Capitolul 10

Şi se lăsă iar cu burta pe cartea pe care o avea cu el. Nu se ştia de unde făcea el rost de cărţi, fiindcă bani pentru ca să le cumpere nu cerea, (în general nu-i mai cerea nimic de multă vreme lui taică-său). Însă era adevărat că se ducea după ele şi preţ de două-trei zile, cum povesti la un moment dat Moromete, când Niculae lipsi de acasă într-o sâmbătă şi reveni abia luni cu un pachet legat cu sfoară. „Unde ai fost, mă?” îl întrebă el cu neîncredere, ca şi când s-ar fi ferit să nu-şi închipuie cineva că el, tatăl, credea că din pricina acelui pachet a lipsit el atâta de-acasă. „În satul cu oameni”, răspunse Niculae fără să se uite la el şi se întinse în pridvor şi adormi îndată. Era plin de praf de sus până jos şi sandalele lui nici nu se mai cunoşteau în picioare. Moromete i le desfăcu de curele, i le trase şi ţinându-le într-un deget în aer, strâmbându-se, se uită la chipul băiatului. „Să-l fi pus la o treabă, povesti el mai pe urmă, să se ducă să zicem numai până la gară, du-te, Niculae, cu căruţa (nu pe jos!) că nu mai avem sare în casă, mai bine ţi-ai fi păstrat cuvintele în gură decât să-i spui, pe câtă vreme aşa… Cine ştie pe cine o fi cunoscând el pe aici prin satele astea de primprejur, care, la rândul lor, cine ştie pe cine o fi cunoscând pe alţii, că cică tocmai pe la Popeşti-Palanga l-ar fi văzut cineva într-o zi. Mort era, ştiţi cum te pune jos somnul de nu se mai mişcă nimic în tine, l-am şi hâţânat, mă, tu, ăsta, Niculae, zic, ia şi mănâncă întâi şi pe urmă te culcă, dar cred că nici n-a înţeles, că tot dormea şi numai aşa s-a uitat la mine o dată. Ai fi zis că s-a dus şi el la bal, cum se duc băieţii de seama lui colea la bancă şi o fi dansat şi el cu domnişoarele cum fac unii până la ziuă şi se întorc dimineaţa, îi vezi descheiaţi la gât şi cu părul năclăit de năduşeală… râzând… Acuma ce e drept nici el nu arăta trist… „

Erau în grădină sub dud şi Moromete se aşeză jos lângă el cu ţigara în mână. Multă vreme nu zise nimic, rămânând liniştit în acea poziţie care parcă îi mlădiase cu anii trupul anume pentru a nu vorbi, dacă n-avea ce spune sau asculta pe celălalt de lângă el, dacă nu era singur, sau tăcea împreună cu el, dacă nici acela nu simţea nevoia să spună ceva. Dar tot aşa stătea şi când vorbea şi din pricina asta, văzut de la distanţă, era greu să ştii, când erau mai mulţi, care dintre ei vorbeau. Moromete avea cel mai mult aerul acesta că le spunea ceva celorlalţi, cum stătea jos cu un picior sub el, celălalt ridicat cu cotul sprijinit în genunchi şi cu ţigara în mână lăsată spre pământ ca o creangă a unui pom a cărui nemişcare vie o împrumuta.

— Felul cum se poartă un om are totuşi rostul lui, domnule, rupse el tăcerea într-o vreme, cu acel glas al lui de odinioară care promitea mari dezvăluiri, fără să-şi dea seama, sau poate dându-şi dar prefăcându-se că nu observă că acum ceva suna în el nepotrivit.

O dată tot aşa vrusese să vorbească în felul lui cunoscut şi erau mulţi oameni adunaţi şi, fără nici o legătură, unul dintre ei l-a întrerupt, şi i-a spus cu un dispreţ zgomotos: „Taci mă, din gură, Moromete, tu vorbeşti, care n-ai fost la moartea soru-tii?” Moromete amuţise şi cât mai stătuse acolo nu mai scosese un cuvânt. Ar fi putut să-i spună aceluia că nici el, care o înjura şi o trăgea pe masa de păr în mijlocul bătăturii, n-avea dreptul să vorbească, dar nu-i spusese aceluia nimic, mai stătuse acolo câtva timp, apoi se ridicase şi plecase. Nimeni nu băgase de seamă lipsa lui.

