Capitolul 11

Dar, ca printr-o spărtură care nu mai putea fi dreasă, începură să năvălească în acest timp pe scena satului oameni şi întâmplări care îl smulseră pe Niculae de acasă, înainte ca Moromete să vadă reparându-se greşeala lui faţă de acest băiat. Erau evenimente pline de viclenie, care nu se îndreptară de pildă, cum credeau unii, spre Tugurlan, care s-ar fi zis că le aşteptase şi nu fără noimă spunea câte cineva prinzând parcă din zbor înţelesul întregii lui vieţi: domnule, Tugurlan e vechi comunist. Aşa „vechi” cum era, trecerea lui prin întâmplările care urmară fu efemeră şi, s-ar fi zis, văzând ce oameni ieşeau acum la iveală, că un sat parcă nu era o aşezare de cel mult două mii de case adunate într-o vale a unui râu şi ascunse sub salcâmi, ci o groapă fără fund din care nu mai încetau să iasă atâţia necunoscuţi! Cine erau toţi ăştia? Cei mai mulţi erau băieţi aşa ca Niculae, şi nu se ştie cine le spusese lor că pot să se ducă la primărie, să se urce pe trepte şi să înceapă să vorbească. Într-o zi Moromete se întoarse din sat strâmbându-se de nemulţumire şi spuse că se întâlni pe drum cu Radu Lungu, zice, mă Moromete, vreai să-l vezi pe dracu? Ei cum, zic. Du-te la primărie, zice, şi uită-te la Marin al meu. M-am dus, adăugă Moromete, şi aşa era: ori îl vezi pe ăla cu coarne, ori pe alde Marin al lui, tot aia e.

Intrigat, Niculae se încălţă şi se duse şi el acolo. Judecând după timpul pe care îl avusese atât Radu Lungu cât şi Moromete ca să se ducă şi să-l vadă pe acel Marin s-ar fi putut crede că era acum prea târziu să-l mai găseşti în aceeaşi situaţie, adică urcat pe treptele primăriei şi vorbind. Fiindcă ăsta era lucrul drăcesc la care se referise alde tat-său când se întorsese, oprindu-i pe toţi cei pe care-i întâlnea pe drum şi spunându-le acelaşi lucru. Dar nu, Niculae îl văzu de departe cu un cap mai sus în faţa unei mulţimi de oameni şi grăbi paşii să-l mai prindă. Oratorul însă nici n-avea de gând să se oprească, vorbea înainte şi da din mâini în faţa unei adunări de inşi care nici ei nu tăceau din gură şi vroiau parcă cu tot dinadinsul să-l facă pe ăla să se dea jos de acolo, dar nu ştiau cum să-l înfunde. De ce se adunaseră de fapt? Ce vroia al lui Radu Lungu şi mai ales ce nu-i plăcuse lui alde tat-său în toată istoria asta? Într-adevăr i se rostogoleau ochii în cap lui alde fiu-său şi îi dădea cu gura cu atâta pornire încât nu-şi mai putea acoperi dinţii lui tineri şi când răspundea câte unuia se răsucea spre el atât de repezit încât ai fi zis că e un câine întărâtat scăpat din lanţ care nu sare la tine să-şi înfigă dinţii doar pentru că urmele curelei cu care a fost ţinut până acuma la respect le simte încă proaspete în jurul gâtului.

— Şi ce vină are, mă, tac-tău, că ai fost tu de nevoie şi ţi-a fugit muierea de acasă? Alţii cu pământ mai puţin ca tine şi nu le-a fugit nevestele, au stat şi-au muncit amândoi şi şi-au făcut.

— Dă-mi dumneata unul singur care a muncit şi şi-a făcut! Hai, dă-mi! strigă al lui Radu Lungu.

Şi îi săreau stropi din gură când spunea, hai, dă-mi, parcă ar fi spus, ham, ham!

— Uite al lui Birică!

— Al lui Birică? Care dintre ei?

— Alde Ion.

— Birică a pierdut procesul cu alde socru-său, domnul Bălosu, şi dacă nu ar fi avut noroc când îl concentrară să rămână la Manutanţa Armatei şi pe urmă să se reangajeze, nu ştiu ce ar fi făcut el cu trei copii şi cu nevastă care îl împungea cu fusul în spinare, cu partea aia ascuţită.

— Ei şi ce vreai tu, mă, să spui cu asta? Du-te şi tu la Bucureşti ca al lui Birică, dacă te ţin curelele, sărea altul. Pe acolo umblă câinii cu covrigi în coadă.

