Capitolul 17

— Fiindcă pe mine nu mă interesează să conduc numai eu comuna, continuă el după ce fata ieşi, am fost primar zece ani, a venit războiul, am scăpat pe mulţi de rechiziţie şi de front, n-am nici o pretenţie! Când se termină războiul şi veni ordinul cu animalele de captură, să le dăm ruşilor îndărăt, i-am băgat în mă-sa pe-ăia cu comisia lor de armistiţiu, să se ducă la domnul general cutare sau la domnul moşier cutare (care i-a trimes fi-său maior sau colonel cai şi vaci de captură), nu să-i ia tot văduvei vaca din bătătură, că n-are bărbat s-o apere. Să spuie domnul Terente, băga-l-aş în mă-sa şi pe-ăsta, care veni primar după mine când se termină războiul, cum era gata să semneze ca un bou lista cu care venise nişte hoţi de pe la plasă. Ţugurlan, care a fost şi el primar o zi ca şi tine, Nae, i-a dat afară din primărie… Terente, care a fost numit în locul lui, nu! Zicea că e comunist domnul Terente, dar prima lui iscălitură de primar „comunist” era s-o pună pe vacile unor nenorociţi. Bagă de seamă, domnule Terente, îi zic, că o să răspunzi de ce iscăleşti… Ce e, mă, ce cauţi aici? se întrerupse Aristide văzând că pe uşă fata lăsase să intre cineva.

Era un flăcău cu o căciulă mare cât o baniţă pe cap şi cu o dulamă cu guler de oaie tot aşa, deşi toamna abia începuse şi nopţile erau încă dulci.

— Ce te-ai încotoşmănit aşa?

— Nea Aristide, zise flăcăul cu îndoială, văzând atâta lume adunată acolo…

— Zi-i, bă, dă-i drumul, ce s-a întâmplat? aprobă totuşi Aristide.

— Au vrut unii să spargă sediul partidului comunist.

— Ei, şi?

— I-au găsit acolo pe-al lui Gogonaru, pe Mantaroşie şi pe Ouăbei, cu felinarul aprins. Şi ăsta, Ouăbei, le-a strigat, bă, zice, eu ştiu cine sunteţi, ne-a spus tot unul dintre voi, mă, a venit azi un băiat la primărie şi i-a spus pe toţi notarului. Daţi de dracu, dacă nu vă vedeţi de treabă.

— Şi? întrebă Aristide.

Flăcăul rânji ca un tâmpit şi apoi dădu din umeri, dar nu fiindcă îi ardea să dea din umeri, şi era el atât de nepăsător pe cât vroia să pară; era mai degrabă speriat de ceva.

— Vreai să spui, se dumiri Aristide ajutându-l, că ăia care veniseră să spargă sediul au fugit…

— S-au dus dracu’! exclamă şi flăcăul venindu-i deodată inima la loc.

— Bine, mă, Pătăleaţă, bine că mi-ai spus şi mie, să ştiu şi eu! Ia bea şi tu ici un pahar de vin şi du-te şi-ţi vezi de treabă.

Şi îi turnă unul plin, pe-al său, şi i-l întinse flăcăului.

— Tu de unde vii? îl mai întrebă, ca să zică ceva.

— Eu sunt de gardă în noaptea asta cu alde Marin al Măriei lui Usturoi.

— Bine, zise Aristide, dă-l peste cap şi vezi-ţi de garda ta.

După plecarea flăcăului, Aristide îi ceru fetei un pahar curat şi îi porunci să-i spună maică-sii să stea afară pe pridvor să aibă grijă să n-asculte cineva la geam.