— Cu tine vorbesc, nu cu dudul ăsta, zise Moromete văzând că Niculae nu zice nimic.

— N-ai ce să vorbeşti cu mine, răspunse Niculae cu totul în treacăt, aruncându-i tatălui o privire rapidă, de constatare, reluându-şi absorbit lectura.

— Te rog să mă crezi, continuă atunci Moromete cu un glas de parcă ar fi fost sătul de convingere şi nu mai făcea decât să aleagă cu uşurinţă lucrurile pe care avea să i le spună lui Niculae, te rog să mă crezi, repetă el, că sunt la curent cu tot şi nu zic nimic. Sunt la curent cu istoria cu fata lui Costică Roşu, cu dusul pe la nean-tău Sandu, care aşa e cum ai zis tu, nu muri atâţia ani pe front şi se prăpădi aci din nimica, auzi! nu-l călcară atâtea maşini pe unde fuse şi îl calcă în sat roata căruţii trasă de nişte prăpădiţi de cai! Am stat şi m-am uitat la tine cum îi întrebai pe cei patru popi pe care îi adusese rudele lui Sandu, cum devine cu omul pe care îl îngroapă ei ca pe-un câine şi dă pământ peste el cu lopata. Şi acuma viu eu şi te întreb: dumneata cauţi ceva pe lume! Ce?

Niculae nu răspunse, dădu foaia liniştit şi de plăcerea lecturii se foi pe pământ să-şi aşeze mai bine trupul lungit şi ca nu cumva să-l sâcâie vreun zgomot din afară, glasul cuiva, îşi acoperi cu podul palmelor obrajii şi în acelaşi timp şi urechile. Moromete îşi duse la gură ţigara şi trase din ea îndelung. Urmă o tăcere, care fu la un moment dat turburată de un glas feroce, al cuiva, înjura de se cutremurau salcâmii.

— Mielule, unde eşti, treci încoace şi bagă boii înăuntru, fire-ai al drrracu’ să fii, Mielule! Fire-ai al drrracu’!

Ăsta era unul mai rău decât fusese Ţugurlan odată, putea să te omoare cu ciomagul dacă te luai cu el. Era vecin doar de grădină cu Moromeţii, avea o bucată de pământ aci, casa era în altă parte. Punea pe ea fân, trifoi, sau lucerna şi venea cu fi-său Mielu des, cu căruţa cu boii şi îl coseau, dejugau în partea cealaltă, în măgură şi se puneau pe treabă. Nici pomi, nici nimic nu se vedeau pe acest loc împrejmuit însă ca o redută cu un gard de nuiele împletite prin care cu anii crescuseră pâlcuri uriaşe de cucută şi de mărăcini, adică două lucruri care îţi aminteau de otravă şi de înţepat, una o ajuta pe alta să te împiedice cumva să intri. Dar să furi ce? Fiindcă altceva decât trifoişte nu-i trecea prin cap să facă din acest loc de grădină, cu tot ceea ce însemna acest cuvânt ca bogăţie şi frumuseţe, el punea trifoi, atâta ştia atâta făcea.

