Capitolul 16

Isosică nu apucă să intre bine în curte cu caii că alde tat-său îi şi spuse că Aristide trimisese pe cineva după el să-l cheme.

— Ce-are cu mine? zise Isosică fără să se mire.

— El ştie, de unde să ştiu eu, răspunse şi tatăl tot aşa.

Şi adăugă amănuntul că să se ducă nemâncat, de astă dată cu oarecare nedumerire, ca şi când s-ar fi găsit mulţi oameni în sat care să nu poată mânca de două ori la rând. Pesemene că de atâţia ani de când trăia bine Aristide ajunsese să creadă că şi alţii o duceau tot aşa şi că nu le priia două mese una după alta, cum nu i-ar fi priit lui. Încât Isosică făcu ceea ce ar fi făcut şi tat-său, se aşeză la masă şi abia pe urmă se spălă pe mâini, îşi puse o cămaşă curată şi plecă la Aristide.

Se înserase bine peste tot, se vedeau luminile din vetre şi acea mişcare înceată a umbrelor din faţa uşilor deschise spre bătătură, din care se putea ghici că toată lumea începuse, sfârşise sau era încă la masă: întunericul se clătina străpuns de razele tremurătoare care veneau din tindă şi care lăsau să se vadă câinele aşteptând pe prispă aşezat în fund, sau umbra unei mâini mărită până la grajd, a cărei sursă putea să fie acolo în tindă între cele două odăi, a unui copil care ducea lingura la gură, sau a unei fete care spăla vasele şi le punea curate la locul lor pe poliţă. Salcâmii, nemişcaţi şi întunecoşi, păreau fără frunze, uriaşi tăcuţi şi negri care poate că dormeau şi ei sporind astfel liniştea care atrăgea animalele să se lipească cu burta de pământ şi pe oamenii care îşi mai purtau încă fiinţa cine ştie pe unde şi încotro, să se grăbească să facă acelaşi lucru: somnul era o taină de aici de jos, nicăieri sus cerul nu se oprea să doarmă, se schimba mereu până la ziuă şi poate doar soarele mai apropiat de oameni dormea şi el în timpul nopţii… Era însă greu de lămurit cum ajungea el totuşi dimineaţa pe dedesubt să răsară din nou tocmai în partea cealaltă…

— Vorbeam cu nean-tău Năstase şi cu gineri-meu, zise Aristide când Isosică intră în odaie şi fostul primar de dinainte de război îi arătă cu mâna un scaun lângă el, să se aşeze. Că el zice că comuniştii n-or să ţină mult, că n-o să-i sprijine nimeni. Şi eu îi spuneam că se găseşte, găseşti să-l omori şi pe tac-tău. Dacă chem eu aici la mine pe Badea lui Ilie Cârcâdaţ şi-i spun, bă, îţi dau un pogon de pământ, dă-i una în cap lui alde tac-tău! Ai să vezi că-i dă!

Năstase ascultă toată chestia asta tăcut şi scârbit. Era neras şi arăta mult mai bătrân decât era, în timp ce frati-său Aristide, care nu era decât cu doi-trei ani mai tânăr decât el, arăta cu mult mai puţin. Pe pat fiul cel mare al lui Năstase, Dan, tăcea şi el şi fuma cu ţigara în mână în timp ce Isosică o ţinea între buze şi umplea odaia de fum.

— Cum dracu de nu se dădu, mă, câinele ăsta al lui nean-tău Aristide la tine? se miră Năstase uitându-se la Isosică. Pe Dan era să-l muşte de picior!