— Iar tu du-te în prăvălie, şi adu-mi mapa cu hârtii şi un creion chimic… Isosică, zise apoi Aristide în timp ce umplea iar paharele, cu începere de-aici înainte mă înjuri prin sat şi spui că sunt aşa şi pe dincolo. Fiindcă zise el, adresându-se la toţi, trebuie să ne gândim la nişte inşi pe care să-i văpsim comunişti, să-i alegem noi să intre în partid, fiindcă nu putem să lăsăm comuna să ajungă pe mâna ăstora. De-aia v-am chemat! Fiindcă până vine Anglia şi America să facă şi să dreagă, noi stăm aici în zona limitrofă şi o să pună mâna pe sat drojdia de dedesubt, nu e de glumit, înţelegeţi? Tu înţelegi, mă, Isosică?

Adică de ceilalţi nu se îndoia, fiindcă erau toţi rudele lui, iar Nae Cismaru era un om cu mintea coaptă şi sigur că înţelegea, dar el, Isosică?

— Înţeleg, zise Isosică după ce lăsă să se scurgă clipe lungi, învăluit în fum de tutun şi dus parcă pe gânduri de greutatea întrebării.

Fata tocmai se întorcea de-afară.

— Era cineva? zise Aristide.

— N-am văzut pe nimeni.

— Spune-i mă-tii să stea pitită în pridvor, repetă el. Eu n-am nimic contra comuniştilor, dacă vor să guverneze… Şi noi am guvernat, continuă Aristide. Dar ei în loc să stea de vorbă cu oamenii care sunt ceva în comuna asta, nu zic să stea de vorbă cu noi, că n-am pretenţia, dar sunt atâţia inşi care nu ţi-e ruşine să le zici dom’ primar, şi să-ţi scoţi chiar căciula înaintea lor fiindcă unii sunt bătrâni şi chiar şi părintele are pentru ei cea mai mare consideraţie… Dar cum să-ţi scoţi căciula în faţa lui Ouăbei? N-am nimic cu el, să-şi vadă de cobiliţa lui, dar să nu intre el în primărie cu ea şi să aibă şi pretenţia că merită. Asta e chestiunea!

Pe masă nu mai rămăsese nimic, nici fărâmituri de pâine şi nici măcar urmă de oase, totul fusese mâncat şi fata scutură şi luă farfuriile şi tacâmurile (de care de altfel nu se servise nimeni). Mai aduse însă sticle de vin, de aceeaşi culoare porfirie şi turnă ea în pahare, în timp ce tatăl se ştergea pe mâini cu un şervet.

— Ia dă-mi acuma tu linia aia de liniat, zise el.

Şi cu linia în mână făcu pe hârtie un tabel pe care scrise şi apoi citi la toţi cu glas tare, însă în mod consultativ. Tabel nominal de locuitorii din comuna Siliştea-Gumeşti care se vor înscrie în Partidul Comunist…

— E bine aşa?

— E bine, aprobă Năstase mai mult curios decât convins. Şi întrebă: Adică ce vreai tu să faci?!

Sub întrebare se ghicea totuşi o îndoială, fiindcă rămăsese în aer o neîncredere pricinuită de apariţia ciudată a flăcăului îmbrăcat toamna cu dulamă şi căciulă de iarnă. Cum era cu ceea ce zisese el atât de hotărât mai înainte că n-or să-şi facă ei, comuniştii, sediu în Siliştea-Gumeşti? Uite că şi-l făceau.

— E clar ce vreau să fac, răspunse Aristide neturburat, cu atât mai mult cu cât se dovedeşte că au şi început să aibă şi oamenii lor ascunşi, nu numai pe faţă, cum văzurăţi şi voi ce zicea băiatu-ăla al lui Pătăleaţă că s-a întâmplat chiar în seara asta cu sediul. Mai clar nici că se mai poate! Aflăm noi totul! Nu asta e important că au pus ei o tablă pe prăvălia lui Ionel. Ia scrie tu aici, Isosică. Numărul curent, numele şi pronumele, comuna şi judeţul, ocupaţia şi p… mă-sii! Ai scris? Unul câte unul or să se ducă fiecare nevorbiţi între ei şi neştiuţi, azi unul, poimâine altul şi să se înscrie în partidul comunist. Scrie, Isosică.

