Capitolul 15

Băiatul pe care îl trimisese Isosică undeva nu se întoarse prea curând şi când apăru în sfârşit în depărtare pe tipsia fără obstacol a câmpiei nu se grăbea să se apropie ca şi când ar fi vrut să spună prin mersul lui parcă stânjenit, că n-a făcut nimic şi nu prea se simte îndemnat să vie mai repede de vreme ce lucrul acela pentru care fusese trimis tot nu s-a putut face. Isosică însă nu-şi luă ochii de la el până ce nu-l văzu alături.

— Ce e, bă, de ce întârziaşi atâta? îi zise.

Vorbise ca şi mai înainte, cu spatele la fete şi cu voce coborâtă.

Băiatul nu răspunse de ce întârziase, dar de astă dată privirea lui spunea că a făcut tot ce i s-a spus şi că a ieşit aşa cum trebuia să iasă.

— Zi-i, bă, se supără Isosică abia ridicând glasul.

— Am fost, nea Gheorghe, se apără băiatul, dar nu mai adăugă apoi nimic şi rămase în aşteptare, cu privirea însă mai grăitoare decât cuvintele.

— Ei, ce ţi-a zis?

— A zis, răspunse băiatul tărăgănat, că de ce nu vine persoana asta s-o cunosc şi eu. „Cine e, mă?” mi-a zis.

— Şi i-ai spus?

— Păi nu mi-ai spus să nu-i spun? zise băiatul.

— Păi ţi-am spus eu, dar… Mai era cineva la el în birou?

— Mai erea, dar i-am spus aşa cum m-ai învăţat: „Domn notar, vreau să-ţi spun ceva personal”. „Spune, mă”, zice. „Nu acum, zic, mai pe urmă.” „Când mai pe urmă?” Şi el a înţeles şi am aşteptat până nu mai era nimeni. Că era multă lume la el acolo…

— Şi altceva n-a mai zis?

— Aşa a zis: spune-i persoanei care te-a trimis să treacă pe la mine, că am şi eu ceva să-i spun.

— Ce? zise Isosică.

Băiatul ridică din umeri: asta chiar că n-avea de unde să ştie.

— Bine, reluă Isosică, dar când i-ai spus ce vor ăia să facă cu sediul nu te-a întrebat de unde ştiu eu?

— Ba m-a întrebat, îşi aduse aminte, cam agasat, băiatul. „De unde ştie nean-tău Isosică, zice, chestia asta?” „Chiar de la ăia care vor să spargă sediul, de la alde Pătăleaţă… „, i-am spus.

— Bine, zise Isosică mulţumit. Şi la Ciulea ai fost? Băiatul dădu din cap de sus în jos: a fost!

— Bine, mă, Tilimplă, mai zise Isosică şi se ridică în picioare şi îşi scutură tunica. Uite-ţi colo caii şi bagă de seamă să nu sufli cuiva…

Dintre băieţii care jucau bobicul pe izlaz se desprinse la un moment dat de grup unul de la blană, şi o luă pe acea parte a câmpiei opusă satului, adică spre Cotigeoaia, alături de care se vedeau în zare alte vite păscând, mai ales numeroşi cai. Nu se ştia de ce băiatul acesta era însufleţit de ceva care parcă n-avea nici pentru el nume, fiindcă sărea din când în când în ciomag. Îl proptea la marginea unui obstacol care însă putea fi şi ocolit, un grup de scaieţi, o crăpătură de pământ, sau dacă drumul era prea mult timp neted chiar un obstacol imaginar. Mai putea fi mult până la apusul soarelui, fiindcă drumul lui pe cer spre marginea orizontului era mereu greu de ghicit şi nu dădea nici un semn izbitor că în curând avea să se facă roşu. Numai cine îl cunoştea bine putea să simtă în raza lui o foarte puţin tremurată îngălbenire, deşi miezul îi era mai departe alb.

Când nu sărea, băiatul reteza cu ciomagul lui ager vârfurile înalte, cu măciuliile încă violete ale scaieţilor sau izbea în câte o piatră pe care o smulgea din locul ei cu atâta precizie şi putere că o făcea să zbârnâie ca un proiectil trimiţând-o cu o traiectorie înaltă în văzduh. Din aceeaşi pricină se luă după un cârd de oi ca un căţelandru cu limba scoasă şi le goni aiurea, stârnind undeva într-un grup îndepărtat de băieţi fluierături şi înjurături furioase la adresa mamei şi tatălui său.