Isosică avea într-adevăr acest dar ciudat că trecerea lui prin sat şi chiar prin curţile altora nu era nici anunţată şi nici însoţită de lătratul vreunui câine. De aceea şi drumurile lui erau greu de urmărit, trecea pe uliţi agale învăluit în fum şi nu o dată unii se certau că l-au văzut în acelaşi timp în locuri diferite, cu martori. Când pleca dintr-un loc parcă pierea, cu toate că se putea întâmpla să stea în locul acela ceasuri întregi. Dacă ar fi fost întrebat cel care îl văzuse stând, să zicem pe o podişcă împreună cu cineva, încotro a luat-o când a plecat, acela n-ar fi ştiut să spună precis, chiar dacă drumul n-ar fi avut decât un încoace şi un încolo, adică n-ar fi fost o răspântie de uliţi, ci un drum drept şi fără cotituri. Numai taică-său băgase odată de seamă că nu-l lătra un câine, care tot aşa, cum zisese şi Năstase, la el se repezise să-l sfâşie. „De ce, măi Gheorghe, nu se dau câinii la tine când intri într-o curte?” „Mă cunosc, dă-i dracu”, răspunsese Isosică nepăsător. Dar nu era adevărat, fiindcă chiar dacă nu-l cunoştea, cel mai învrăjbit câine se potolea deodată la vederea lui sau doar la auzul glasului lui, iar alţii începeau chiar să se gudure, cădeau pe spate cu labele în sus şi Isosică se apleca în treacăt, îi gâdila pe burtă şi îşi vedea de drum.

— S-o fi culcat şi el, îi răspunse Isosică lui Năstase. Mai dorm şi câinii!

În odaie era lumină albă, frumoasă, de petromax, însă la geamuri fuseseră închise pe dinafară obloanele. Toată casa mirosea a pâine proaspătă şi a friptură pe jărăgai. Velinţele roşii de pe pat şi şervetele mari de la ferestre cusute cu şabace de mătase împodobeau odaia ca la alţii la botez sau la Anul Nou.

— Bea, mă, Isosică, zise Aristide turnând dintr-o sticlă într-o ceaşcă mică şi înflorată de porţelan.

Parcă turna doctorie, aşa grijă avea să nu pice ceva pe jos. Băiatul gustă şi se îndreptă în scaun, cu ochii mari. Aristide nu bea ţuică obişnuită, ci dintre acelea în care nu se pune deloc apă când se distilează în cazan, iese de prună curată, de struguri sau de ce e, cu un grad mare: ce scot alţii dintr-un cazan, dintr-o astfel de fierbere iese de trei patru ori mai puţin. Trebuia să fii însă ca Aristide să te înduri să scoţi atât de puţin.

— Aşa că asta e, continuă Aristide adresându-se lui frati-său.

— Nu e aia, zise Năstase tărăgănat şi cu dispreţ. Ala care zici tu, Cârcâdaţ, e un beţiv!

— Ăla e un beţiv, ăla e un curvar, ăla e un hot, zise Aristide. Eu nu guvernez numai pe unii, toţi sunt sub autoritatea mea.

Năstase nu mai răspunse prin cuvinte, ci prin clătinături din cap: nu era aşa, nu se poate susţine pe baza asta că poţi să guvernezi.

— Îi guvernezi pe toţi, sigur că da, zise gineri-său, inginerul agronom, dar trebuie să faci deosebirea, aşa am eu impresia…

— Cum mă dădură ei pe mine jos, se minună atunci Nae Cismaru şi se mişcă pe pat ca sub stăpânirea unei mari emoţii. Vine la mine cum ar fi seara, alde băiatu ăsta, notarul, şi zice domnule Nae Cismaru, nu vreai dumneata să fii primar? Vreau, Nică, zic, cum dracu să nu vreau, şi zice, vino mâine la primărie să te instalezi, am ordinul respectiv, o să fii primarul comunei. M-am dus eu dimineaţa, – m-am dus de dimineaţă, că noaptea uite aşa m-am întors şi pe-o parte şi pe alta, mă, zic, ce-o fi, şi spre ziuă n-am mai putut să dorm neam – şi când am ajuns la primărie, aşa erea, a venit pe urmă notarul şi am citit şi eu, scria negru pe alb: „Nae Cismaru e numit primar”. Am stat eu pe acolo până la prânz până am luat în primire de la Cochinţu şi nu plecă bine Cochinţu că văz că intră unul aşa cu şapcă în cap şi zice: „Cine e primar aici?” „Eu sunt”, zic. „Îmi pare rău, zice, dar nu mai eşti. O să dai în primire lui Ciocotă.” „Cine dracu e ăsta?” zic. „Dracu, cine să fie, dacă dumneata că eşti de aici, şi nu-l cunoşti, de unde vreai să-l cunosc eu?” Pe urmă am aflat cine era Ciocotă, e de pe la vale, ţine pe-a lui Ion Ilie Albuleasa, care are un băiat la Bucureşti, la Pirotehnie, dracu să-l ia.

