Capitolul 13

Astfel dispăru Niculae din sat, chemat repede la judeţeană şi trimis apoi de acolo undeva la o şcoală de partid, după cum declară notarul. În urma lui îşi mai dădură şi alţii adeziunea şi tot în acea perioadă se mai întâmplă ceva. Aristide chemă într-o seară la el pe frati-său, Năstase, pe gineri-său, inginerul agronom, domnul Petrică, pe unul din prietenii lui Moromete, Nae Cismaru, care tocmai fusese şi el numit primar, dar nu stătuse nici măcar o zi întreagă, fiindcă dimineaţa îl numiseră şi pe la prânz venise cineva de la prefectură şi îl schimbase cu altul. Năstase era cu cei doi băieţi ai lui, Dan şi Ştefan, şi un nepot de soră, unul Vasile al Moaşei, cam de seama lui Niculae, şi Aristide mai chemă pe cineva şi anume pe unul al lui Ilie Tăbârgel, Isosică.

Se spunea despre acest Isosică – de fapt îl chema Tăbârgel Gheorghe, după numele lui tat-său, dar nu se ştie cine îi scornise această poreclă, care oricât te-ai fi gândit tot n-ai fi putut să-ţi dai seama ce putea să însemne – că maică-sa l-ar fi făcut cu Aristide, de fată mare, nu că l-ar fi născut, ci că înainte de a se fi măritat, Isosică ar fi existat deja în trupul ei şi că n-ar fi ştiut nimeni. Altfel cum s-ar fi putut înţelege de ce de la o vreme Aristide îl tot chema pe la el pe acasă şi se purta cu el cum nu prea avea cineva obiceiul să se poarte cu copilul altuia? Asta însă era greu de crezut de cei care îşi aduceau aminte de felul neobişnuit în care cu douăzeci de ani în urmă se măritase mama lui.

Se dusese pe atunci zvonul că o fată de pe la marginea satului, una Sita lui Ciucă, a vorbit cu Maica Domnului pe izlaz. Lumea, adică întâi femeile şi copiii se duseseră numaidecât s-o vadă. Cine sunt mai bine pregătiţi, pentru astfel de evenimente, decât femeile şi copiii? Sita stătea pe prispă – era o toamnă blândă când se întâmplaseră toate acestea – întinsă pe o velinţă şi un căpătâi înflorat şi povestea. Că stătuse aşa ca şi acuma pe izlaz aproape de loturi şi păzea vacile şi odată a văzut o femeie mergând pe deasupra vârfurilor porumbului. Era îmbrăcată în alb şi în beteală şi cu cununiţă pe frunte. Şi era aşa de frumoasă că ea şi-a dus mâinile la ochi, crezând că pe urmă când o să se uite iar, Maica Domnului o să piară. Atunci i-a auzit glasul: „Siţo, ia-ţi mâinile de la ochi”. Şi atunci Sita i-a spus: „Maica Domnului, ce-ai cu mine?” „Am venit la tine că te-am văzut cum stai tu pe izlaz singurică”, i-a răspuns Maica Domnului oprindu-se înaintea ei, în aer, să fi fost picioarele ei cam la o şchioapă deasupra pământului. Şi Sita nu mai ştia pe urmă ce a fost; ajunsă cu povestirea aici abia putea să se mai ţină în capul oaselor. Mai apuca să spună că îi e somn şi într-adevăr adormea numaidecât, un somn de se vedea parcă pe obrazul ei tot ce se petrecea cu ea dormind; i se mişcau ochii sub ploapele închise, se ridica în capul oaselor şi din gât îi ieşea un şuierat îndelung şi subţire de înmărmurire, după care recădea pe căpătâi şi dormea apoi ore întregi. La trezire, la rugăminţile acelor femei care nu fuseseră acolo când povestise ea vedenia, o spunea din nou, şi în câteva zile prispa, curtea şi ograda lui Ciucă începură să nu se mai golească de lume.

Interesul stârnit de vedenia ei de pe izlaz n-ar fi ţinut mai mult de câteva ceasuri şi n-ar fi trecut de capătul uliţei dacă n-ar fi fost somnul acela al ei ca o mărturie. Şi nu se ştie cine aprinse lângă ea o lumânare şi o lipi de stâlpul casei, dar fu de ajuns ca să facă toată lumea la fel, mai ales când ea începea să povestească. Cum numărul celor care veneau s-o vadă creştea şi nu se găseau lumânări, o rudă a lui Ciucă se duse la Pălămida şi aduse o ladă plină din care începu să vândă la poartă, unde o altă rudă ridică o cruce mare, pe care bătură o candelă sub icoana Maicii Domnului, pe care o lipiră pe lemn. Veneau acum şi bărbaţi şi flăcăi curioşi, fiindcă cei mai mulţi n-o ştiau decât după nume şi după o infirmitate a ei din naştere, era şchioapă; şi când o vedeau pe drum o recunoşteau după mişcarea şoldului: Sita lui Ciucă, fata aceea cu un picior mai lung şi unul mai scurt. Apărură apoi oameni şi din satele vecine şi în curând atraseră atenţia în special doi, îmbrăcaţi în flanele cărămizii ca orice ţărani, dar care la o privire mai apropiată se vedea că aveau şi ei ceva, unuia i se făcea o băşică în frunte, aşa cât un ou, când vorbea şi celălalt era ciung de-o mână şi avea şi gâtul strâmb, dar nu într-o parte, ci dus înainte încât de departe ai fi zis că se uită la ceva şi nu vrea să-şi mai tragă capul îndărăt. „Fraţilor, zise într-o zi cel dintâi, şi numai la unele cuvinte – şi asta era cel mai ciudat la el – îi ieşea pentru o clipă băşica aceea în frunte. Fraţilor, repetă el până ce toată lumea auzi şi se opri orice mişcare, să ridicăm aici, fraţilor, un mic lăcaş al Domnului şi să ne închinăm şi să ne rugăm. Poate să vină ploaie şi vreme rea, şi omul ăsta sfânt, care e părintele acestei fete, trebuie ajutat să poată să-şi vadă de gospodărie, căci noi, fraţilor, îl stingherim de nu mai poate să se mişte, să dea la vite şi să-şi vadă de copiii pe care îi mai are.”

