Scriitorul şi marile seisme

Există puţini scriitori care să presimtă marile seisme imediate care îi aşteaptă pe oameni. Când sunt, istoria ne spune pe urmă că ei le-ar fi pregătit prin opere. Este explicaţia pe care totdeauna o dau istoricii despre evenimentele petrecute. În realitate, lucrurile nu pot avea mereu, la bază, acest determinism. Cum l-am putea explica? Fiindcă analiza raporturilor sociale în care trăieşte scriitorul nu ne dă totdeauna cheia gân-dirii sale artistice şi nici filosofice. Aşa înţelegem de ce nu se poate decât în mod cu totul excepţional ca gândirea unui filosof să fie pusă în practică de el însuşi. Rareori cel ce-a gândit înţelege pe cel ce pune în practică această gândire. Rousseau i-a înflamat, prin ideile sale, spiritul tânărului Robespierre. Dar nu e exclus ca, dacă Rousseau ar fi apucat zilele revoluţiei, elevul său să-l fi ghilotinat.

Pentru că, părăsind cazul de excepţie al literaturii franceze prerevoluţionare, în ce măsură, de pildă, scriitorii români dintre cele două războaie au gândit sau au presimţit marile seisme care urmau? Sigur că, astăzi, istoricii pot să ne explice că în cutare curent literar, întreţinut în cutare revistă, desluşim o ideologie care avea să fie cauza seismelor. Asta poate să pară chiar evident. Este însă discutabil că vreun curent literar a presimţit caracterul dezastruos al celui de-al doilea război mondial.

Să ne referim la marii scriitori: Sadoveanu cu pri-săcile lui nu presimte nimic, deşi cărţile lui aveau să fie arse, la un moment dat, în piaţa publică. Suntem miraţi să aflăm astăzi acest lucru. Întrucât povestirile de la „Hanul Ancuţei” puteau stârni ura sălbatică a legionarilor? Explicaţia trebuie căutată în atitudinea omului, nu în creaţia lui. Dar Liviu Rebreanu? Adam şi Eva, Ciuleandra, Amândoi, Gorila etc. conţin ele neliniştea prevestitoare de cataclism? Abia Blestemele lui Arghezi ne pot da un mare fior. Descoperim azi în ele un sentiment al apocalipsului. E o lume care se strâmbă, se destramă şi putrezeşte. Efectul se obţine prin aglomerare, care exprimă probabil teroarea resimţită de poet la apropierea cutremurului. Dar asta e interpretarea noastră de acum.

Mai degrabă oamenii de rând au avut presentimentul viitorului dezastru. Prin ce? Prin neliniştea morală provocată, poate, de sentimentul păcatului, al insuficientei credinţe, al culpei: nu trăim bine, viaţa noastră) nu e curată, nu e frumoasă, o să plătim pentru asta.

Mulţi, judecând strict raţional, au condamnat „fenomenul Petrache Lupu” pe motiv că a fost organizat de preoţi, ca să exploateze credinţa naivă a maselor. Iar prin faptul că, astăzi, Petrache Lupu e un cooperator obişnuit, unii vor să spună că totul a fost o farsă. O fi fost! Dar ceea ce am văzut eu, acolo, nu era nici o farsă, chiar dacă documentele ne pot demonstra că specularea întâmplării a fost organizată de sus, fie pentru întărirea autorităţii bisericii, fie, pur şi simplu, ca o diversiune.

Am plecat din Siliştea-Gurneşti, cu căruţa, cu părinţii mei, să-l vedem pe sfânt. Era în 1937, cred. Nu voi spune ce am văzut, n-am acum paleta pregătită ca să descriu terifiantul spectacol oferit de bâjbâiala orbilor, bestecăitul ciungilor şi al paraliticilor, care singuri prin numărul lor ofereau o imagine infernală; mi-a rămas însă în minte mulţimea de mii de oameni, adunată pe o câmpie lângă Dunăre să-l aştepte pe vestitul cioban. Un fapt era neîndoielnic: tânărul om fusese mut şi povestea că în urma unei vedenii, a apariţiei unui „moş” în singurătatea sa de păstor, îşi recăpătase graiul. Că i s-a sugerat că acest „moş” era Dumnezeu n-are acum nici o importanţă. Mulţi au avut astfel de viziuni şi cu toate acestea n-au ajuns celebri ca acest modest cioban. De ce? Pentru că mulţimea, pe care am văzut-o aşteptându-l, avea nevoie de o soluţie. Mulţimea, în acei ani, în 1937, avea sentimentul apocalipsului care se apropia, al sfârşitului lumii, când războiul, cu crimele lui nemaivăzute şi abominabile, avea să se rostogolească şi peste pământul nostru. Acest sentiment obscur trebuia într-un fel sau altul să fie canalizat. Şi Petrache Lupu, l-am văzut cu ochii mei, s-a urcat într-un fel de prepeleag şi a zis aşa: „Fraţilor, l-am văzut pe moşul! Şi mi-a spus că o să trimeată pe pământ o stea cu patru colţuri care să aibă la un colţ apă, la altul foc, la altul cenuşă şi la altul întuneric. Focul are să vă ardă să vă facă cenuşă, să vie pe urmă apa să spele pământul şi apoi să cadă întunericul. Fraţilor, sunteţi păcătoşi! Mai faceţi?”

Mulţimea care stătea în genunchi a răspuns într-un murmur plin de groază: „Nu mai facem!” „Mai faceţi?” a repetat profetul. „Nu mai facem!” „Mai faceţi?” i-a biciuit din nou ciobanul cu glasul lui, a cărui sâsâială devenise şuierătoare.'„ „Nu mai facem, aaaa!” i s-a răspuns iarăşi, după care tânărul păstor s-a dat jos din prepeleag, ne-a zis să stăm toţi pe două rânduri şi a trecut printre noi, punându-ne fiecăruia mâna pe cap.

Astfel de fapte exista mereu în popor. Dar nu totdeauna capătă dimensiuni în conştiinţa colectivă. La noi în sat, mi-aduc aminte că într-o zi, să fi fost prin 1930, ne-am pomenit într-o dimineaţă în casă cu o muiere care ne-a anunţat: „Nea Tudore, ţaţă Joiţo, aţi auzit?” „Ce?” „Peste trei zile se răstoarnă pământul! Pusei de mămăligă, zice, şi venii să vă spun.” „Ce vorbeşti, zice tata, vreţi să muriţi sătui?!”

Era o viziune apocaliptică pură, apărută ca expresie a unei terori fără nume. S-a răspândit în tot satul, a ţinut trei zile, şi cum a treia zi pământul nu s-a răsturnat, lumea şi-a văzut mai departe de vite şi de copii.

Asta nu înseamnă că scriitorul trebuie să se transforme într-un soi de Casandră (prevestitoare de rele). Dar să dea glas neliniştii morale a maselor, asta este, între altele (în ciuda gratuităţii artei!), pe deplin posibil. Este, pe lângă căutarea sensului existenţei, o condiţie a marii literaturi, a universalităţii ei.