— Cât o să stea şi Ciocotă, zise Aristide. Dacă o să înţeleagă o să stea mult!

— Ce să înţeleagă? întrebă Nae Cismaru, cu îndoiala celui care n-a înţeles şi căruia îi e frică să nu descopere că ar fi trebuit sau ar fi putut totuşi să înţeleagă. Ce să înţeleagă, Aristide, ce e de înţeles aici?

— Asta nu ştiu, zise Aristide. Presupun că e ceva de înţeles şi că nimeni nu înţelege, altfel nu s-ar perinda ei primarii câte şase pe an.

Nu vroia să-i spună sau poate nu ştia nici el, însă cuvântul perinda arăta că observase totuşi acest fenomen şi că se gândise la el, deci ceva tot ştia.

— Tată, deschide uşa, se auzi din tindă glasul unei fete, şi sări Dan şi-i deschise.

Maică-sa venea din urmă cu farfurii şi cu pui fripţi şi fata se întoarse şi aduse sticle de vin, pahare şi furculiţe. Pe urmă ieşiră amândouă.

— Ia hai să luăm ceva, zise Aristide, şi traseră toţi scaune de pe lângă pereţii albi, încărcaţi de jur-împrejur până la brâu de velinţe bătute în cuie nevăzute şi se aşezară. De ce plecaşi, Lenuţo, zise Aristide tare, ia treci încoace şi bea şi tu un pahar de vin.

— Păi noi am luat în tindă, zise atunci fata reapărând în odaie cu cozile ei negre şi groase pe spinare.

Rămase în picioare lângă taică-său, puse mâna pe un pui, îl rupse în două, apoi îl rupse iar şi începu să mănânce împreună cu ceilalţi, deşi zisese că luase în tindă. De ce o chemase Aristide numai pe ea şi nu şi pe maică-sa? Năstase, frate-său, mânca cu poftă, dar parcă şi cu silă pentru pofta pe care o simţea, sau poate rămăsese cu dispreţul dinainte în sine, când spusese frate-său că se găseşte ce vrei, chiar să-l omori pe tac-tău.

— Toarnă, mă, tu un pahar de vin, spuse el lui fiu-său Dan, ca şi când numai în el ar mai fi avut încredere, după care îşi luă seama şi adăugă: toarnă la toată lumea.

Isosică mânca la fel cum fuma, îndelung şi pe gânduri, mesteca atât de minuţios, că în cele din urmă te puteai întreba dacă mai avea ce înghiţi; înghiţea totuşi, cu pregătiri care făceau ca fălcile lui să se mişte foarte vizibil în sens diferit, una spre urechea dreaptă şi cealaltă spre urechea stângă; când se uneau egal, mestecatul se oprea şi gâtul lui Isosică se îndoia înainte ca la cocoşi. Se vedea că îi plăcea, arăta şi el mirat de cât de buni pot fi nişte pui de găină cruzi, cu mujdei şi pâine caldă din ţest, îi mâncai întregi, cu oasele lor cu tot.

— Eu m-aşteptam ca Moromete, zise Aristide punând mâna pe pahar. Hai să bem!

Nu-l ridică însă să-l ciocnească, fiindcă nici ceilalţi nu puseseră mâinile pe pahare, aveau gurile pline. Apoi ciocniră şi duseră paharele sub nas şi dădură fiecare, pe rând, şi cu o îndoire înceată, de parcă s-ar fi uitat buimăciţi în tavan, capetele pe spate. Unii chiar clănţăniră dinţii pe pahar şi nu-şi reveniră din uimire şi trecu multă vreme până îşi aduseră iar aminte de mâncare.

— Mă, bun mai e vinu ăsta, unchiule, zise Dan copleşit. Ziceam anul trecut că s-au stârpit aracii ăia şi n-o să mai culegi matale nimic de sub ei.

— Păi de ce am ginere agronom? zise Aristide cu o expresie rece de triumf.

— Îţi vine să înghiţi şi paharul, zise Nae Cismaru, uitându-se la pahar cu frică parcă, drept care ezitând, mâna lui se întinse şi îl puse pe masă la distanţă, ca să nu mai aibă de-a face cu el.