Isosică puse mâna pe creion şi hârtie, dar ţinea ţigara în gură şi când se aplecă să scrie se înecă cu fumul şi începu să tuşească, se făcu roşu ca sângele.

— Lapădă dracu ţigara-aia, zise Aristide cu dispreţul curat al celui care nu fuma. Scrie: 1. Cârcâdaţ I. Badea.

Se lăsă o tăcere. Isosică aşteptă cu creionul în aer. Ce se întâmpla acum? Ce era cu această listă care devenea un fapt, o probă? Tăcerea fu ruptă de Năstase.

— Parcă ziseşi că să nu pună mâna pe sat drojdia de dedesubt.

— Da, dar nici să intre cine vor ei, îi alegem, zise Aristide.

Vroia adică să spună că aţâţi câţi erau drojdie din cei care urmau să fie aleşi, ascultau de ei, de Aristide şi cei care erau acolo.

— N-oi fi vrând, zise Aristide iar, să băgăm oameni care să devină comunişti convinşi!

— Dar nici aşa de-ăştia n-or să primească, zise agronomul.

— Trebuie să căutăm numai de-ăia care îi ştim noi şi o parte din sat, dar nu tot satul, zise Aristide. De-aia e bun Badea al lui Ilie Cârcâdaţ.

— Bine, zise Năstase. Ei, altul, mai zise el, cu un glas de parcă ar fi fost cu neputinţă să se mai găsească unul ca ăla care fusese pomenit.

— Păi spune tu acuma unul, zise Aristide. Ai scris, mă?

Isosică nu scrisese. Rămăsese cu creionul în aer, nemişcat. Avea să scrie, dar parcă vroia să se ţină minte că scrisul lui era pe hârtie, nu al lui Aristide sau al altuia. Se gândea: da, bine, avea să scrie. Dar… Şi se aplecă hotărât. Înainte de a începe avu un gest de şcolar sau de tâmplar, înmuie întâi vârful creionului în gură, apoi începu să facă prima literă. Fiindcă dedesubt nu era nimic, creionul găuri hârtia chiar în clipa când să rotunjească prima literă a numitului Cârcâdaţ.

— Pune-i un caiet dedesubt, Lenuţo, zise Aristide. Ei, Năstase! Până zici tu, ia trece-l, mă, acolo pe Neagu Postu.

— Da, zise Dan nu se ştie de ce, ăsta e bun.

— Ăsta e un om blând, lucrează la mine, când vorbeşti cu el trebuie să spui de două ori o vorbă ca s-o înţeleagă, zise Aristide.

— Păi o vrea? se îndoi Dan.

— Dacă îi spun eu, vrea, zise Aristide. Nu e prost, face el pe prostu, chestia asta cu spusul de două ori se mai şi preface. Mă, Neagule, îl întreb eu într-o zi, e adevărat, mă, ce ţi s-a întâmplat astă-primăvară la deal? mi-a răspuns numaidecât, a râs: e adevărat, domnu Aristide, zice. Şi la te gândeai? zic. Mă gândeam şi eu la multe, zice. Aşa că vezi, e foarte bun…

— Da’ ce-a păţit la deal? zise Nae Cismaru care tot timpul fusese ochii pe toţi, care cum deschidea gura se uita la el şi asculta.

— N-a păţit nimic, zise Aristide şi privirea îi sticli de simpatie pentru omul lui. Sta şi el răzimat în bâtă, pe câmpul mare şi păzea caii… Şi cum sta el aşa nemişcat, cine ştie cât o fi stat, s-a pomenit cu o barză pe umeri. A scos un urlet şi a dat aşa din mâini, s-a speriat şi el, l-a luat barza drept pom… Scrie-l acolo, Isosică. Neagu Postu.