Avea un nume oarecare, dar înfăţişarea lui nu era a unui oarecare. Se bărbierea atât de rar, încât în ziua aceea nu-l mai cunoştea nimeni fiindcă avea un păr negru care i se urca până sub ochi. Şi cum avea şi ochi negri şi purta şi-o căciulă neagră, ai fi zis că e dracu al cărui nume el îl folosea în aşa fel că te băga în răcori. Nimeni nu-l auzea niciodată vorbind, stătea între oameni fără să zică nimic şi când îi venea lui se scula şi pleca. O dată Niculae îl văzuse venind aci singur cu coasa, cu mâncare ca să nu se mai întoarcă acasă, pesemne stătea departe… Agăţase traista într-un mărăcine mai înalt. Niculae spunea că nici el n-a văzut cum a venit un câine şi a apucat-o cu dinţii şi a tras-o jos de pe cracă. Era legată la gură, dar câinele trebuie să fi dârdâit de flămând ce era, că a desfăcut-o cu botul şi a mâncat tot ce era înăuntru, mămăliga, brânza, un ou, numai sarea şi ceapa nu le-a înghiţit. Nici nu se ştia al cui era, în orice caz un câine prost, fiindcă în loc să fugă după ce a mâncat, a rămas pe-acolo şi când a văzut că omul îl cheamă cu un glas aşa blând, a început să se gudure. Fapt e că l-a prins, l-a legat de gât cu un ştreang şi a început să-l bată cu un ciomag verde de salcâm. Îl învârtea prin aer şi îl drăcuia: fire-ai al drrracu’… Fire-ai al drrracu’… Câinele a schelălăit el cât a schelălăit, dar pe urmă a început să sară la om, cu ochii roşii, turbat, până a murit cu capul plin de sânge.

Cât îşi ţinea Niculae urechile acoperite cu palmele, tot auzi glasul acestui om şi îşi ridică fruntea.

— Ţi-am pus o întrebare, zise Moromete.

— Ce întrebare? A, da! Să ştii, zise Niculae, că asta nu te priveşte.

— Asta, zise şi Moromete, e cel mai lesne, să-mi spui că nu mă priveşte.

— Şi cel mai greu care e?

— Cel mai greu e să-mi răspunzi.

— De ce?

— Păi fiindcă nici tu nu ştii.

Niculae se posomori. Răspunse cu o voce trufaşă şi îndepărtată, răsfoind cartea să găsească locul de unde se întrerupsese:

— Parcă dacă o să-ţi spun o să înţelegi tu mai mult de-o grămadă.

— Spune tu, zise Moromete liniştit, şi vedem noi cine înţelege mai bine şi cine nu.

— Bine, zise Niculae, îţi spun, dar cu o condiţie, dacă n-o să înţelegi, să nu-mi ceri să-ţi explic şi să-şi vadă fiecare de treburile lui.

— Ei, spune, acceptă Moromete.

Urmă o nouă tăcere, după care Niculae deodată declară:

— Eu îmi caut eul meu.

Moromete se uită în altă parte. Era limpede că în ciuda simplităţii cuvintelor, totuşi nu înţelegea. Uitase însă că în acest caz trebuia să se ridice şi să plece.

— În căutarea de care zici, spuse el în cele din urmă, ai în vedere că mi-a spus Aristide că acuma după război dat fiind că mulţi învăţători au murit pe front, cu trei clase de şcoală normală cum ai tu poţi să fii învăţător suplinitor aci în sat şi examenele alelalte le dai mai încolo… Ai casă, ai masă acilea, te duci la şcoală acolo şi pentru diplomă stai şi înveţi liniştit. Şi leafa îţi merge, nu mai ai nevoie de nimeni.

Era cumva o declaraţie de vinovăţie, că atâta timp cât avusese nevoie, el, tatăl, nu-l ajutase? Niculae se întoarse la carte decis să-şi vadă de citit şi spuse:

— Şi-aşa nu mai am nevoie de nimeni!

— Asta nu se poate, zise Moromete, cu cine o să trăieşti?

— Cu nimeni, zise Niculae. O să mă duc în pustie, şi de acolo o să mă întorc şi o să propovăduiesc.

Moromete se uită la el cu atenţie. Ce era asta? Nu cumva Sandu se întorsese de pe front adventist şi îl făcuse şi pe Niculae să creadă? Mulţi băieţi se ţinuseră bine pe acolo, dar odată întorşi acasă îi apucase frica de grozăviile la care luaseră parte şi căzuseră într-o doagă. Cartea aceea pe care o citea acum Niculae nu era cumva o carte adventistă? Moromete întinse mâna şi o întoarse să vadă ce scria pe copertă.