Numai lui Năstase nu-i era gândul la gustul vinului.

— Te-aşteptai ca Moromete, ce? zise el.

— Să facă ceva, răspunse Aristide.

— Ce să facă? murmură Năstase cu o iritare ascunsă şi posomorâtă.

Aristide însă nu era atent la starea fratelui său şi se vedea limpede că nu-i spusese nici lui la ce se aşteptase el de fapt din partea lui Moromete. Umplu din nou paharele şi rosti:

— Hai noroc! Şi după ce băură iar, continuă: M-aşteptam ca Moromete să se dea de partea notarului cum a făcut lipoveanul de Fântână, când colo, i-a luat-o fi-său înainte! N-am nimic cu fi-său, e băiat cu carte şi dacă n-ar fi venit vremurile astea, îl luam cu mine… Aşa, s-a dus la comunişti. Treaba lui! Dar nici să ajungă comuna pe mâna lui Ouăbei! Fiindcă Niculae al lui Moromete am auzit că spunea notarul că o să plece la o şcoală unde o să-l trimeată partidul lor, poate să-l trimeată, sunt la putere, şi eu aş fi făcut la fel în locul lor, şi mi-aş fi făcut om pe care mă bazez, dar pe Ouăbei poate să-l trimeată oriunde vrei şi tot Ouăbei rămâne şi o să mi-l trimeată tot îndărăt în sat, să fie el primar! El şi cu nenorocitu ăla de Mantaroşie şi care s-or mai ivi… D-aia trebuie să vedem ce-i facem! Moromete primar, n-am nimic de zis, sau Nae Cismaru, dar uite că pe alde Nae s-au şi repezit să-l dea jos, nici n-a apucat bine să se iscălească dedesubt, şi i-au şi luat tocul din mână.

— Aşa e, mă, exclamă Nae Cismaru uluit, taman vream şi eu să mă iscălesc sub un act şi ţineam tocu în mână şi îl văz pe ăla că întinde mâna şi mi-l ia, aşa uşurel, din mână, ca la copii: lasă ăsta, zice, să nu oboseşti, să te-apuce durerea de cap!

— Chiar aşa ţi-a zis? întrebă Aristide şi în ochii lui mijiră lumini ironice. Îi era milă de tine?

— Da, mă, îl apucase mila de mine, auzi! Moromete zice: mă Nae, unii tot se cheamă că au fost primari, există acolo la arhiva lui Oprescu iscăliturile lor negru pe alb, dar tu cu ce poţi să subţii că ai fost, din moment ce semnătură ta nu figurează la dosar?

Aristide începu să râdă, gineri-său însă, deşi rămăsese tot timpul grav şi atent, auzind ceea ce povestise Nae Cismaru, deveni şi mai serios.

— Mă mir, zise el, că notarul nu şi-a îndreptat privirile şi spre Moromete şi atrase doar pe fi-său. Şi cum ziseşi şi dumneata, tată socrule, fi-său e băiat cu carte, dar pe urmă domnul notar îl primi în birou pe alde Ouăbei.

— Acum şi-au făcut şi un sediu, zise Aristide, au pus mâna pe prăvălia aia părăsită a lui Ionel, le-a dat-o Ciocotă, în calitatea lui de primar, şi au scris pe deasupra, P. C. R. Siliştea-Gumeşti. Spunea ăsta al lui Jugravu că cică l-ar fi întrebat cineva pe Ciocotă „Păi bine, domn primar, dacă se întoarce Ionel şi vă dă afară?” „Ordin de rechiziţie precum că susnumitul nu mai locuieşte de mult în Siliştea-Gumeşti”, a răspuns Ciocotă. „Nu mai locuieşte, dar e a lui!” „A lui o fi, zice, dar am rechiziţionat-o noi!” Îl învaţă bine notarul, zise Aristide cu admiraţie. Până pleacă, fiindcă am auzit că pleacă şi el. Iar voi, cu partidul vostru social-democrat, se adresă el ginerelui, o să vă dedaţi şi voi cu comuniştii, fiindcă n-o să aveţi încotro, aşa spunea domnul Tache Mărăcineanu, fost prefect, m-am întâlnit ieri cu el pe la gară şi ne-am dus pe la Balaci, pe la Slăvescu. Tot aşa zicea şi el: am intrat în zona limitrofă, regele nu mai semnează decretele constituţionale, iar miniştrii liberali din guvern n-or să mai stea nici ei mult.

