Capitolul 12
Cum trăsese cu urechea la zgomotele războiului tot aşa ridicase Niculae, atent, fruntea din cărţi auzind cum unul cam de seama lui, mai apropiat de astă dată de el decât tunetele din cer ale luptelor, agita aci satul răscolindu-l în adâncuri. Şi iată-l acum chiar alături, îi lăsase pe cei cu care sta în faţa primăriei şi în văzul la toţi se dăduse jos să vie tocmai spre el.
— Cum să nu vă cunosc, zise Niculae, a avut grijă Bărăgan…
— Nu vrei să trecem colea la nea Valache să facem cunoştinţă? zise notarul.
Niculae nu zise nimic, dar se urni din loc alături de celălalt. De dincolo de podişca de ciment din faţa primăriei de pe o terasă impunătoare pentru o cârciumă (ai fi zis că e o mică vilă a vreunui boier de ţară, dacă n-ai fi zărit la geamul ei drapat de viţă agăţătoare sticle şi clondire expuse pe un raft) un om foarte vesel ridică o măsură de vin în aer şi strigă cu gura până la urechi de voioşie şi plăcere:
— Să trăiţi, domn’ notar!
Apoi ridică braţul şi mai sus spre cei pe care notarul îi părăsise:
— Să trăiţi, dom…
Dar vocea i se frânse de şovăială, nu spuse şi restul, domn primar, după cum îi trădase intenţia gestul. Ăsta era Valache, care ţinea a doua cârciumă din sat, dar toată lumea ştia că băutura din ea o bea mai mult el şi cu prietenii lui, care erau totdeauna primarul şi notarul, oricare ar fi fost ei. Valache era şi grădinar, dar nu era văzut pe acolo decât la cules toamna sau când trebuia, de obicei sâmbăta, să plătească celor care îi munceau cu ziua. Aveau grijă de toate copiii şi muierea, el stătea până şi dimineţile şi juca table, de obicei pe ţuici şi le-ar fi fost greu puţinilor care se întâmplau să fie pe acolo să spună că Valache ar fi ieşit vreodată câştigător. Făcea însă să-l vezi ce vesel era când îi ieşea şi lui câte o linie, cum i se întindea gura literalmente până la ceafă, cum cerea de băut ridicând mâna şi pocnind dintr-un deget în podul palmei fără să se uite, făcând pe marele client la propria lui cârciumă. Acum unii spuneau că Valache avea dificultăţi cu primarii, că se schimbau prea des, şi că îi venea greu să spună să trăiţi dom-primar unui ţăran care se numea Terente de care n-auzise în viaţa lui şi care pe deasupra nici el nu părea să-l cunoască pe Valache… Adică cum să nu-l cunoască? Nu era nici o îndoială că îl duşmănea (cum să nu-l cunoască, până şi copiii ştiau cine e Valache) dar ce-i făcuse el ăluia de se uita chiondorâş la el?
— Nea Valache e un om foarte serios, zise tânărul notar după ce se aşeză cu Niculae pe terasă şi cârciumarul grădinar intră înăuntru să aducă o sticlă cu vin. A fost primul om care m-a primit cu braţele deschise când am venit aici. Nu e aşa, nea Valache?
Cârciumarul nu auzise ce se spusese despre el, dar nu în zadar îi cunoştea el atât de bine pe notari, puse sticla şi paharele pe masă cu unul şi pentru el, se aşeză în fotoliul solid de răchită albit de ploi care trozni sub greutatea cam mare a omului şi începu să toarne în pahare cu gura strâmbată într-o parte de plăcerea pe care i-o stârnea gâlgâitul vinului.
— Bine faci că stai de vorbă şi cu băiatu-ăsta, zise el, să-l cunoşti pe tat-său, pe Moromete, ar trebui susţinut să vie el primar.
— Cum e, nea Valache?
— Cine?
— Domnul Moromete!
Se vedea că tânărul notar cunoştea deja ticurile verbale ale cârciumarului şi sconta un anumit răspuns din partea lui:
— E un om foarte serios! zise Valache. Hai să trăiţi! Să trăiţi, domn’ notar! Să trăieşti, Niculae.
