Capitolul 14

Când Aristide trimise pe cineva să-i spună să vină seara la el, Isosică nu era acasă, plecase cu caii pe izlaz. Ceilalţi băieţi jucau bobicul, el însă sta întins pe dulamă şi se uita neclintit la ei, dar această privire a lui nu-i vedea şi se pare că nici veselia şi glasurile lor nu-i atingeau auzul, fiindcă nu zise nimic când unul dintre băieţi îl strigă întrebându-l dacă nu vrea să joace; le trebuia unul ca să fie cu soţ. Isosică se uita la ei, dar nu răspunse. Nici ei însă nu-l mai luară în seamă şi îşi văzură mai departe de joc. Cel care era la blană se aplecă, puse bobicul pe ea, apoi se trase într-o parte cu pălăria în mâini, întoarsă cu fundul în jos şi făcu semn celui care era la rând să-i dea drumul. Blana era de fapt un ciomag mai gros de corn, potrivit ca unul din capete să fie neted să poată sta pe el bobicul şi să poată în acelaşi timp să fie puţin vârât şi în pământ, să nu sară în sus. Cel care lovea se dădu mult înapoi, îşi potrivi distanţa din ochi, apoi prin trei salturi îşi luă vânt şi ţinti lăsând să-i zboare ciomagul din mâini cu un vuiet scurt. Şters fulgerător de pe blană, bobicul avu o pornire care nici nu se văzu şi se topi în depărtare în văzduh cu un piuit. Cei din fund se dădură cu repeziciune de-a-ndaratele să-l poată prinde şi zvârli în pălăria celui de la blană cu care ţinea în echipă, înainte ca jucătorul să se întoarcă cu ciomagul. Dar cu ochii prea mult în sus, picioarele desculţe ale unuia din ei nimeriră drept într-un scaiete şi băiatul scoase un răcnet şi începu să înjure. În acest timp, maimuţărind cine ştie pe cine văzuse el că aşa se mânuie un baston, jucătorul se înapoia triumfător după ce şi-l culesese, după lovitură, mergând la pas cu el în mână ca la plimbare: adică ăia din fund aveau mult de alergat până să zvârle ei bobicul şi să-l prindă ăsta în pălărie, nu trebuia să fugă ca de obicei.

— Brava, mă, Tilimplă, zise Isosică. Acuma ia vin încoace!

— Pe mine mă chemi, nea Gheorghe? zise băiatul mirat.

— Da, pe tine, zise Isosică. Câte mai ai?

— Păi în afară de asta de-adineauri, mai am patru.

— Bine, zise Isosică. Dă-le şi pe-alea patru şi pe urmă vino încoace. Şi îşi vârî faţa în haină ca şi când şi-ar fi continuat un somn întrerupt.

— Ce e, nea Gheorghe? zise băiatul pe urmă, apropiindu-se şi şezând jos.

— Mă Tilimplă, zise Isosică şi se opri, rămase câteva clipe nemişcat. Nu se uita nicăieri, îşi ridicase faţa şi tăcea. Alături de el, la câţiva paşi, trei fete stăteau cu frunţile plecate în mica pânză pe care o brodau şi se putea ghici după mişcările rare ale acului invizibil că, înainte de a spune ceva, fiecare avea timp îndelung să se gândească. Jocul băieţilor nu le turbura, dar când Isosică îl chemă la el pe unul din ei, cea care părea mai mică dintre fete lăsă acul înfipt pe jumătate în pânză şi mişcările i se opriră. Nu-şi ridică privirea, dar se vedea că urechea stă la pândă şi că se străduia să biruie răcnetele băieţilor şi să audă de ce îl chemase Isosică pe acela. Câmpia era plină de toate vitele pe care le putea avea un sat de la cârduri de oi până la capre, se vedea câte o babă cu astfel de animal! Şi pe lângă băieţi erau şi oameni mari, cu câini, şi grupuri de fete.

De jur-împrejurul izlazului şi al miriştii în care se prelungea, se vedeau porumburi înalte cu foile frânte, cu ştiuleţi umflaţi, cu mătasea roşie. Soarele stătea într-o parte pe cer şi un străin n-ar fi putut şti dacă lumina lui, care dădea fiecărui om sau animal o umbră, e spre apus sau spre răsărit, şi nici dacă iarba de un verde crud care învelea pământul e de primăvară sau de toamnă. Numai miriştile rase şi galbene din depărtare arătau că oricum grâul fusese secerat de mult iar mătasea roşie, uscată, a ştiuleţilor, că putea fi sfârşitul lui septembrie.

— Du-te mai aşa, treci în partea asta, zise Isosică în şoaptă, întorcându-şi faţa în aşa fel încât se vedea că nu vroia să fie auzit de cele trei fete de alături. Dacă eu o să-ţi spun ţie să te duci undeva, tu o să ştii ce să spui, sau o să mă faci de râs şi mai bine nu te mai trimit?