— Ăsta e numele lui adevărat? zise Isosică.

— Ăsta e!

— Şi ce să facă ăsta la comunişti?! se miră Năstase.

— Să nu facă ce i-o spune, zise Aristide.

— Păi îl dă afară.

— Până îl dă afară mai vedem noi, venim cu alţii.

— Atunci, zise Năstase, trece-l şi pe Nicu-Canel.

— Nicu-Canel, zise Aristide, da, dar ăsta e prea bun, nu e bun!

— Beşleagă, zise Năstase.

— Beşleagă, strigă Nae Cismaru surprins, vecinul meu.

— Ăsta e bun, zise Aristide, dar n-o s-o ia razna pe urmă?

— Nu, zise Năstase, numai când bea, dar bea rar, aşa că… îl cunosc eu, suntem prieteni de la şcoală… Stăm într-o bancă. Scoate căciula înaintea ta, are şapte copii, i-am dat pe iarnă vreo zece saci de porumb împrumut.

— E rău când bea, zise Aristide, astă-iarnă când zici tu că i-ai dat sacii-ăia de porumb a vândut el ce-avea în pod şi trei zile şi trei nopţi a băut uite aici la mine, nu vrea să iasă afară la miezul nopţii… Mi-e frică să nu spună la o beţie că noi l-am îndemnat şi atunci nu e bine.

— Aşa e, conveni Năstase şi se scârboşi iar şi nu mai zise nimic.

— Mă, Aristide, ce-ar fi să vorbim cu Cornel? zise Nae Cismaru.

— Cine, ungurul?

— Da.

— Foarte bun, zise Aristide. Omul nostru. Şi nu ştie nimeni.

Pe-ăsta îl adusese în sat Anghelina Neacşii lui Tărăboanţă, îl găsise la un târg, era mecanic de batoze şi nu prea înţelegea bine româneşte, dar îşi făcuse mulţi prieteni în sat. Cu Anghelina se certa în fiecare zi, dar nu se despărţeau, bătrâna, Neacşa lui Tărăboanţă, căreia i se spunea, nimeni nu ştia de ce, Bibina, povestea că după ceartă îi apuca pe-amândoi, Cornel striga la ea, ieşi afară, Tărăboanţo, şi o dădea afară şi încuia uşa. Prietenul lui cel mai bun era unul Călin Dogaru, tot un fel de lăcătuş-mecanic, şi într-o zi ungurul a venit la el foarte nedumerit. „Ma, Caline, zice, Anghelinul ăsta al meu strigă la mine, ma, Stoica Mucedu… Cine pastele la mama al lui e Soica ăsta Mucedu?” „Un prost, mă, Cornele, cine să fie, i-a răspuns Călin râzând”, şi atunci ungurul a zis, „Păi cum, ma Caline, eu sunt prost, ma Caline”, şi s-a dus peste Anghelina şi a luat-o la bătaie. Când o bătea se auzeau ţipetele muierii până afară din sat.

— Câţi sunt, mă, ia citeşte, zise Aristide. Şi după aceea adăugă: Scrie acum la numărul curent care urmează pe Fane-Marin Bâznae.

Rămaseră tăcuţi. Nae Cismaru zise:

— Cum, Aristide, nu ştii? Păi ăsta e!

— Ce vorbeşti? De când?

— De curând: ăsta şi cu ai lui Ghice, fraţii ăia doi. Ăştia au fost şi legionari, i-am văzut eu când au venit odată în sat, nişte legionari de la Pălămida, la un Crăciun.

Şi Nae Cismaru le povesti la toţi dacă îşi mai aduc aminte cum au intrat atunci în lunile alea cât au stat ei la putere în sat, aşa cam vreo zece inşi în formaţie de câte doi, erau şi din Pălămida şi din Turnu, era printre ei unul cu piciorul drept răsucit şi mai scurt decât celălalt. Era noroi şi ningea, dar ei au început să meargă prin mijlocul drumului şi să cânte, ca un pluton de soldaţi, ţineau bine pasul şi aveau voci puternice, învăţaseră bine cum să cânte în marş. Au intrat pe şoseaua mare, au străbătut satul de la un cap la altul, pe urmă au pierit nu se ştie unde.