În acest timp alt vorbitor îi luase locul lui Marin acela al lui Radu Lungu care văzându-l pe notar unde şi cu cine se dusese mai aşteptase puţin şi venise şi el acolo.
— Nea Valache spune că e serios orice lucru bine făcut, zise notarul golind paharul. Nea Valache, să ştii că ăsta e un vin foarte serios, care îl bem noi acuma.
— Dar ce crezi că eu dau din el de băut la toată lumea? Tu ce vreai, mă Marine? Ei, uite, ţie n-o să-ţi dau din ăsta, că l-ai supărat pe tact-tău, îl văzui cum plecă cu capul în jos când auzi prostiile tale.
Al lui Radu Lungu se făcu galben şi nu se aşeză, rânji la Valache şi rămase cu mâna pe scaun:
— N-am nevoie de vinul dumitale!
Şi se întoarse cu spatele şi se dădu jos din cârciumă cu nişte paşi tărăgănaţi, vrând să arate că a plecat de voia lui de pe terasa lui Valache şi nu că l-ar fi gonit cineva. Cârciumarul se zbârlise de furie şi îl înjura, dar furia lui era atât de inocentă prin lipsa de răutate pe care n-o putea avea, că notarul începu să râdă.
— Lasă-l, nea Valache, că e băiat bun, ascultă-mă pe mine…
— E băiat bun?! se miră Valache.
— E un băiat foarte serios, zise notarul.
— Bine, atuncea să-l chem îndărăt. Marine! Mă al lui Radu Lungu!
Dar ăsta ori nu auzea, ori se făcea că nu aude, fiindcă nu întoarse capul şi în curând chiar dispăru din mulţimea care la apropierea serii începuse şi ea să se împrăştie.
— Am auzit că ai înghesuit acum câtva timp patru preoţi şi că niciunul n-a ştiut ce să-ţi răspundă, zise notarul după ce şi Valache îi lăsă singuri. E adevărat?
— M-au scos din sărite cum mâncau toţi după ce îl îngropaseră pe cumnatu-meu, zise Niculae senin, dar parcă retrăind şi în orice caz fiind pe deplin de acord cu ceea ce făcuse el în ziua aceea. Ai fi zis că din pricina lui cumnatu-meu nu putuseră ei să mănânce până atunci şi că acum, după ce au scăpat de el, pot şi ei să se aşeze la masă şi să înfulece cu gurile pline.
— Aşa e obiceiul, zise tânărul notar. Unii fac colivă şi îţi dau să mănânci şi ai impresia că mănânci chiar din trupul celui mort. Dar ia spune-mi, continuă el, în fond ce întrebare le-ai pus?
— M-au scos din sărite, reluă Niculae aprins de vinul bun pe care îl băuse. Îi vedeai cum vor să uite mai repede şi cum turnau ţuică în ceşti cu figuri cucernice, crezând că or să mă păcălească pe mine. Parcă nu-i ştiu eu cum înjură de pârâie căpriorile şi cum îşi lovesc fetele peste gură cu dosul palmei şi le lasă fără dinţi toată viaţa. Şi pe urmă mai târziu se dezvelesc la piept ca nişte smintiţi şi se zgârie cu unghiile că fi-sa s-a măritat şi nu vrea să-i mai calce pragul.
Niculae se mişcă în fotoliu de răchită şi întinse braţele înaintea lui ca şi când ar fi vrut să ridice de jos o greutate imensă.