— Dar de ce? zise ginerele lui Aristide potrivnic, dar şi neliniştit, atins de bănuiala că împotrivirea lui s-ar putea să nu-i mai ajute la nimic din moment ce întâmplarea sau fatalitatea a şi hotărât dinainte pentru el. Nu înţeleg, zise el mai departe, fără să tresară la ideea că regele va fi înlăturat, ce zonă limitrofă?

Asta era, nu vedea care era legătura între zona aceea limitrofă, soarta regelui şi a întregului său sistem legat de monarhie, cu soarta partidului său social-democrat. Nu înţelegea să fie împins pe acelaşi drum cu cei legaţi de monarhie şi îi spuse lui Aristide că nici nu credea, din moment ce social-democraţia urmărea, aşa cum ştia toată lumea, acelaşi ţel ca şi comuniştii, cu deosebirea că ei, socialiştii, preconizau alte mijloace.

— Socialismul e salvarea omenirii, zise el patetic, restul sunt chestiuni în litigiu, discutăm, guvernăm pe rând şi vedem care realizează mai bine acest ţel.

— O să guvernaţi voi la rând altă dată, dar nu acuma, răspunse Aristide cu o ironie atroce. Şi adăugă: faceţi politica struţului (expresia asta o auzise probabil tot de la acel fost prefect, Tache Mărăcineanu, sau chiar de la fostul pretor al plăşii, Ilie Slăvescu, cu care era prieten), credeţi că dacă nu vă uitaţi voi la zona limitrofă, nici zona limitrofă nu se uită la voi. Asta vă priveşte, dar eu sunt obligat să nu las satul în părăsire, şi să aştept să-l salveze socialismul vostru.

— Şi ce vrei să faci? zise ginerele nedumerit.

— Aici e toată chestia. De-aia v-am şi chemat, răspunse Aristide. Asta cu sediul e un fleac, n-o să aibă ei sediu în Siliştea-Gumeşti, nu e aşa, Isosică?

Isosică nu răspunse nimic, tocmai termina de ros un ciortan şi s-ar fi zis că acum o să răspundă, dar parcă nici nu auzi că despre el era vorba şi luă din farfurie alt ciortan.

— Toată chestia e să te retragi la timp, asta în ce vă priveşte pe voi, reluă Aristide adresându-se mai departe ginerelui. Dar asta e, că n-ai cum să te retragi… Povestea domnul Mărăcineanu că prin 1944, când au început ruşii să-i împingă pe nemţi îndărăt, mareşalul Antonescu era pe linia frontului şi primeşte o telegramă de la Hitler să vie urgent la Berlin să discute cu el situaţia militară. Antonescu se urcă în avion, dar la aerodrom îi spune serviciul meteorologic că în aer e furtună mare la o oră de mers cu avionul şi că e pericol să cadă. Cât ţine furtuna? întrebă Antonescu. Nu ştiu, zic ăia. Ei, dacă nu ştiţi, eu dau ordin de plecare, zise Antonescu şi pilotul n-a avut încotro şi a trebuit să execute. Şi nu era numai Antonescu singur, a trebuit să se urce în avion cu el şi statul major şi alţii care mai erau de la guvern. Chestia asta, zicea domnul Tache, i-a povestit-o cineva care era prieten cu medicul personal al lui Antonescu care era şi el în avion. N-au mers ei nici un ceas şi aşa era, cum a zis serviciul meteorologic, au intrat în furtună şi avionul a început să-i răstoarne pe toţi când în gât, când în cur. I-a învălmăşit pe toţi, abia au scăpat, se mirau şi piloţii pe urmă… Ei, când au ieşit din furtună, toţi prăpădiţi, galbeni la faţă, le-a venit inima la loc şi arătau şi ei mai veseli, au început să-şi dreagă hainele şi craveţile… Şi Antonescu odată se uită la ei şi le zice: „Ei, ce râdeţi, vă pare bine că aţi scăpat?… Ce vă pare aşa bine? Dacă muream nu era mai bine? Am fi fost plânşi de toată lumea, ziarele ar fi fost pline de doliu, ni s-ar fi făcut funeralii naţionale… Am fi fost nişte bărbaţi de stat care am guvernat ţara într-un moment al ei greu (când toţi au fugit şi s-au ferit) şi care am căzut la datorie ca nişte eroi. Dar aşa?! O să pierdem războiul şi cine ştie… O să mai avem noi parte de onorurile pe care le-am fi avut acuma? Aşa că degeaba râdeţi, mai bine aţi plânge!”