În spatele lui, în picioare, stăteau şi ascultau liniştiţi trei inşi, dintre care doi din sat, Niculae îi cunoştea, unul era primarul care venise îndată după 23 August, un oarecare Pascu, poreclit nu se ştie de ce încă de când era mic, Terente (numele vestit al unui bandit), celălalt primarul de acum, Gavrilă al lui Miai, iar al treilea nu ştia cine e. Niculae nu avu timp să-şi dea seama ce era cu această adunare că necunoscutul se şi desprinsese dintre cei doi, coborî treptele şi o luă chiar spre el.

— Nu mă cunoşti? îi zise lui Niculae. Sunt noul notar.

„Cum de nu mă cunoşti, se ghicea în dosul cuvintelor lui, mulţi mă şi cunosc, cu toate că sunt numit de puţină vreme.”

Era de prin Slăveşti, o comună cam la douăzeci de kilometri de Siliştea şi se aflase repede cine era tat-său, subchirurg de spital cu o grămadă de fete, nu-l putuse ţine pe băiat mai mult de şase clase de liceu şi fiul, foarte practic, dăduse examene de notar. Venirea lui în Siliştea stârnise un interes atât de mare că vechiul notar fu repede uitat, mai ales că de foarte mulţi ani nu mai auzea bine şi dacă vorbeai încet cu el nu te înţelegea, iar dacă ridicai glasul te înjura şi te dădea afară din birou. Cel nou era o plăcere să-l vezi, curat îmbrăcat cum era şi cu privirea vie, nu adormită ca a surdului scos la pensie. Îşi ţinea mâinile în şolduri când vorbea cu oamenii şi avea aerul că se află cu toată lumea înhămat la o treabă care îl ţine tot timpul cu mânecile sumese, dar că lui îi plăcea munca, de aia era plătit, să le stea la dispoziţie. Politică făcea? Cum să nu, răspunse tânărul şi spuse că el era liberal tătărăscean, spre încântarea lui Aristide, care era liberal brătienist, dar spunea că nu mai contează acum ce fel de liberal eşti numai să nu fii în cine ştie ce alt partid din astea colorate, care apăruseră ca ciupercile după război, cu fel de fel de denumiri, social-democrat, naţional popular, F. N. D., sau alte litere. Pe la orele unsprezece când sosea poşta, se strângeau toţi şefii comunei în biroul noului notar. Aveau toţi aerul că în curând vor veni alegerile şi oamenii or să-l aleagă iar primar tot pe Aristide, după ce au văzut de ce sunt în stare ceilalţi. Deschideau ziarele, citeau cu glas tare articolele care apăreau în ziarele partidelor lor „istorice” şi făceau pronosticuri cine o să vie întâi în ţară să-i gonească pe ruşi, englezii sau americanii? Până într-o vreme când pe lângă ei începu să intre în acelaşi birou şi unul al lui Gogonaru, un băiat cam de vârsta notarului care nimeni nu înţelese ce căuta el acolo, fiindcă nu vorbea nimeni cu el.

La al lui Gogonaru se mai adăugă apoi acolo în birou, tot aşa, pe nesimţite şi fără nici un rost, unul numit Ouăbei, un flăcău înalt şi parcă îndoit de umeri şi de spinare de greutatea unei cobiliţe purtată permanent, în timp ce el n-o purta de fapt decât din timp în timp, când pleca prin sat după ouă, pe care le precupeţea pe urmă singur, cine ştie cum, la Bucureşti sau la prăvăliaşii comunei, nimeni nu ştia. Purta într-adevăr o cobiliţă cu două coşniţi la capete, într-una punea ouăle şi în cealaltă marfa cu care le obţinea, alviţă şi bomboane; avea în acest sens un strigăt care îi adusese porecla: „Ouă, bei, care mai vinde ouă?!” El vroia adică să spună, ouă, bă, care mai vinde ouă, dar în loc de bă zicea bei ca să i se subţieze glasul mai boiereşte şi să fie şi auzit mai bine de urechile muierilor. Ouăbei pierduse cu inflaţia recentă bruma lui de capital şi se lăsase de precupeţie. Nimeni n-ar fi crezut că ar fi putut să joace un anumit rol în următoarea scenă care se povestea că a avut loc la un moment dat în biroul notarului:

— Bă, poştaru-ăsta, spuse Ouăbei adresându-se aceluia în timp ce notabilităţile răsfoiau ziarele cu nasul în ele, de ce n-aduci tu la primărie toate ziarele?