Ciucă mai avea încă trei copii în afară de Şiţa, cel mai mic umbla încă doar în cămaşă şi izmene, destul de gras însă, cu capul mare, cu ceafa umflată ca o tigvă şi puţin cam sâsâit. Oratorul ăsta necunoscut vorbi apoi mai departe arătând că lesne s-ar putea ridica acel lăcaş al Domnului dacă fiecare care ar veni aici ar da la poartă numai câte un franc. Nici n-ar trece trei zile şi s-ar înfăptui cuvintele lui Cristos, fiul Maicii Domnului, care a spus duşmanilor: Dărâm acest templu şi în trei zile îl ridic din nou.

Iată deci cum puteau fi răstălmăcite cuvintele Nazarineanului. Supărat, preotul se ridică în biserică împotriva acestor doi necunoscuţi care se îndepărtaseră de pe drumul adevărat al lui Cristos şi ceru oamenilor şi muierilor să nu-i asculte şi să nu se mai ducă în curtea acelei fete, dar fu zadarnic, nu trecu mult, nu chiar trei zile, dar nu mai mult de câteva săptămâni şi lăcaşul fu ridicat.

Nimeni nu mai ştia bine ce se mai întâmplase după aceea, cum ajunsese fata să spună la un moment dat că peste trei zile o să zboare. Să fi fost unul din cei doi străini care o îndemnase, sau poate gândul să se fi născut în chiar mintea ei, în timp ce cădea în somnul acela sub ochii celor adunaţi? Faptul ului pe mulţi, fiindcă, ziceau ei, dacă zboară, nu era ăsta semnul că a venit sfârşitul lumii? Totuşi nu era prea multă lume în curtea lui Ciucă în după-amiaza acelei zile când fata trebuia să facă minunea, erau însă cei care nu se îndoiau, şi care sunt totdeauna destui ca să susţină orice miracol. Fata, ca de obicei, dormea şi vorbea în somn şi la ora anunţată, când se trezi, ea declară foarte senină că Maica Domnului i-a spus că n-are voie să zboare până nu se face mireasă. Mama şi cu omul acela care făcea băşică la frunte când vorbea, însoţit de cel cu gâtul strâmbat, intrară în casă şi se sfătuiră cu rudele ce să facă; nu se înţelegea bine ce vroia fata, să fie îmbrăcată în rochie de mireasă sau chiar vroia să fie mireasă de adevăratelea? Aţâţat de această aşteptare, de luminile de lumânări, de ceea ce avea să se întâmple, frăţiorul cu ceafa rotundă ca o tigvă năvăli deodată în casă peste ei şi cu braţele întinse începu să ţipe sâsâit la tat-său: „Eu spor, tete, eu spor!” Adică el zboară! Îngrijorat şi blând Ciucă îl apucă duios de mâini şi îi zise: „Măi Nilă, stai aci, tu zbori, Sita zboară, eu cu cine mai rămân?” Copiii auziră şi răspândiră în sat aceste cuvinte ale omului şi ceea ce nu reuşise să facă popa în biserică, reuşiseră ei: alergau prin curţi sau pe drum ca nişte smintiţi şi cu braţele în aer, aşa cum ţin păsările aripile, răcneau sâsâit: „Eu spor, tete, eu spor!” Şi pelerinajul în curtea Sitei se opri.

Printre dulgherii care lucraseră la ridicarea acelui lăcaş, numai unul nu vrusese să primească bani şi ăsta era Ilie al lui Tăbârgel. El se însura cu Sita în aceeaşi toamnă şi o luă cu nuntă, la dorinţa ei, care ţinuse ca lumea să ştie că atâta vreme cât a fost la părinţi a fost fată mare. Nu se lămuri însă în noaptea nunţii dacă într-adevăr fusese, nu prea se mai ţinea seama de acest obicei, fiindcă se dovedise în ultima vreme că nu aşa încep cele mai bune familii, ci întâi fata se ia cu băiatul, să trăiască doi-trei ani fără cununie şi fără forme şi dacă după acest timp băiatul care a luat-o n-o goneşte, sau fata nu fuge, tânăra familie, adesea cu un copil destul de mare ca să-şi aducă aminte mai târziu ca de ceva din poveşti, când maică-sa era îmbrăcată în alb de sus până jos, face la un moment toate acestea, adică formele la primărie şi cununia religioasă, cu marea ei petrecere; era semnul că însurătoarea băiatului şi măritişul fetei au reuşit şi că de aici înainte nu se vor mai despărţi toată viaţa.