— În loc ca forţa asta uriaşă care zace în ei, continuă el în timp ce notarul îl privea foarte atent aprobându-l cu acea tăcere vie care ne îndeamnă întotdeauna să vorbim tocmai despre lucrurile care constituiesc secretul fiinţei noastre şi când dispare nu numai orice reţinere, dar apare în acelaşi timp şi o dorinţă imperioasă de a spune tot, ca şi când tocmai aceste lucruri ne-ar împiedica să ne gândim la altele noi spre care ne cheamă de fapt soarta, – în loc ca mintea lor să fie la înălţimea puterii cu care sunt dotaţi (fiindcă sunt foarte puternici, uite, aşa şolduri au cu oasele mari ca de bou) şi să sece ca într-o clipire noroaiele astea nenorocite care încep de prin noiembrie şi ţin până se face primăvară, dacă nu cumva ninge şi îngheaţă, să pietruiască drumurile, să ridice stâlpi de lumină, să-şi sape grădinile şi să le umple de pomi şi de tot ce au nevoie ca să uite că mai au şi altceva de făcut pe lumea asta decât să-şi lărgească chimirile cu burta plină de mămăligă… în loc să scoată din pământul care e al lor toate darurile şi când te apropii de-un sat să zici că e grădina paradisului plină de copii, de flori înalte până la vârful casei şi de animale de toate soiurile care se pot imagina, cum vezi că e la alte popoare, el zace vara sub umbra salcâmului în timp ce soarele arde miriştea şi seacă râul care luni de zile a curs de pomană pe la capetele grădinilor lor. Iar iarna stă după sobă în timp ce vita mugeşte jalnic în grajd lihnită de aceleaşi şi aceleaşi paie pe care i le dă mereu să mănânce până începe să-i crească părul în smocuri mari că zici primăvara când o scoate la iarbă verde că e oaie nu mai e vacă. Ai să vezi că o să vie timpul când n-or să mai aibă ce să mănânce şi or să pornească în haite asupra oraşelor, cu ţăpoaiele în mână, că adică oraşele sunt de vină că trăiesc ei aşa cum trăiesc.
Niculae se opri. Se simţea că nu atât adevărurile pe care le spunea îl obsedau, ci o dezamăgire ascunsă care le inventa şi îl făcea neiertător. Notarul nu lăsă să dureze prea mult tăcerea care urmă şi spuse fără şovăire:
— Trebuie să-i ajutăm. Datoria oamenilor luminaţi dintr-o ţară e să-i ajute pe cei din mijlocul cărora au ieşit.
După care nu mai zise nimic, având chiar o expresie ciudată pe chip, care nu excludea mulţumirea că el şi celălalt cu care stătea acolo la masă erau astfel de oameni, cum zisese. Asta era suficient şi era foarte mult, să ai conştiinţa că eşti un om luminat şi ai mai întâlnit încă unul ca tine.
— Gândeşte-te, reluă el, ce-i rămâne unui om care vede starea de lucruri din jurul său? Ori tocmai că noi vrem să schimbăm starea de lucruri.
— Starea de lucruri o schimbă omul, nu poate s-o schimbe nimeni din afară, strigă Niculae.
Şi avu o astfel de intonaţie în glas, încât s-ar fi putut crede că se bucura dacă nu chiar era pe deplin satisfăcut că nu poate nimeni să schimbe ceva din exterior. Se vedea că citise de toate, tocmai despre aceste lucruri.
— Uite la noi, continuă el, cât am trăit rău, tata, am ţinut toţi la el şi a făcut ce a putut pentru fiecare. Cât s-a înstărit, n-a mai fost capabil de nimic, şi nu pentru că nu mai putea, strigă Niculae. Bunăstarea ne îngraşă după aceleaşi legi ca şi pe-un animal şi numai dacă îl aduci iar la rostul lui pe lume îşi mai aduce aminte că e om.
— Te contrazici, spuse tânărul notar net, uitându-se la el atât de nemişcat încât ai fi zis că vrea să-i bată lui Niculae un cui în creştet.
— Ba nu mă contrazic, răspunse Niculae cu o expresie triumfătoare, lucru care spori brusc atenţia concentrată a privirii celuilalt, ascultându-l. Noi trăim din umanismul secolului trecut, continuă Niculae, şi n-am fost în stare să descoperim un nou umanism. Dovadă cele două războaie, mai rele decât pe vremea hunilor.
Ce ştia el despre aceste două războaie? Notarul se mişcă şi turnă hotărât în pahare păstrând pe chip acea expresie gravă a unuia mai în vârstă, care deşi îşi dă seama că spusele celuilalt sunt împrumutate din cărţi, vede că nu e mai puţin adevărat că aceste cărţi i-au vrăjit mintea şi i-au pregătit-o fie să gândească cu totul deosebit de cei din jur, fie să primească de la unul din ei o gândire nouă, apropiată de soarta lui de om tânăr, în faţa căruia stăteau deschise atâtea drumuri.