Poştarul nu-l luă în seamă, nu era el învăţat să dea socoteală oricui, îşi golea geanta şi sorta hârtiile şi scrisorile cu grija cuvenită. Ouăbei repetă de astă dată cu o vagă ironie:

— Dom’ poştar (nu mai zise „bă poştaru-ăsta”), de ce nu aduci, dom’ poştar, toate ziarele?

Poştaşul se învioră, se uită la Ouăbei şi se făţoi devenind pe neaşteptate foarte nervos:

— Lăsaţi-mă dracului în pace, că am treabă, aşa mă faceţi voi de plătesc din buzunar…

— De ce nu aduci toate ziarele? îl chestiona Ouăbei scurt.

— Dom’ director, spuse atunci poştarul respectuos, adresându-se directorului şcolii primare, Toderici, uite, v-am adus ce-am vorbit…

Ouăbei se înţepeni şi deodată ridică glasul:

— Ce, bă, tu eşti surd, eu îţi vorbesc aicea cu frumosul şi tu te faci că nu auzi? Ai vată în urechi? De ce nu aduci toate ziarele?

— Care ziare? întrebă în sfârşit poştarul, din ce în ce mai nervos.

— Ziarele care sunt abonaţi. Uite colea, Gogonaru e abonat la Scânteia şi mai sunt şi eu… De ce nu-mi aduci România liberă? Dacă de mâine încolo nu aduci toate ziarele să ştii că te reclam domnului primar pentru fraudă în acte publice şi cu mine o păţeşti. Apoi deodată adăugă, cu reproş sincer: De ce opreşti, mă, ziarele, nea Stane? Cu cine eşti înţeles?

— Eu?! sări poştarul afectând nepăsarea. Eu le aduc şi le las acilea, dracu ştie cine le ia.

— Să mi le dai mie în mână, spuse notarul intervenind împăciuitor, o să am eu grijă de ele.

Şi în urma acestor cuvinte care fuseseră rostite ca să se înţeleagă că el îl pusese pe Ouăbei să-i vorbească aşa poştarului, cei adunaţi îşi spuseră că ori i se întâmplase ceva între timp notarului şi încerca să schimbe macazul după politica guvernului, ori de la bun început minţise că era liberal şi în realitate era cu totul altceva. Să admitem, spuse Aristide, că simpatizează cu comuniştii. Uite şi gineri-meu, inginer agronom, s-a înscris la socialişti. Foarte bine, astea or fi vederile lui, dar de ce îl aduce el pe Ouăbei în primărie? Şi se neliniştiră toţi şi începură să vină tot mai rar în biroul notarului. În scurtă vreme nu mai veniră deloc, începură să-l ocolească.

