Oameni cunoaştem?

Trebuie să mărturisesc că nu văd în Bucureşti în dteva luni atâta lume câtă văd în câteva zile ori de dte ori mă duc pe la mine prin sat. E cazul să exprim aici o îndoială cu privire la formula de existenţă a orăşeanului comparată cu aceea a omului care trăieşte într-un sat. Trebuie să te saturi de oraş ca să începi să reflectezi la modul de viaţă în comunităţi mici, în care individualismul e moderat de privirea vecinului sau de ochii uliţei, care te vede când pleci de-acasă şi când te întorci. Dacă nu eşti atent, ţi se aud şi şoaptele, fără să mai vorbim că toată lumea ştie cum îţi creşti copiii, cum te porţi cu părinţii şi cum îţi iubeşti nevasta. Asta e foarte rau, ar zice cineva înspăimântat de ideea că viaţa sa personală s-ar desfăşura ca pe o scenă, ca pe un podium imens, în care fiecare ar fi şi spectator şi actor.

Ia să vedem, ce rău e aici? în primul rând că marile spaime ale individualistului se diminuează şi caracterul devine mai ferm. N-ai să vezi decât foarte rar un om cu faţa schimonosită, în timp ce la Bucureşti mi-e dat să întâlnesc zilnic oameni dominaţi de o psihologie obscură, care îşi schimbă o hotărâre luată de trei ori pe zi, iar culoarea feţei de trei ori pe minut. Acest chip schimonosit nu este expresia unei complexităţi de conştiinţă, cum credea Lovinescu sau Camil Petrescu, ci, aşa cum am spus, a unui individualism iremediabil, mascat cel mai adesea, dar care în cele din urmă tot iese la iveală cu o violenţă cu atât mai mare cu cât a fost mai mult comprimat. Calomnia şi intriga, care îl însoţesc, abile şi rafinate, dar cel mai adesea grosolane, îl împing pe omul chinuit de obsesia propriei sale personalităţi pe un drum făiră întoarcere, agravat de faptul ca aproapele său cu care intră în conflict nu e pe aceeaşi stradă cu el şi nu iese în aceeaşi piaţă. Omul e silit să-şi suporte mai singur aici întreaga povară a deciziilor sale, decât acolo, unde ceilalţi îţi corectează paşii prin simpla existenţă colectivă.

În al doilea rând, cimitirul e mai aproape de vederea omului, şi perspectiva lui îl face pe om mai senin, fiindcă ştie ce-l aşteaptă. Cu alte cuvinte, omul îmi pare într-o astfel de colectivitate mai liber, în timp ce în marile aglomerări se crede nemuritor. Or, cine nu-şi cunoaşte condiţia e mai robit de ea, mai captiv, prins cum e într-un program de ucidere a timpului care îl abate fără greş de la reflecţie şi câştigarea unui echilibru biruitor. Mă feresc să vâr în toate acestea soarele şi spaţiul, zăpezile şi alte elemente, în mijlocul cărora copiii noştri ar creşte apropiaţi de natură şi bine adaptaţi pentru lupta cu mediul. Argumentaţia mea ţinteşte numai individualismul feroce, care se hrăneşte nestingherit din inimile unora dintre noi, în singurătatea blocurilor confortabile sau nu, în care ne refugiem zilnic, şi din care zadarnic năvălim tot zilnic deambulând pe străzi şi bulevarde, în căutarea, cine ştie, a unei fraternităţi, după care tânjim! Acolo, omul e acasă pe orice uliţă, îl găseşti peste tot: ce faci, Ilie, ce faci, Gheorghe? Şi nu se poate să nu simţi o cumplită invidie când te uiţi şi le vezi privirile licărind de o mare şi mereu proaspătă încântare, intensă şi aproape inexplicabilă, secret, poate, al dezvăluirii sufletului, al deschiderii uşilor lui ascunse, eliberând spiritul de patimi şi oferindu-i satisfacţia contemplării. Aşa-zisa disimulare, de care s-a vorbit, e o observaţie adevărată, dar dinafară. Ei între ei nu cunosc aceste ziduri ale inco-municabilităţii. Omul se uită la om şi se bucură, iată o descoperire pe care uitasem s-o mai fac! Şi să nu credeţi că în acest sentiment nu intră sau se ignoră ceea ce a cucerit omul care trăieşte în marile aglomerări, gravitatea pe care o dă lupta pentru existenţă, ironia în observarea moravurilor, conversaţia sclipitoare, curiozitatea avidă pentru viaţa planetei. Au televizoare şi aparate de radio.

Îmi vine în minte ideea să fac o statistică simplă şi să întreb pe unul de-acolo şi pe unul de-aici, câţi oameni cunoaşte fiecare. Câţi oameni „cunoaşte”, şi nu câte „cunoştinţe” are. Mă tem că lista omului marilor aglomerări va fi mai mică în oameni pe care i-ar cunoaşte şi s-ar bucura să-i vadă zilnic, şi lungă de tot felul de cunoştinţe pe care nu doreşte să le vadă decât din când în când. Şi dimpotrivă la cel de acolo, a cărui listă mă tem că ar fi mai bogată în oameni pe care chiar dacă nu doreşte să-i vadă zilnic îi vede totuşi prin forţa lucrurilor şi reuşeşte să facă din această condiţie, de care mulţi fug îngroziţi, o mare victorie. Iar lista cunoştinţelor ar fi albă.