După însurătoare, Ilie Tăbârgel se certă cu socrul, care se dovedi că nu era el chiar aşa de blând cum părea şi trebui să-i ia din târla lui, cu forţa, lăcaşul la care el lucrase pe degeaba şi considera că i se cuvine; nici vorbă să i-l lase, îl dezveli la tălpici, îl puse pe roţi, îl scoase cu patru boi şi îl duse în curtea părinţilor lui; bineînţeles că îi luă şi cărămida de postament şi luă şi crucea cea mare din curte, pe care tot el o făcuse: era din lemn bun şi îi trebuia. Ciucă îl înjură în chiar momentele când o scotea din pământ, şi îi spuse să se îngroape cu ea, şi să i-o pună el, Ciucă, la cap, chiar în ziua când o credea el, adică gineri-său, că îi e cel mai bine. Atunci să i-o pună!

Ilie Tăbârgel şi Sita se arătară mai târziu că nu erau nici credincioşi nici eretici, cum le spusese preotul, nu se duceau nici la biserică şi nici cu cei doi străini, cel cu gâlmă la frunte şi cel cu gâtul strâmb, nu mai avură de-a face. Avură un singur copil, pe acest Isosică şi nu stătu nimeni să le numere lunile de când se luaseră, pesemne că nu bătuse nimănui la ochi. Ţineau amândoi foarte tare la băiat, şi ştia toată lumea că la ei în casă Isosică era cel care făcea ce vrea şi nu tatăl şi cu atât mai puţin bunicul. IIn loc să-l strice însă ca pe alţi copii, pe Isosică situaţia asta îl făcuse doar vesel şi se apucase doar de fumat. Într-adevăr fuma mereu, dar nu cu lăcomie, ci lăsa ţigara să-i ardă îndelung în colţul gurii în timp ce el arăta învăluit în fumul ei pe gânduri şi o lua din când în când în mână şi scuipa mărunt pe cotorul ei ca şi când foiţa de atâta stat între buzele lui s-ar fi tot desfăcut. I-ar fi fost greu cuiva din sat să spună dacă atunci când stătea el aşa şi fuma, se gândea la ceva, dar nici să spună că nu se gândea nu putea. De când ajunsese flăcău, adică nu de mult, intrase în vorbă cu una a Ciulchii, cam de seama lui, o fată foarte frumoasă, dar foarte săracă şi mai ales rea, dintre cele care nu se feresc de cuvinte şi când se lega cineva de ea le folosea ca pe nişte cuţite, aşa limbă ascuţită avea. Îi plăcuse lui fata asta, se înţelegea pesemne bine cu ea, fiindcă erau în vorbă de vreun an de zile şi Isosică nu mai fusese văzut cu nici o alta, cum aveau obiceiul flăcăii cât erau flăcăi, cei mai mulţi, chiar când ţineau cu adevărat la una şi aveau de gând să se însoare cu ea. Se pare că pe Isosică nu-l interesa acest gen de isprăvi, deşi îi asculta şi el, ca şi alţii, pe cei care se lăudau şi vroia şi el să ştie, ca şi ceilalţi, cine era fata care zicea ăla că i-a făcut şi i-a dres. El arăta ca şi însurat cu Ciulea, fiindcă erau văzuţi împreună chiar şi ziua, la câmp sau prin sat. Nu prea se înţelegea totuşi ce e între ei şi Ilie Tăbârgel se supără într-o zi şi îi spuse feciorului său că n-avea nimic contra Ciulchii – cu timpul fata avea să poarte numele maică-sii şi avea să i se spună simplu Ciulea, – cu toate că n-avea decât un pogon de pământ, şi, zise tatăl, nimic de la mă-sa, dar, adăugă el, ştiind că tot vorbea degeaba, „dacă ţineţi unul la altul, de ce nu vă luaţi?” adică măcar să se cheme că s-au luat din dragoste. N-avea însă de ce „să se cheme”, fiindcă cu adevărat Isosică nu mai putea nici ziua fără s-o vadă pe fată. Trimitea pe cineva după ea mai ales când era la câmp, şi nu făceau nimic izbitor, nu se piteau nici în porumburi şi nici în cine ştie ce văgăună ca alţii, ci stăteau liniştiţi în văzul la toţi, fata cu ceva de lucrul în mână, de obicei o iie, iar el cu capul în poala ei, cu ochii închişi, ai fi zis că era nedormit; dar nu dormea, deşi aproape în fiecare noapte se întorcea de la ea la ziuă. În asemenea clipe, dacă vorbea, Ciulea avea alt glas, fără nimic ascuţit în el şi după un timp începea fără veste să cânte.