Tânărul notar era însă din ce în ce mai activ şi în duminica următoare el puse pe Bărăgan să sune cu goarna în sat şi să spună să se adune toată lumea la primărie că erau de citit nişte dispoziţii. Şi oamenii veniră şi el le citi nişte ordine oarecare, dar apoi începu să vorbească despre altele şi să cheme şi pe cine vrea din rândul lor să se ridice şi să vină în faţă să ia cuvântul. Atât a trebuit! În fiecare zi se strângeau acolo câte o sută şi chiar două sute şi numai căderea nopţii îi împrăştia, fiindcă n-aveau lumină şi nu mai vedeau pe cel care se ridica acolo şi începea să le spună pe ale lui: trebuia văzut cine e, altfel toată chestia n-ar mai fi avut nici o noimă. Un cuvânt străin de vorbirea lor, uşor de ghicit că venea de la notar, revenea din când în când ca o oaie brează, în cele ce spuneau: fericire! Că să ne facem o viaţă fericită, că destul cu ce-a fost, că vechile regimuri n-au făcut nimic şi tu nea Ioane cum ai trăit că n-ai o cămaşă pe tine şi tu nea Vasile că muri frati-tău nebun de peleagră, dar tu Ilie al lui Cocoşilă, ce-ţi dădu nea Gheorghe când te însuraşi? Ei singuri îşi spuneau tot lor lucruri pe care le ştiau tot de la cei pe care îi pomeneau şi în toate adunările acestea plutea o promisiune bizară, nelămurită, mereu reaprinsă cu fiecare vorbitor care se ridica acolo pe trepte. Ce li se întâmpla? Nu era pentru întâia oară când stăteau ţepeni şi se ascultau aşa unii pe alţii, dar acum erau adunaţi şi le luceau ochii turburi de speranţele aprinse cu o putere crezută de ei înşişi stinsă. Fiindcă ce mai putea fi? Pământ nu mai era de împărţit, vitele nu le spusese nimeni că or să fie mai ieftine, bani nu le fluturase nimeni pe sub nas… Era de necrezut că tocmai ei, arşi de atâtea dorinţi înfrânate, se îmbătau tocmai cu acest cuvânt care nu spunea nimic. Fiindcă cei bogaţi stăteau şi se uitau la ei tăcuţi, cu mâinile lor puternice încleştate pe goga bastoanelor, nedumeriţi că uite-l pe cutare, care dacă nu-i dădeau ei un sac de porumb pe iarnă îi murea copilul de foame, se înghesuie acum acolo şi strigă şi el câte un cuvânt şi ridică şi el câte un braţ cu pumnul cât o buturugă, dar cu umerii prăpădiţi… Ce crede el, adică, săracul, că fără muncă o să vie fericirea aia peste ei, fiindcă clănţăne unul şi altul din gură? Ce crede el, tineretul ăsta, că o să se umfle pământul ca să se facă mai mult? Ăsta e, care e, altul nu mai e, să pună mâna să-l muncească. Alte ţări au pământ sărac şi ca să-l îngraşe umblă cu căldarea cu căcat şi pune la rădăcina legumii, în timp ce ăştia ţin băligarul curat de vită lângă grajd, că le e lene să-l ducă şi să-l împrăştie pe mirişte… Degeaba vorbesc ei de fericire, că n-o să le dea nimeni pe degeaba! Vorbitorii nu se legau însă de cei bogaţi încât aceştia, în cele din urmă, se liniştiră şi îşi văzură de treburile lor, lăsând doar printre cei adunaţi pe câte cineva care să le povestească.

Aşa se află la un moment dat că noul notar, cu Ouăbei şi cu al lui Gogonaru s-au constituit într-o aşa zisă celulă şi că poate să se înscrie şi să intre în ea oricine, n-avea decât să se ducă la primărie la notar, să iscălească o adeziune şi devenea astfel comunist.

Se găsiră, dintre cei care se adunau pe acolo zilnic, destui, şi nu numai tineri ca Ouăbei sau Marin ăla al lui Radu Lungu, veni, de pildă, unul mai bătrân, numit Adam Fântână, un lipovean rătăcit de ai lui şi străin de obiceiurile acestui sat prea mult îndepărtat de Dunăre ca să mai semene cu ale lui de-acolo din bălţi. Totuşi rămăsese în el, se spunea că ar fi fugit de cineva şi că pe vremea aceea avea aci un prieten care era şef al postului de jandarmi şi îşi pierduse deci urma cu ajutorul acestuia. Astea erau poveşti, dar faptul că era lipovean se adeveri prin aceea că îşi lăsase curând barbă, şi mai ales prin aceea că beţiile lui nu semănau cu ale nimănui din sat, fiindcă de pildă se îmbăta Stan Moameş – şi asta se întâmpla de fapt aproape în fiecare zi – şi se întorcea seara târziu acasă, nu făcea decât să strige din când în când foarte vesel: hei, bă, hei, bă! şi prin dreptul casei vreunui prieten să-i spună acestuia pe nume şi să-l întrebe hei, bă, ce mai faci? Ceea ce însemna că oricât era el de beat, tot mai cunoştea el casele, pe câtă vreme Adam Fântână, ăsta nu mai recunoştea pe nimeni, dar chiar zăcea şi nu-şi venea în fire nici după o săptămână. E drept că nici băutura lui nu era ca a altora, era mult mai tare, şi-o cumpăra singur de pe la Pălămida sau Turnu şi avea o culoare albastră. Odată cineva îi spusese că băutura asta este „extrem de dăunătoare”, că făcea rău, şi atunci Fântână, auzind acel calificativ atât de categoric îi arătase ce scria pe sticlă, spirt medicinal, cum putea ăla să spună o astfel de vorbă, dimpotrivă, cel pe care îl beau ei e dăunător, ăsta al lui fiind medicinal, cu alte cuvinte văzut de medici, puteai să-l bei liniştit… Veni apoi unul Mantaroşie, şi ăsta străin de sat, moldovean de prin Huşi, gonit de seceta şi intrat slugă la cineva, nu avea pe nimeni acolo la el în sat şi se oprise aici, zicea el, definitiv.