— Om deştept, zise Năstase parcă mai înviorat în scârba aceea a lui care nu-l părăsea. Aşa s-a şi întâmplat, cum a zis el, i-a judecat pe toţi ca pe nişte trădători, avea dreptate!

— Asta ziceam şi eu, reluă Aristide, dar omul nu vrea să creadă, zice că n-o fi chiar aşa cum îşi închipuie el.

— Nu cred eu că Franţa şi Anglia… zise inginerul agronom.

Dar nu-şi duse gândul până la cap, se opri şi-şi arătă în chip mai elocvent braţele desfăcute.

— Ce? insistă atunci Aristide.

— Că n-or să intervină ei în zona asta limitrofă, zise agronomul.

— Ce vorbeşti tu, mă Petrică, zise atunci Năstase clătinând din cap, sceptic, aici are dreptate Aristide, nu există ajutor de nicăieri când vin vremuri din astea! A sărit cineva să-l ajute pe Franţuz când intră Neamţul peste el şi când ne luă şi nouă o parte din Ardeal de-o dete Ungurului? Ia adu-ţi aminte!

Se lăsă o tăcere, fiindcă toţi care erau acolo îşi aduceau bine aminte. Era pe la sfârşitul verii lui ‘40 şi citiseră în ziare că Hitler a dictat ruperea unei părţi din trupul ţării şi cum ministrul nostru de Externe, văzând harta, a leşinat. În aceeaşi zi Toderici a pus să sune goarna şi în ziua următoare s-a adunat lumea la şcoală. Copiii recitau poezii şi când unul a început să spună cu glasul lui nevinovat, Clujule, Clujule, mulţi au început să plângă. Nimeni nu înţelegea de ce ţara nu intra atunci în război să-şi apere pământul. Era tocmai ceea ce vroia să spună acuma Năstase, că rămăsesem adică singuri din toate părţile, în faţa neamţului.

— N-a sărit nimeni, continuă el, din contră şi dacă nu întorceam noi armele în 44 şi nu luptam, cine ştie ce-ar mai fi fost… Anglia şi Franţa abia dacă sunt în stare să-şi apere zonele lor limitrofe, dar să mai aibă grijă de-ale altora.

— De ce, zise agronomul, uite, în Grecia s-a oprit zona limitrofă! Dacă nu era Anglia acolo, nu se oprea.

— Asta aşa e, zise Aristide, dar dacă mai trăia paraliticul ăla de Roosevelt trecea şi peste Grecia.

— De ce? zise inginerul agronom. Nu văd legătura.

Aristide nu răspunse, se uită însă cu o privire trufaşă peste toţi cei adunaţi, ca să se vadă încă o dată că puterea lui asupra altora nu ţinea de avere, ci de ceea ce avea în cap; iată, gineri-său, om cu carte, declară singur că nu înţelegea, în timp ce el, Aristide, de unde de neunde, înţelegea perfect. Şi ca dovadă că era aşa, iată că n-avea să-i spună care era legătura între Roosevelt şi zona limitrofă; numai proştii se grăbesc să se arate că sunt deştepţi.

— Nu mă doare pe mine capul de Grecia, zise el râzând ca de ceva demn de dispreţ. Pe mine mă doare ce facem aici cu Ouăbei!

Şi zicând acestea bătu insistent cu dosul palmei într-un anumit punct al mesei, ca şi când Ouăbei s-ar fi aflat chiar acolo pitit dedesubt şi ei nu vroiau să creadă. În acea clipă se auzi o bătaie afară în oblonul ferestrei. Aristide nu se miră. Se întoarse spre fi-sa şi-i spuse să se ducă până afară şi să vadă cine era.