— În lume, continuă Niculae, a sporit cantitatea de rău, în special trufia, ceea ce pe vremea înfloririi religiilor nu se întâmpla. Vechiul umanism se baza pe religie.
Nici o dovadă nu exista însă că tânărul notar urmărea toate acestea cât de cât ca un cunoscător, dar aici Niculae nu se înşela, cineva care vorbeşte de starea de lucruri în care se află omul nu se poate să nu fi citit şi să nu ştie nimic. Cât despre Valache, el se ocupa să le mai aducă vin, să le aprindă petromaxul şi să li-l pună în perete şi numai într-un târziu îşi dădu pesemne seama că între cuvintele acelea ciudate care se rosteau acolo la el pe terasă şi cutia de table pe care crezuse că o s-o deschidă în cele din urmă şi să joace cu notarul o partidă nu exista nici cea mai mică legătură şi la un moment dat o luă de-acolo şi o duse înăuntru.
— Omul era în stare altădată să cucerească alte teritorii decât cele terestre, continuă Niculae. Victoriile lui se întindeau dincolo de spaţiul pe care îl vedea cu ochii, şi dincolo de timp, nu-i mai trebuia chiar toate aceste plăceri mărunte care li se par acuma unora atât de mari încât bucuros îl strânge de gât pe frati-său ca să le aibă. De mult au început să-şi vândă sufletul pe nimic. Tata a uitat sau se preface că a uitat, dar tot de trufie m-a oprit de la şcoală, credea că el e centrul universului, şi cum le aranjează el aşa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte… Nu-l cunoşti, dar să-l fi văzut ce-a fost el odată. Ştii cum se adunau oamenii când îl vedeau că iese la drum şi se aşează pe stănoagă? Îi vedeai cum o iau agale, unul de la o poartă, altul de dincoace, unul din fundul grădinii! Şi să ştii că nu le spunea nimic! Ei spuneau! Dar ştiau că el îi ascultă şi… Ei! acuma s-a terminat, îl vezi cum îi ia altul vorba din gură fără nici un respect şi el lasă fruntea jos şi nu mai zice nimic. De ce? Aici s-a întâmplat ceva şi nimeni n-o să ştie vreodată ce-a fost cu el, poate doar mama, dar eu nu cred!… Şi iată cum uitarea le alină pe toate şi poţi să te duci să te îngropi, n-are rost să mai faci atâtea încurcături, cauţi un gâldău în pădure, îţi pui două pietroaie de gât şi te arunci în el, măcar nu mai ştie nimeni…
— Dar ce ţi-a făcut tatăl dumitale? zise tânărul notar clipind acum rar, vizibil alarmat de această destăinuire repede reprimată, căci Niculae se oprise.
— Nu mi-a făcut nimic, dar omul are nevoie de o nouă religie a binelui şi a răului, fiindcă răul din icoane nu-l mai sperie, iar de bine a ajuns să rânjească drăceşte când îi aduci aminte de el.
— Noi venim cu o religie nouă, zise notarul practic, aşezându-se mai bine în fotoliu, cu umerii mai aproape, să poată fi auzit mai bine.
Îşi scoase un ciubuc din buzunar, suflă în el şi strigă la Valache să-i aducă un pachet de ţigări.
