O oră de istorie

I

De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că trăiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor şi asirienilor. Aveam cincisprezece ani, dar îmi simţeam gândirea milenară (sentiment miraculos, care se micşorează pe măsură ce începem să trăim) şi îmi dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu. Asta era neîndoielnic: nu eu eram punctul la care ajunsese până atunci istoria? Cine altcineva? Cei dinaintea mea erau bătrâni şi vedeam până unde o aduseseră. Era acum rândul meu.

Stăteam rezemat de bancă şi mă uitam, în timpul orelor, la profesori fără să-i văd şi adesea fără să-i aud, copleşit de acest sentiment divin care ne face atât de bătrâni fiind atât de tineri şi din care ni se formează pentru totdeauna idealurile şi visurile. Totul e posibil pentru noi. De ce nu? Şi una din cele mai frumoase ore din cei patru ani de şcoală normală pe care i-am urmat nu se poate reda, fiindcă relief au numai lucrurile negative, iar lumina din sufletul nostru, cu cât e mai puternică, cu atât mai mult subţiază toate contururile din amintire şi ne descurajează să le reconstituim. Profesorul nostru de istorie de la Cristur-Odorhei, unde fusesem transferat în urma desfiinţării şcolii normale din Abrud, era un om mic de statură, chiar foarte mic, la limita dintre un pitic şi un om normal, cu toate acestea nu se întâmplă nimic rău între el şi noi, reuşi să ne impună respect fără să fie silit să ne determine să ne fie frică de puterea pe care o avea, ca orice profesor, de a ne da note pedepsitoare sau subiecte grele la teze. Pentru un om pândit de complexul staturii sale, desigur că asta era o victorie pe care o apreciam doar cu instinctul, ţinând la ei în mod nejustificat, deşi în privinţa notelor era la fel de sever ca orice profesor care nu doreşte să aibă în clasa lui corigenţi. Nici măcar nu-mi amintesc să-mi fi dat seama că până la ora aceea ar fi ştiut atâta istorie încât să ne facă la orele lui să-l ascultăm cu răsuflarea tăiată.

Şi într-o zi intră în clasa noastră un necunoscut însoţit de directorul şcolii, un domn ale cărui picioare păreau mai înalte deeât profesorul nostru întreg. Directorul s-a retras şi acest necunoscut s-a urcat la catedră şi a început să urmărească tăcut desfăşurarea orei. Era, desigur, un inspector. Micul nostru profesor începu să se plimbe liniştit printre bănci, deşi de obicei se ferea, fruntea lui abia se zărea dintre noi. Cu un glas al cărui timbru mă atinsese ca o surpriză niciodată trăită de mine, îmi rosti în tăcerea care se lăsase numele. Glasul său era aproape frăţesc, părea să-mi spună: uite, tot ce gândeşti şi simţi tu eu ştiu de mult, dar te-am lăsat şi nu ţi-am dat note mari fiindcă mi-am dat seama că dacă te turbur poate că nu vei mai iubi atât de mult istoria, care e secretul lecturilor tale, dar acum am nevoie de tine şi trebuie să-mi spui ce ştii. M-am ridicat în picioare şi în clipa aceea toate culorile pe care le îmbrăcau lucrurile şi chipurile celorlalţi parcă s-au intensificat brusc, lumina geamurilor înalte a devenit parcă violetă, cotoarele albastre ale manualelor de pe bănci au prins dungi roşii…

— Pe cine, a rostit micul nostru profesor punctându-şi.

Întrebarea prin apăsări cu pumnul în podul palmei, a chemat Ludovic al XlV-lea să redreseze finanţele şi, când, în ce moment al domniei sale?

Mi-am dat seama că nu trebuie să mă laud cu ştiinţa'„ mea şi răspunsul să nu facă p demonstraţie, dar nici sec să nu fie. Trebuia să arătăm că ştim şi nu că am învăţat.

— Ludovic al XlV-lea, am început eu, a anunţat în consiliul de miniştri, în 1661, că are intenţia să domnească de-atunci încolo prin el însuşi şi una dintre primele lui măsuri a fost să-l destituie de îndată pe Fouquet, care era un jefuitor, şi să-l numească în locul lui la finanţe pe Colbert.

— Cine era Colbert?

Cum să nu ştiu cine era acest om care, după ce făcuse atâtea pentru Franţa şi regele său, murise în dizgraţie, fiindcă încercase (de altfel zadarnic) să-l împiedice pe monarhul cheltuitor să nu ruineze regatul? Abilă manevră a profesorului, care prin răspunsurile mele reîmprospăta memoria celorlalţi şi obţinea apoi de la ei ceea ce dorea şi fără să insiste în mod deosebit ca şi când toată clasa era pasionată de materia lui… După care a început să vorbească el însuşi, intrând în materia lecţiei următoare, în timp ce, cu un mormăit gros, de satisfacţie nedefinită, omul cu picioare înalte de la catedră se ridica şi o lua spre ieşire.

Nici un semn de complicitate nu s-a schiţat între noi după plecarea lui, micul nostru profesor şi-a continuat lecţia şi la sfârşit şi-a luat catalogul prea mare pentru el, şi-a pus pălăria pe cap şi a ieşit, în timp ce noi toţi ne-am ridicat în picioare. O dată uşa închisă şi rămaşi singuri, ne-a apucat pe toţi deodată o sminteală, am răcnit literalmente de entuziasm şi am început să ne încăieram azvârlind unii în capetele altora cu ce ne venea în mână, manuale, caiete… A intrat pedagogul, care ne-a întrebat foarte nedumerit din uşă ce era cu noi înnebunisem?

Câteva luni mai târziu, micul nostru profesor deodată a lipsit. Şi atunci am aflat cu tristeţe că a fost chemat în concentrare. Nu s-a mai întors la noi până la sfârşitul anului şi nu ştiu nici azi dacă s-a mai întors vreodată undeva, din războiul care avea să înceapă curând…