— Crezi că ai să înţelegi din titlu ce-am spus eu? exclamă Niculae batjocoritor. Mai bine ţine-te de cuvânt şi lasă-mă să citesc.

— U-manism, citi Moromete lăsându-se în voia sunetului cuvântului, în speranţa că în felul acesta i se va dezvălui poate şi înţelesul, u-umanism, repetă el, în gândirea secolului… Aici, reluă Moromete, spune că trebuie să te duci în pustie şi să propovăduieşti?! Ce să propovăduieşti?! exclamă el redevenind stăpân pe situaţie, dar cu o alarmă şi în acelaşi timp cu o ameninţare în glas. Ce să propovăduieşti, Niculae, crezi că nu e lumea plină de propovăduitori? Numai la noi, în sat, sunt vreo şaptesprezece, să-i auzi ce spun şi cum stau şi se adună într-o casă cu lumânările în mâini şi cântă după o carte de-a lor. Dar alde Busuioc, care e un fel de şef, nici nu ştie să citească! Dar el stă cu cartea în mână şi se uită în ea! adăugă Moromete subliniind comedia cu sprâncenele.

— Busuioc e pocăit, nu adventist, zise Niculae.

— Tot aia e, zise Moromete, văz că-i ştii!

— Şi ce dacă îi ştiu?

— Nimic, zic şi eu, te întreb despre ce vreai tu să propovăduieşti.

— Ţi-am arătat că nu înţelegi, zise Niculae liniştit şi îi făcu tatălui său semne să se ducă de acolo, adăugând că altfel, dacă mai stă şi o să-i spună mai departe cuvinte pe care el nu le pricepe şi n-o să-i explice ce înseamnă, o să moară de poftă să afle şi n-o să aibă cum. Mai bine să rânească la cai, fiindcă la asta se pricepe, s-au dus vremurile alea când stătea cu el şi îi explica…

— S-au dus? murmură Moromete.

— Da, s-au dus, afirmă cu tărie Niculae. Şi după câteva clipe adăugă de parcă i-ar fi fost milă să-l lase pe taică-său chiar de tot în întuneric. Nu mai e nici-o speranţă cu voi! Asta vorbeam şi cu bietu nea Sandu, cum putu, mă, zice, Cioroşbulingă, alde socru-meu să nu te mai lase la şcoală? Că îmi scria Tita că vă merge mai bine ca niciodată. Şi eu zic, păi’ tocmai d-aia, nea Sandule, că dacă ne-ar fi mers rău ar fi făcut orice, ca să termin şcoala, pe câtă vreme aşa, când a început să trăiască bine a scuipat pe carte. La ce mai trebuie cartea dacă trăieşti bine!

— Şi nu e aşa? zise Moromete cu o mică energie de protest, mai degrabă vrând să-l împiedice pe fiu să-i dea înainte în felul cum începuse decât că credea cu adevărat că făcuse bine oprindu-l să înveţe. Spune şi tu, nu e aşa? Din moment de trăieşti bine, la ce-ţi trebuie cartea?

Voia să-l înfunde sau să audă de la el răspunsuri mari? Niculae îl fulgeră cu privirea ochilor lui redeveniţi limpezi:

— Şi viermii trăiesc bine, zise el scuturând în acelaşi timp din cap ca şi când ar fi vrut să alunge astfel beţia pe care o simţea pronunţând aceste cuvinte.

Dar n-avea decât să le îndure tatăl dacă îi plăcea să afle ce gândea el, Niculae, despre faptele lui trecute. Moromete însă se ridică şi plecă destul de mulţumit. Nu putea fi încă vorba de o apropiere, dar tot aflase ceva care îl liniştea, băiatul nu-i purta pică din pricina şcolii întrerupte, oricâte vorbe ar fi spus el că aşa şi pe dincolo! Bine că îi plăcea mai departe cartea, fiindcă nu se poate să nu-l ispitească pe el faptul să fie învăţător suplinitor şi să-şi dea pe urmă examenele. Nu vrusese el asta de când era mic?! Să ajungă învăţător plin?!