— Nea Gheorghe, zise băiatul cu aerul că ceea ce avea să spună el acuma era un obstacol care nu vedea cum putea fi trecut. Eu mă duc, dar cine o să aibă grijă de caii mei?

— Lasă, mă, îl linişti Isosică. Eu o să am grijă. Care sunt caii tăi?

— Uite ăia doi de colo, ăia negri cu chişiţa albă şi cu căpăstru în cap.

— Ei, acolo ai să-i găseşti, zise Isosică. Uite ici, continuă el scoţând dintr-un buzunar al pantalonilor o grămadă de obiecte mici, o piatră de cremene, un amnar, nişte iască, nişte nasturi de flanelă, nişte acare şi printre ele câteva monezi mici şi galbene.

Dar nu se mai auzi nimic din ce îi spuse el băiatului, care după câteva clipe o şi luă din loc. Isosică îşi întoarse faţa înainte uitându-se ca şi la început la jocul băieţilor şi într-o vreme i se auzi din nou glasul. Îi cerea unuia să aibă grijă şi de caii celui plecat, să nu le fure cineva căpestrele… De undeva din fund unde stăteau cei care prindeau bobicul se auzi tot atunci un fluierat lung şi o voce care strigă:

— Bă, al lui Pretorian, se bate berbecul tău cu al lui Gavrilă, vino dracu şi-l goneşte că-l omoară ăla, îţi rămân oile nemârlite.

Se vedea într-adevăr în stânga un cârd de oi fugind de parcă s-ar fi năpustit un lup asupra lor şi în spate, la o distanţă de aproape o sută de metri alergând unul spre altul, se făcură văzuţi doi berbeci cu coarnele mari cât ale unor cerbi şi răsucite în spirale largi şi cu gâturile groase ca de boi.

— Fugi, mă, şi desparte-i, răcni acelaşi glas, dar nu mai era timp şi cei cu bobicul se opriră şi ei să se uite.

La zece metri de ciocnire unul din berbeci şovăi. Într-adevăr, celălalt venea în salturi cu fruntea în sus şi neînfricat, dar şi cel de-al doilea îşi învinse şovăiala şi se izbiră în capete cu atâta violenţă încât lovitura îi ridică pe amândoi în aer aproape un metru. Băieţii săriră numaidecât şi îi despărţiră cu lovituri de ciomege, apoi se întoarseră la bobic.

— E cel mai al dracului berbec, zise unul, dacă îl mai lăsam o dată, cădea al lui Pretorian de-a berbeleacul.

— Ăsta era să omoare căţeaua lui al lui Dumitru lui Nae, mă, zise altul cu admiraţie. Cât intri în cârdul lor, îl vezi cum ridică coarnele în aer… Cică Lisandru l-a învăţat de mic, îi dădea porumb din mână.

Departe de cei care jucau bobicul alţi băieţi stăteau câte trei sau patru, întinşi pe burtă, unii singuri, fără fete prin preajmă, având în schimb, foarte aproape de ei, vitele. Erau pe lângă porumburi şi pesemne că le păzeau să nu intre şi să-i prindă pândarul. Unii stăteau chiar într-un lan sub o tufă şi coceau dovleac. Prin preajmă se vedeau azvârliţi şi coceni fără boabe, semn că copseseră mai înainte şi porumb şi se saturaseră de el. Venind dinspre cei care jucau bobicul un băiat se apropie de cei de lângă tufă şi se aşeză şi el lângă foc. Se întinse apoi şi luă un cotolan de alături şi îl desfoi. Îi rupse cotorul încă crud şi vârful, care îi lăsă în palme lapte din boabele strivite, şi îl puse la foc. Între timp un cal se apropia atras de mirosul de porumb jupuit şi îşi mişca în sus şi în jos gâtul lui lung, cu urechile întinse înainte, semn de prietenie şi de întrebare dacă nu i se putea vârî şi lui în gură un cotolan.

— Du-te, bă, de-aici, zise cel numit mai înainte Pretorian şi puse mâna pe un ştiulete şi dădu cu el în cal.

Ştiuletele căzu alături, se lovi de burta animalului care se dădu înapoi şi începu apoi să-şi înfigă dinţii lui mari în el.

— De ce dai, mă, în el, zise un altul, nu e al tău? Şi vezi dracului dacă s-a copt dovleacul ăla, să plecăm, că dacă dă peste noi vreunul de-al lui Năstase ne rupe junghietura gâtului.

— Da’ de ce, râse al lui Pretorian, ăsta e pământul lor?

— Dar al cui!

— Calul ăsta al tău mai e armăsar, mă, al lui Pretorian? se miră un altul uitându-se curios cum calul dădea acum foarte zgomotos târcoale unei iepe, şi cum la un moment dat se şi aruncă pe ea fără veste.