— Şi? zise Aristide.

— Şi la coada lor, în spatele ăluia şchiop, era fane Marin Bâznae şi Victor Bălosu, şi la coadă ăştia doi ai lui Ghice.

— Nu ştiam, zise Aristide. Mama lui de Bâznae. Şi acum s-a repezit la comunişti! Nu mi-a spus nimic, mai zise Aristide, şi privirea lui avu o secundă o lucire îndârjită ca de oţel. Mi-e dator cincizeci de mii de lei, i-am dat să-şi cumpere nişte cai, zălog un pogon de pământ, s-a rugat de mine cu căciula în mână. Hm! vedem noi! Mama lui de Bâznae. Spuneţi şi voi altul.

Fiindcă fusese vorba de Bâznae, lui Dan îi veni şi lui în minte unul şi îl numi, Ţondrică Anton, şi spuse că ar putea să fie bun. Era un prieten de-al lui, un băiat blând –, fiindcă zisese Aristide că ăştia sunt buni să nu facă ce-o să li se spună. Ţondrică, zise Dan, taman se însurase acum o săptămână, cu nuntă, adică pe baza că mireasa e fată mare şi seara când lăutarii l-au dus cu ea în odaie, blândeţea lui l-a cam făcut de râs.

— De ce? zise Aristide.

— Nu se auzea strigătul miresii dinăuntru şi taică-său s-a înfuriat pe-afară, Antoane, zice, dacă mai stai mult intru eu şi pun mâna pe ea. Până la urmă a ieşit bine, a ţipat mireasa, şi Anton când a dat cu ochii de tat-său în tindă l-am auzit eu cum l-a înjurat; era galben de furie alde Anton, dar tat-său a râs şi nu s-a supărat de înjurătură în faţa oamenilor, mai bine aşa decât să creadă lumea că fi-său…

— Numai să vrea ăsta, zise Năstase clătinând din cap, adică: e el blând, dar o să vrea să se bage?

— Vorbeşti tu cu el, Dane, zise Aristide. Spune-i că e nevoie. Hai noroc, hai să mai bem.

Isosică lăsă creionul jos şi puse şi el mâna pe pahar.

— Mă, zise Aristide, cu un glas ca de fier, hai noroc! Aveţi grijă să nu vorbiţi cu oricine, orice. Nu e glumă!

Paharele erau adunate în aer ca un buchet mare, aşa de rubiniu era vinul în ele, la lumina albă a petromaxului care sfârâia nesimţit în perete. Apoi buchetul se rupse şi duseră paharele sub nas.

— Aşa, făcu Aristide aşezându-se la loc. Lenuţo, mai adu vreo două sticle din vinul ăsta, poate ni se mai face sete. Ce zici, Năstase?

— Să mai aducă, se strâmbă Năstase, ca şi când pentru el totuna era dacă bea vin sau apă.

Totuşi parcă se mai înseninase de când începuseră cu lista: vedea parcă o speranţă clară.

— Mai departe, Isosică, spuse Aristide, ia trece-l tu acolo pe Ilie al Măriei lui Usturoi. Ce ziceţi de-ăsta?

— E bun, se strâmbă Năstase pufnind, parcă ar fi vrut să spună: dacă prin bun trebuie să înţelegem rău.

— De ce, surâse Aristide, Ilie al Măriei lui Usturoi lucrează la mine la pădure, băiat bun…

— Bun la ce? zise Năstase.

— Aşa, bun să fie văpsit comunist.

— Băga-l-aş în mă-sa de nerod, de cine a găsit el să-şi bată joc…, zise Năstase.

