Ora despărţirii de un prieten

Când scriu aceste rânduri e ora patru dimineaţa şi pe masa mea cântă în şoaptă un mic tranzistor. Ascult şi văd în adâncul fiinţei mele: pentru el, prietenul meu care a murit, nimic nu va mai cânta. Lumea în care mă mişc s-a micşorat. El nu mai e acolo unde îmi plăcea să ştiu că trăieşte, scrie şi îşi creşte copilul.

Niculae Iorga, care a trăit în acelaşi oraş în care se stabilise în cele din urmă şi Miron Radu Paraschivescu spunea despre cineva că „…locul rămas gol e aşa de mare îneât oricine-şi poate da seama ca numai printr-o apropiere a tuturora el poate fi întrucâtva umplut”. Desigur, pentru literatura română contemporană aşa se va întâmpla, cei pe care Miron Radu Paraschivescu i-a descoperit şi le-a pus condeiul în mână vor duce mai departe flacăra poeziei, şi în privinţa asta el va putea răspunde liniştit în Câmpiile Elizee, când va fi întrebat: „Miron Paraschivescu, ţi-ai cultivat talentul, sau l-ai îngropat?” „Nu, nu l-am îngropat şi m-am străduit toată viaţa să-l cultiv şi pe-al altora, şi nu numai pe-al poeţilor, ci şi pe-al prozatorilor!” „Ţi-a rămas vreo dorinţă neîmplinită?” „Da, mi-a plăcut de când mă Ştiu să am o revistă ca să primesc tinerele talente în ea.” „Şi n-ai avut-o?” „Ba da, în tinereţe, prin 1947, dar de atunci sănătatea şi împrejurările vieţii mele care nu m-au cruţat m-au împiedicat să mai am una!”

Într-adevăr, la el o revistă literară era ca o fiinţă vie. Trăia din pasiunea mistuitoare pe care el i-o insufla, şi nu e de mirare că viitorul scriitor găsea în paginile şi în atmosfera ei zilnică ambianţa ideală fără de care, dacă unul sau altul dintre noi se poate lipsi, o literatură suferă. Fiindcă lipsită de idealismul debutului, personalitatea literară creşte asemeni copiilor la orfelinat, unde îngrijirea chiar fără cusur nu poate suplini căldura şi dragostea maternă. Talentul e însoţit de cinism, moravurile se înăspresc, virtuţile au revers, poezia şi farmecul tuturor începuturilor vor fi luate în derâdere. După Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit mai mult la noi profesiunea de scriitor şi nimeni n-a luptat mai mult să-i păstreze întreaga nobleţe ca Miron Paraschivescu. Avea pentru asta tot ceea ce trebuia, entuziasm şi capacitatea de a-l transmite şi credinţa statornică în viitorul artelor, într-o epocă în care multe întrebări şi îndoieli însoţesc această încăpăţânată activitate a spiritului uman care este creaţia artistică, într-adevăr, creaţia artistică nu este oare unul din răspunsurile cele mai energice pe care le dă omul „blestematei probleme insolubile?” Nu admirăm noi oare în ea victoria noastră asupra morţii? Nu opreşte artistul clipa, imortalizând-o şi dându-ne nouă, care o contemplăm materializată, fiorul nemuririi, trăit întâi de el? Miron Paraschivescu, îmi amintesc, a fost şi el câtva timp neliniştit de patima oamenilor pentru stadioane, pentru istoriile pe pânză, din ce în ce mai fascinante, şi care îi plăceau şi lui, pentru micul ecran şi pentru muzica uşoară, adusă în preajma noastră aproape permanent prin tehnica miniaturizării aparatelor de radio. 146 „Ce facem? mă întreba. Ce se va întâmpla cu arta cuvântului?” Am uitat ce răspuns i-am dat atunci, dar el avea şi acest dar pe care vanitoşii nu-l au, de a reţine un răspuns dat, de a se gândi la el, de a-l confrunta cu propriul său răspuns şi de a-ţi aminti apoi peste ani: „Mai ţii minte ce mi-ai spus atunci?” „Nu mai ţin minte, Miroane, îi răspundeam, despre ce era vorba?” „Ai zis că…” Şi începea să-mi spună lucruri atât de surprinzătoare pe care eu le-aşi fi exprimat încât mă miram singur că le-aşi fi spus. Bineînţeles, erau ale lui, dar gândirea sa generoasă ţi le atribuia, fiindcă erau legate de o întâlnire cu el, de un ceas petrecut împreună, de un gând sau o nelinişte împărtăşite. „Nu, Miroane, cică i-aşi fi spus, arta cuvântului nu se va deprecia atâta vreme cât oamenilor le va face o imensă bucurie şi plăcere să te vadă între ei, să se ducă unii pe la casele altora şi să stea de vorbă ceasuri nesfârşite. Ce este oare o carte bună dacă nu un prieten cu care poţi sta de vorbă oricând în singurătatea odăii tale? Şi atunci crezi oare că ne vom putea vreodată lipsi de cărţi?” „Nu, dar va trebui să împărţim cu filmul, ou televizorul, cu toţi ceilalţi!” „Nu împărţim cu nimeni nimic”, cică i-aşi fi răspuns, şi Miron Paraschivescu a început atunci să râdă în felul lui, parcă înecându-se de delectare, cum făcea totdeauna când ceea ce i se spunea îi plăcea.

Cum să nu iubeşti un astfel de om? Cum să nu doreşti, tânăr scriitor fiind, să scrii bine, ştiind că el te va citi? Iar acum el nu mai este şi, oricât ne-am apropia noi unii de alţii, nu vom putea deloc umple golul pe care el îl lasă…