Băieţii lăsară jocul şi se răsuciră să vadă. Calul începu să scoată din gâtul lui cabrat, printre dinţii lui laţi cu care o apucase pe iapă de coamă, nişte nechezaturi aşa de ciudate, încât ai fi zis că e un om din gâtul căruia ies rugăminţi pline de umilinţă şi de recunoştinţă. Îşi luă şi mai mult vânt, dar apoi totul se termină cu o renunţare de neînţeles, se dădu jos după ea şi începu liniştit să pască.

— Ce rău era ăsta până l-am jugănit, zise al lui Pretorian, odată era să mă mănânce.

— Ce vorbeşti! Şi mânzul ăla îl are iapa de la el?

— Aha!

— Şi de ce dracu arată aşa de puchinos?

— Să vă spui de ce, tata mi-a zis să-l las dracu pe câmp, dar el vine mereu acasă, ne pomenim cu el la poartă, nu putem să scăpăm de el.

— Dar ce are?

— L-a mursicat într-o zi un lup, zise al lui Pretorian, eram cu tata cu căruţa în Frunzări. A ieşit din Cotigeoaia, dracu să-l ia de unde! Dacă ne trezeam mai devreme îl omoram cu furcile. La iapă şi la cal nu s-a dat, i-a fost frică, o fi fost ogârjit de nemâncare, s-a dat şi el la mânz şi l-a mursicat uite aici.

Şi al lui Pretorian le arătă cam pe unde, prin preajma inimii.

— Şi? zise unul din băieţi.

— Şi a făcut viermi. Noi am zis că o să-i treacă, dar n-avem ce-i mai face, şi tata l-a lăsat odată legat lângă pădure, să vie iar lupul ăla să-l mănânce. N-a mai venit nici un lup, l-a dezlegat şi îl mai ţinem de mila iepii. Dar îl mănâncă viermii de viu…

— Păi hai să-l omoram, zise atunci un alt băiat, după ce stătuse cu gura căscată câteva clipe lungi.

Al lui Pretorian nu zise nimic, dar se uită în jurul său căutând ceva. Apoi se proptiră amândoi în ciomege şi se ridicară lăsând dovleacul în spuza fierbinte; ieşiră pe mirişte. Cel care propusese să-l omoare prinse mânzul de mica lui coamă de pui de cal, şi cu ajutorul celorlalţi, îl puse jos pe partea unde nu era rănit şi se uitară toţi să vadă cât era de adâncă muşcătura. Era foarte adâncă, şi băieţii se înghemuiră pe rând, cu chipurile vii, aprinse de curiozitate. Unul din ei zise:

— De ce nu i-aţi turnat creolină?

— I-am turnat şi s-a închis şi credeam că i-a trecut, răspunse al lui Pretorian. Când colo, degeaba, i-au deschis-o iar viermii.

Se lăsă o tăcere. Undeva în zarea îndepărtată fluieră prelung ceva, ca un avertisment de neînţeles şi se văzu apoi năvălind peste cerul senin aplecat mult în partea aceea, o coloană de fum gros şi urât ca de incendiu. Mai încolo alţi cai păşteau neturburaţi şi prin apropierea lor păştea un cârd de oi.

— Ei, îl omoram?! zise băiatul care venise cel dintâi cu ideea asta. Părea foarte dornic să treacă la faptă.

— Hai să-l omoram, se hotărî atunci al lui Pretorian. Şi tata mi-a spus de câteva ori, dar mi-a fost milă: omoară-l, mă, zice. Îl omorâm, dar cum?

Băiatul care dăduse ideea stătea pe vine şi se uita. Nici el nu ştia cum. Mânzul clipea rar din ochii lui mari şi negri şi respira cu burta, i se urca şi i se lăsa în jos tot trupul, abdomenul lui mititel, acoperit de păr mare şi pufos. Băiatul acela se uita ţintă la burta lui mişcătoare şi deodată înţelesese cum. Îl apucă pe mânz de nări şi i le strânse. Mânzul zvâcni şi începu să se zbată. Era aşa de voinic acest băiat pentru cei cincisprezece sau şaptesprezece ani ai lui încât el nici măcar nu spuse celorlalţi să-l ajute, să-i ţină mânzului picioarele. Cuprinsă de o bănuială nelămurită, iapa veni până în apropiere, dar o alungară cu fluierături. Ea întorcea însă capul cu urechile în faţă parcă i-ar fi întrebat: ce fac ei acolo cu mânzul ei?

— Dă, mă, în ea, zise al lui Pretorian.

Şi o goniră iar. De prin toate părţile începură să se apropie şi alţi băieţi, dar între timp totul se terminase, nu mai apucară să vadă nimic, băiatul acela şi cu al lui Pretorian omorâseră mânzul înăbuşindu-l, îl trăgeau acum de picioarele dinapoi şi îl duceau undeva în porumb, în timp ce alţii goneau mereu cât mai departe iapa, ca să nu-l vadă.