Toţi ştiau despre ce era vorba. Unul de prin Cotoceşti, de unde era şi Năstase, avea o fată fără degete, băgase, când era mică, mâna sub ţest să scoată pâinea (maică-sa ţinea vătraiul şi dădea nişte oale la o parte) şi atunci s-a rupt vârful ţestului, care nu se vedea că se crăpase şi a căzut cu buza pe degetele fetiţei, care a leşinat. A făcut arsuri şi a rămas numai cu podul palmelor, dar asta n-ar fi fost nimic, nu-i trecea sperietura nici când s-a făcut mare şi din pricina asta avea voinţa slabă, tremura dacă se răstea cineva la ea. Şi odată a trimis-o maică-sa după bureţi în pădure, că nu avea ea degetele topite de tot şi a dat peste ea ăsta al Măriei lui Usturoi. Nu era nimeni prin preajmă şi s-a răstit şi el la ea şi a pus-o pe urmă jos… S-au pomenit cu ea că a rămas însărcinată. Fata era şi jumătate mută, şi îi era frică numai de cel care se răstea la ea în prezent, încât nu le-a fost greu la ai ei s-o facă să spună cine a fost. S-au dus cu şeful de post peste băiat.

— Cum a scăpat el atunci de nu l-au băgat la puşcărie? întrebă Năstase.

— A venit la mine şi mi-a spus: domnu Aristide, toată viaţa o să fac ce-o să-mi zici, spune-i lui dom’ şef să nu mă ia la secţie să mă bată. „Bine, mă, am zis, da’ te-ai făcut de râs, altă fată n-ai mai găsit şi tu să pui jos?” „Domnu Aristide, zice, n-am vrut, nu ştiu cum s-a întâmplat… „ „Bine, zic, du-te acasă şi-ţi vezi de treabă, dă o declaraţie că nu e adevărat şi pe bază de martori te lasă şeful în pace, îi spun eu, dar înţelege-te şi cu părinţii fetei.” S-a înţeles cu ăia să-i dea fetei, pe numele copilului, o juma’ de pogon de pământ şi a scăpat. Altfel intra la beci. Ia mai pune, Dane, din vinu ăsta, că mi s-a făcut sete.

Şi Dan umplu paharele şi ciocniră iar.

— Tu de ce ţii, Vasile, paharul gol? zise Aristide adresându-se acelui nepot care nu scosese până acum nici un cuvânt.

— Nu, eu nu mai beau, zise Vasile răguşit de tăcere.

— Ce, zise Aristide, nu te mai ţin balamalele?

— Nu, am ameţit, răspunse flăcăul.

— Păi uite, Ştefan, de seama ta, parcă nici n-ar fi pus picătură pe limbă.

Trufaş, fiul cel mic al lui Năstase râse încet, cu o semeţie care se vedea că o împrumuta nu de la scârbitul de taică-său, ci de la unchiu-său Aristide. Afară, cocoşii se porniră să cânte întâia oară. Era miezul nopţii.

— Isosică, ia du-te tu acuma pe-afară, zise Aristide, o fi adormit ţaţă-ta Paraschiva în pridvor şi o fi ascultând cineva la geam. Ieşi tu întâi, Lenuţo, şi te uită şi pe urmă Isosică să dea târcoale casei.

