Despre teatru

Există piese de teatru şi există scenarii teatrale. De pildă, piesele lui Maiakovski. Citindu-le nu înţelegi mare lucru, văzute însă la teatru (şi în special jucate de ruşi) sunt fascinante! Am văzut odată, la Kiev, Ploşniţa. Deşi nu ştiu limba, m-am dus de două ori la spectacol, atât de tare m-a atras creaţia regizorului, subtextul creat de el pe scenă, inexistent în piesă.

Ar fi interesant de discutat de ce actorii români suferă pe scenă dacă nu au posibilitatea să facă publicul să râdă. Cred că avem de-a face cu o trăsătură specifică actorului român, care în materie de comedie deţine primele locuri din Europa. Actorul român are capacitatea de a reînnoi comedia pe o experienţă ce datează de aproape un secol şi în care credeam că nu se mai poate spune nimic nou; totuşi, am avut surpriza să descoperim un nou Caragiale în D-ale carnavalului, sau o nouă manifestare a comicului când apare un nou autor de comedie. Actorii se adaptează perfect, cu intuiţii proaspete, la noua viziune a comicului. Dar din. aceste mari calităţi de comedian rezultă şi cusurul actorului român. El îţi crează impresia că dacă nu transformă în comedie chiar şi un text de dramă, nu are sentimentul că joacă teatru. L-am întrebat pe un autor dramatic cum s-a ajuns până aici. A dat din umeri. Apoi mi-a povestit ce-a păţit el la prima lui piesă. În text exista de pildă o replică: „Ce mai faci, Ilie, nu te-am mai văzut de mult”. Pe scenă actorul o spunea în felul următor, spre uluirea tânărului dramaturg: „Ia ascultă, mă Ilie, da' ce crezi tu, că eu sunt caraghiosul tău? Te caut la telefon şi tu umbli aşa teleleu, nu te mai vede omul cu lunile!” Trebuie să recunoaştem că ideea e aceeaşi, dar… exprimată altfel, cu sublinieri grase pe cuvintele „caraghiosul tău”, „teleleu”… Actorul a îngroşat replica, să poată pălăvrăgi în mod vulgar. Am fost tentat, după Martin Bormann, şi această, tentaţie n-a dispărut, să scriu o piesă despre Vlad Ţepeş. Partea fascinantă din biografia lui Vlad Ţepeş este modul în care se grefează pe un temperament demenţial idei mari, inspirate dintr-o ideologie antiotomană. Gestul său, când cu o mână de luptători pătrunde în tabăra sultanului spre a-l ucide, egalează, dacă nu chiar întrece în măreţie, gestul lui Mihai Viteazul la Călugăreni. Ceea ce poate inflama, din viaţa acestui cumplit om, inspiraţia unui scriitor, este acest amestec straniu de virtuţi înalte, violenţă împinsă dincolo de limitele normalului şi consecvenţă în apărarea unor idei politice.