Când se întoarse acest băiat, Ciulea venise şi Isosică stătea cu capul în poala ei. Soarele nu mai avea raze împrejur, se făcuse ca un talger roşu şi atingea buza orizontului gata să înceapă să se ducă. Băiatul se apropie de una din fete şi începu să-i spună ceva la ureche. Ea îl ascultă câteva clipe cu acul uitat în ie, apoi îl ascultă împungând mai departe, rar, cu scurte opriri, cu fruntea plecată, încât nu i se vedea faţa şi nu se auzea dacă doar ascultă sau mai întreabă şi ea din când în când câte ceva. Apoi băiatul nu mai zise nimic, se sculă şi se îndepărtă.

— Unde-ai fost, mă, ce-ai văzut? se lipi unul de el, dar băiatul îşi smuci braţul şi nu vru să spună nimic.

— Pe cine ai văzut, mă, hai spune, se apropie un altul.

În clipa aceea Ciulea îşi ridică fruntea din ie, pândi câteva clipe ce îşi spuneau băieţii şi apoi deodată rosti:

— Ia ascultaţi, mă, vouă nu vă e ruşine, măgarilor, dacă mă scol acuma la voi şi vă dau câteva peste nas, vă învăţaţi voi cum să vorbiţi, când e de faţă fete. Ia fugiţi de-aici!

Băieţii se supuseră imediat, cu toate că s-ar fi părut că nu aud ce li se spune, se sculară în ciomege şi se duseră mai încolo. Fata care aflase despre ce era vorba stătea tot cu fruntea plecată şi acum soarele apunând îi roşea faţa atât cât se vedea, sau poate că era roşie de ceea ce auzise. Mâna i se mişca în aer parcă ar fi făcut nişte semne când într-o parte, când puţin mai în alta, ca şi când ar fi respins mereu cu blândeţe ceva care i se oferea stăruitor şi ea nu vroia să primească. Celelalte tăceau şi ele îşi vedeau de cusături, numai Ciulea arăta parcă mai aţâţată de ceva, întindea ia pe genunchi, băga degetul în ea şi apăsa, descosea rupând firele cu dinţii şi scuipând alături. Amurgul începea să coboare venind de sus cu răcoare în timp ce pământul mai era încă luminat şi cald, se mai vedeau încă firele de iarbă şi scaieţii îndepărtaţi cu măciuliile lor colorate şi florile de câmp ale trifoiului de toamnă, ca nişte dude roşcate căzute pe jos. Caprele treceau spre sat cu iezii lor lânoşi cu mersul săltăreţ şi oile, în cârduri mari, începeau să tragă şi ele spre casă, mai păşteau încă, dar cu capetele spre salcâmii stufoşi ai satului din depărtare, pe care apusul soarelui îl îndepărta parcă şi mai mult. Deodată fata care primise o veste de la băiatul acela îşi ridică fruntea. Avea ochii aprinşi de lumina asfinţitului la care se uita nemişcată. Cum stătea aşa, începu fără veste să cânte. Îşi reluă cusătura şi cu fruntea aplecată cântecul ei se ridică în înserarea care se lăsa, nefiresc de subţire, înalt şi cu mare putere, parcă ar fi cântat ajutată de o foiţă de leandru sau de păr, cum făceau băieţii când se duceau sau se întorceau noaptea de pe la fetele lor. Dar era glasul ei, nu al foiţei, îi strângea sau îi umfla gâtul, ţipând cu întreruperi de-ai fi zis că vocea i se frângea sugrumată. Era în cântecul ei o credinţă potrivnică oricărei gândiri, pe care o au numai fetele şi o pierd muierile, că e aşa cum ştie ea, orice i-ai spune, chiar dacă ai lua-o de mână şi ai duce-o să vadă cu ochii ei pe băiatul la care ţine, peste fusta ridicată a alteia…

Când soarele se dusese de tot fata se oprise de mult din cântat şi începuse Ciulea. De la locul lor de acolo unde stăteau ai fi zis că fetele n-au simţit că se apropie întunericul fiindcă ele continuau să împungă cu acul în iile lor şi te mirai cum de mai vedeau să coasă înainte. În curând însă se ridicară toţi şi băieţii încălicară pe cai şi o luară spre sat. Cârduri de oi şi de vite behăiau neîncetat, prinse de excitaţia asfinţitului, sfârşitul unei zile, mulsul şi domnia tăcută a nopţii.