Fata deschise înainte uşile şi Isosică ieşi pe urma ei, întâi cea din tindă, apoi de la pridvor şi pe urmă de la grădiniţă. Mergea înaintea flăcăului cu cozile pe umăr şi la colţul dinspre drum al pridvorului se lipi de perete şi-şi răsuci, în tăcere, capul şi se uită spre bancă. Paraschiva, era adevărat ce spusese Aristide, se întinsese în pridvor şi se învelise cu cojocul, dormea de s-auzea din drum. Isosică se lipi şi el de perete lângă fată şi atunci ea se trase repede îndărăt şi se întoarse în casă. Însemna că văzuse pe cineva şi se speriase. Isosică se uită mai bine, se dădu jos în grădiniţă şi ieşi sub acoperişul cârciumii. În spate, spre drum, se vedeau obloanele ferestrei odăii de unde ieşise. Nici un fir de lumină nu se zărea pe sub ele. Dar nu era nimeni şi nici nu putuse fi, chiar dacă ar fi fost şi-ar fi fugit, s-ar fi văzut, n-avea pe unde s-o ia ca să se topească. Isosică rămase câtva timp în mijlocul grădiniţei, ca o umbră. Pe lângă el i se ridicau până la genunchi flori mari, cârciumărese cu tija grasă şi zorele care se urcau peste toţi stâlpii casei lui Aristide, până la acoperiş. Nu era absolut nimeni şi cerul de miezul nopţii era plin de lumină, cu toate că luna lipsea, iar satul, după ce foşnise la cântecul cocoşilor, căzuse acum în tăcere. O singură dată se auzi de pe undeva de departe un şuierat lung şi gâlgâit, care se stinse şi el şi liniştea recăzu.

Pe la al doilea cântat al cocoşilor terminară lista, şi Aristide o luă şi făcu o copie după ea, pe care i-o dădu lui Isosică. Originalul cu scrisul lui Isosică rămase la el, la Aristide, şi îl vârî în portofel. Pe aceste liste Isosică fusese şi el trecut, deşi el spusese că nu e nevoie, se ţine el minte şi fără listă, nu e nevoie să se citească acolo ca să-şi aducă aminte cum îl cheamă.

— He, he, he, râsese Aristide, he, he, he, auzi ce-a zis, băiat deştept. Nu degeaba spune lumea că e al meu, he, he, he… Mai deştept decât fi-meu Tache, care nu ştie decât să guiţe şi să dea cu pumnii în oameni la moară.

Cu toate că trecuseră aproape zece ani şi în răstimp se rostogolise peste toţi un război, Aristide nu uita nici acum istoria din anul acela, cu bătaia lui Tache la moară. Ţugurlan se întorsese de la puşcărie după câteva luni: Aristide plătise un avocat să-i facă recurs după ce se împăcase cu el tot prin intermediul avocatului, iar unii tot îl mai înjurau pe Aristide că nu trebuia el, pentru fi-său Tache, să-l pună pe domnul Florică să-i facă lui Ţugurlan proces. Numai puţini ştiau – şi îi dădeau dreptate – că nu din pricina lui fi-său Tache nu-l iertase el de la bun început pe Ţugurlan, ci pentru că ăla sărise la el în faţa primăriei şi îl dăduse cu ceafa de perete şi îi crăpase pielea capului. „De ce, întreba Aristide când venea vorba despre asta şi cineva îi spunea că n-a făcut bine ce-a făcut, de ce să sară la mine? Că nu-i făcusem nimic, pusesem doar jandarmul să-l ia şi să-i dea câteva de ochii lumii, că nu mi-era mie că îl umpluse pe Tache al meu de borş, şi Tache mai da în unii şi eu i-am spus mereu să se astâmpere, că o s-o păţească într-o zi. Dar el a sărit atunci la mine, mi-a înfipt mâna în beregăţi şi a început să mă înjure. De ce? Îi făcusem ceva? Nici nu mă gândeam să-l bag la puşcărie, m-aţi văzut voi vreodată că am băgat pe cineva la puşcărie? Din contră i-am scăpat pe toţi care au venit la mine şi m-au rugat… „

Aici aşa era, şi faptul că întorcându-se de la închisoare Ţugurlan nu-l ameninţase şi nu-i făcuse nimic lui Aristide arăta că într-adevăr cei doi, chiar dacă nu se împăcaseră în fundul sufletului, încercau să se uite unul pe altul ca şi când n-ar fi fost nimic între ei…