— Am să-ţi spun în ce constă această religie, continuă tânărul notar, şi sunt convins că vei deveni nu primul apostol, fiindcă nu vei fi primul, dar unul dintre cei mai buni. Fiindcă şi eu mi-am pus aceleaşi întrebări, eram elevi şi mai ales pe ultimul an toată ziua discutam fiindcă eu ştiam că o să plec şi n-o să mai pot să-mi dau bacalaureatul decât în particular… Ce e omul şi cum ajunge el pe culmi sau se prăbuşeşte în prăpastie! În realitate mama îndopa toată ziua curcani cu făcăleţul şi când eram mic verile noastre erau un chin, trebuia toată ziua să culegem urzici şi să le tocăm. Şapte fete şi un băiat!… Ce părere ai? E adevărat că omul dacă nu obţine victorii, aşa, în intemporal, cum bine zici, se târăşte cu burta pe pământ. Dar cum? E adevărat că sfinţii părinţi erau nişte oameni foarte serioşi, dar mi-aduc aminte de orele noastre de religie, aveam profesor un preot foarte deştept şi nu pot uita cum într-o zi nu ştiu ce lecţie aveam şi ni se povestea în manual despre Ian Huss, cu litere mărunte. Ăsta, zice părintele nostru, a fost un adept al lui Wiclef, care a negat transubstanţa, adică schimbarea pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Cristos. După care părintele odată a luat alt ton şi a făcut şi aşa din mână: A fost ars pe rug! Parcă ar fi zis: i-au dat două picioare în spate. Dar ştiţi voi, zice, ce-a păţit când a început să-l învăluie flăcările? S-a apropiat de el o babă cu o surcea în mână şi a aruncat-o şi ea în rug şi reformatorul cică ar mai fi avut timp să zică: Sancta simplicitas. Idioată babă, a spus părintele, şi noi iar am râs. Dar într-adevăr cine îi băgase ei în cap că dacă un om nu crede că în timpul slujbei pâinea şi vinul se transformă la un moment dat în trupul şi sângele lui Cristos trebuie ars de viu? Aici, nu te supăra, dar nu mai e nici o victorie, e o degradare!
— Sunt de acord, sări Niculae.
— Eşti, dar mi s-a părut că spui că dacă oamenilor le-ar mai fi încă frică de răul din icoane şi s-ar strădui să facă bine tot după aceleaşi principii, atunci omul nu şi-ar mai vinde sufletul pe nimic şi n-ar mai trăi din trufie. Şi eu sunt de acord că dacă omul nu mai are nimic sfânt se sălbăticeşte şi degenerează, dar omul poate fi o fiinţă morală şi fără religie. Religia, eu n-aş zice că e opiul popoarelor, ci expresia spontană a năzuinţei morale a omului.
Auzindu-l vorbind astfel, Niculae nu mai zise nimic, prins poate de uimire: nicicând, pe terasa lui Valache nu fuseseră emise asemenea idei cu atâta claritate şi siguranţă. Între timp se făcuse de mult întuneric şi Valache se aşezase la el în odaie, cu familia, la masă. La un moment dat reapăru cu o farfurie cu bucăţi de friptură şi pâine şi le puse pe masă.
Cei doi tineri începură să mănânce fără măcar să-i mulţumească atât de prinşi erau în discuţia lor.
— Ei, şi care e noua religie cu care ziceţi că veniţi voi? întrebă Niculae cu o privire avidă, fiindcă întrebarea lui nu era izvorâtă din neîncredere, ci dintr-o adâncă şi flămândă curiozitate.
— Lupta pentru existenţă, zise notarul, împinge pe om la multe înfrângeri. Dar ia gândeşte-te, omul luptă să-şi ţină copiii, nu e ăsta un scop? El poate ieşi ca vai de capul lui din această luptă. Dar ia gândeşte-te, ne-a făcut pe noi! El ne-a făcut, nu Dumnezeu. Şi de suferit tot pentru noi a suferit, în ultima instanţă, mă gândesc la mama! Parcă ei nu i-ar fi plăcut să ducă o viaţă mai spirituală, dar cum să ducă? Ori, după părerea mea, de-aici trebuie să pornească orice religie. Dar de ce să-i spunem religie şi să nu-i spunem revoluţie? Fă-ţi din eliberarea omului de sub povara luptei pentru existenţă un crez şi ai să vezi că, realizându-l, o să ai înaintea ta un om nou. Fiindcă omul trăieşte urmărit de acest blestem al sudorii frunţii şi aici eu nu mai sunt marxist şi cred în blestem. Şi am să-ţi explic de ce. Ai băgat de seamă că un om preferă să se arunce cu gâtul sub o roată decât să asculte un sfat înţelept? De ce face el chestia asta? Aici îmi place mie omul cel mai mult, încăpăţânarea lui de a gândi liber, dar tot aici, să-ţi spun drept, mă scoate şi din sărite. Nu acţionează spre binele lui decât dacă nu mai are încotro. Ce vreau să spun? Cât timp are o poziţie de retragere, nu va voi să iasă din starea foarte rea în care de altfel recunoaşte şi el că se află. Cu nici un chip. Ba chiar îţi oferă un spectacol de laşitate de care până şi lui îi e greaţă. Înţelegi că mă refer la ţărani, pe care amândoi îi cunoaştem din experienţă. În prezent ei circulă pe un drum liber, în sus, în jos, săracul poate ajunge bogat, bogatul poate ajunge sărac. Chiar ăştia care îi vezi că se adună aici şi strigă şi ei unii la alţii că nu e bine cum trăiesc, ferească Dumnezeu să crezi că se gândeşte vreunul că tocmai poziţia lor e cauza răului. Dar aici e paradoxul, ei ştiu în acelaşi timp că nu e bine şi vor o mare schimbare. Dar o mare schimbare la care ei să participe eventual doar ca beneficiari. Nu merge aşa! Eu nu le spun nimic, îi las să vorbească, fiindcă pe mine mă interesează primul pas: sporirea rândurilor noastre. Pe urmă mai vedem noi!
De mult Niculae nu mai făcea decât să asculte. Se vedea că îi plăcea acest om foarte tare şi doar o expresie de nelinişte, dar şi de fascinaţie, mai acoperea în privirea lui bucuria că îl cunoscuse, că timpul trecea şi că celălalt nu făcea nici el nici o mişcare să se ridice şi să plece: simţea şi el pesemne aceeaşi atracţie pentru ascultător. Întrebarea care însoţeşte de obicei astfel de întâlniri hotărâtoare nu părea să se pună pentru niciunul din ei: dacă nu cumva era vorba aici de una din marile ispite ale vieţii despre care nimeni nu-ţi putea spune unde te poate duce dacă o urmezi, pentru Niculae; şi ce rol va juca acest băiat în viitorul lui, îi va fi credincios sau dimpotrivă îl va trăda ca Iuda, pentru tânărul om pasionat de politică şi de revoluţie, care nu era deocamdată decât un notar dintr-o comună oarecare.
— Şi dacă vrei la un moment dat să nu mai faci parte din partidul comunist, ce se întâmplă? zise Niculae întru târziu.
— De ce să nu mai vrei să faci parte?
— Aşa, să nu mai vrei!
— Foarte simplu, zise notarul, şi-şi vârî mâna în buzunarul dinlăuntrul hainei, de unde scoase un carneţel mic, cu scoarţe roşii: te prezinţi cu ăsta la cel care ţi l-a dat – sau la altul! exclamă notarul râzând – şi îl predai. Nu e o problemă!
Spre ziuă, Niculae se întoarse acasă şi se culcă. El nu ştia că toată lumea îl văzuse pe el şi pe notar pe terasa lui Valache şi că mulţi spuseseră şi aflase şi taică-său că „şi ăsta micu al lui Moromete s-a înscris în partid”. Fie că îl aşteptase să se întoarcă, fie că se deşteptase doar auzindu-l, Moromete se foi în aşternut şi când Niculae se linişti la rândul lui, deodată îi spuse: t
— Ei, ţi-ai găsit eul tău?
Tăcerea care urmă arăta surprinderea, sau lipsa de obişnuinţă de a comunica dintre tată şi fiu? Întru târziu Niculae răspunse:
— Mi l-am găsit! Şi ce te miri aşa?
— Eu?! făcu Moromete umflând parcă aerul negru din odaie cu mirarea lui. Apoi adăugă cu totală nepăsare: Dacă asta e calea care crezi tu de cuviinţă, să te pui cot la cot cu Ouăbei, eu ce pot să mai zic?
— Nimic, ce poţi să mai zici, mai răspunse Niculae, după care tăcură amândoi şi lăsară liniştea zorilor care învineţea geamurile să recadă asupra casei.
