Capitolul 4

Înainte de a afla toate acestea Catrina avu timp de mai multe nopţi visuri neliniştite, pe care le povesti însă fetelor cu o expresie senină, fiindcă preotul cel nou, un tânăr care nu-şi lăsa barbă, îi spuse la o spovedanie că foarte rar se întâmplă ca un vis să însemne ceva. „Nici cele bune, părinte?” întrebă mama care aproape toată viaţa ei, de când se ducea la biserică, şi-o împărţea între visurile din timpul nopţii şi întâmplările de peste zi. „Ba, cele bune sunt bune, răspunse preotul, dar e mai bine să nu te gândeşti la ele”.

Nu puteai însă să nu te gândeşti! Să visezi lângă prispă un om negru călare, cu o pălărie cu pană la cap şi alături o vacă şi ceva mai încolo un lup. Şi pe tac-tău pe prag, închinându-se înfricoşat: Doamne, Doamne! Doamne, Doamne! Ce poate să fie asta? Pe perioade lungi, mai ales în timpul iernilor, când nopţile erau nesfârşite, Catrina Moromete ducea lupta ei neslăbită cu „ăla spurcatu” şi semnele de izbândă erau chiar visele, când îi apărea în somn Maica Domnului, sau Sfânta Vineri, sau când le auzea doar glasul. Apariţiile acestea erau cam aceleaşi, şi fetele nici n-auzeau ce spunea, în schimb „Cinenutrebuie” venea de fiecare dată în altfel, întrupându-se în cele mai ciudate animale şi behăindu-i din gură drept în faţă, de-o făcea să sară până în grinda casei de groază. Atunci se dădea jos din pat, aprindea veşnica ei tămâie, ieşea cu ea pe afară, pe la colţurile casei şi uneori se ducea chiar până în fundul grădinii, la dud şi tămâia şi împrejurul dudului, fiindcă o dată îl visase legat în lanţuri de trunchiul gros al acestui bătrân copac. Catrina era la poartă şi l-a văzut cum se zbătea să rupă lanţurile şi atunci ea i-a arătat pumnul şi l-a ameninţat stăpânită de o ură triumfătoare: „Acolo să stai, în vecii-vecilor!”. Numai că în aceeaşi clipă s-au şi auzit lanţurile zornăind şi mama nu mai ştia ce s-a întâmplat, dar că a chinuit-o rău cu coarnele. Şi adăugase apoi cu umilinţă că niciodată să nu te bucuri că l-ai răpus, fiindcă numai Dumnezeu e în stare, şi de aia trebuie să te închini, nu să arăţi pumnul.

După ce se ridică din zăcerea în care căzuse aflând cele ce se petrecuseră la Bucureşti, ea îl chemă într-o zi în odaie pe băiat, când nu erau acasă nici feftele şi nici Moromete, şi îi spuse că, dacă până acuma ea l-a ţinut de rău că o să fie bine, de aici înainte să ştie şi el să-şi ia gândul că mai e de trăit lângă alde tat-său. Nu poate să-i spună ce-a auzit, fiindcă îi este frică de Dumnezeu, sunt fapte care se pedepsesc şi Iisus Cristos nu dă voie să amesteci copiii în blestemul părinţilor, când s-o face mai mare o să audă şi el, dar atunci ei vor fi morţi şi cu răsplata dată. Dar nici să-şi prăpădească el viaţa, lângă un tată ca ăsta, nu e drept, aşa că i-a venit timpul să deschidă şi el ochii mari şi să fugă de lângă el, să se ducă în lume şi îndărăt să nu se mai întoarcă. Că nici ea n-o să mai stea mult şi o să se ducă şi ea.

Băiatul n-o întrebă unde şi s-ar fi părut că nici nu auzi bine ceea ce mama îi spuse, fiindcă nu zise nimic, se uita doar într-o parte, cu privirea rece şi neclintită, ca un animal tânăr adus din pădure, prea crud ca să înţeleagă că a căzut în cursă şi că nu mai e liber să sară gardul şi s-o ia la fugă acolo unde ar fi trebuit să audă chemarea. Dar nici îmblânzit nu părea să fie. N-auzea nimic, sau nu ştia încă să fugă, nu-l ţineau picioarele!

Un an mai târziu războiul izbucni la graniţa noastră de la răsărit şi ne luă şi pe noi… În sat începură să vină scrisori negre. În unele case se auzeau plânsete, dar cum poţi să verşi lacrimi cu o hârtie în mână, nici măcar o fotografie? Suferinţa rămânea astfel închisă ca să trăiască apoi mulţi ani împreună cu cel rămas în viaţă, şi mai mult se plânse la moartea lui Boţoghină, care se vindecase de piept dar se apucase iar de muncă şi boala, revenind, nu-l mai iertase, decât de cei care se auzea la un moment dat că sunt daţi undeva departe, pe ger sau pe noroaie, morţi, sau dispăruţi, sau prizonieri. Mulţi însă, înainte de a pieri pentru totdeauna, se întorceau de câteva ori pe acasă, îi vedeai veseli şi sănătoşi (le pria viaţa de cazarmă, unde mâncau mai bine decât ce le puneau ai lor în sat pe masă), în hainele lor verzi, cu tinerele lor muieri agăţate de gât, topite că îi aveau cu ele (nici nu se mai sfiau, se uitau la ei şi le curgeau lacrimile şiroaie), că permisia era lungă, de câte două, trei şi chiar şase luni şi că cine ştie dacă în acest timp focul negru nu se va opri şi bărbaţii lor vor scăpa astfel cu viaţă. Soarele strălucea luminos pe cer şi înfloreau salcâmii şi nu se putea ca oamenii să se omoare între ei, aşa tineri! Cine e mai bătrân şi a mai trăit poate să mai creadă, că lui nu prea îi mai pasă, dar cum să nu mai trăiască Gheorghiţă al ei, cu care nu e nici un an de când s-a măritat şi are de la el copil mic?… Nu e aşa, Gheorghiţă? Nu e aşa că n-o să te mai prindă până îţi trece ţie concediul? Că spunea Bibina, că spunea Cornel că e ori, ori, dacă nu-i bate nemţii acuma pe ruşi, până în iarnă, îi bate ruşii pe nemţi! Da, asta în orice caz, dacă nu-i bate ăia pe ăia, atunci îi bate ăilanţi pe ăştelanţi! Nu râde Gheorghiţă, nu râde, mă! ţipa atunci femeia, cuprinsă de groază, simţind că nu era nimic adevărat din ceea ce auzise, şi credinţele ei erau prea plăpânde. Şi într-adevăr lunile treceau, trecea şi concediul şi zadarnic se agăţau şi mama şi sora şi tânăra nevastă de tunica ostaşului, nici ele nu credeau că există cineva pe lume care ar putea să-l împiedice să se ducă şi mai ales să-l ferească dinaintea glonţului. Şi nu trecea mult şi era văzută pe uliţe femeia, galbenă de sus până jos, parcă şi picioarele ei tinere rămăseseră fără sânge. „Ce e cu tine, Tincuţo? Nu cumva a murit Gheorghe al tău?” „A murit, ţaţă Paraschiva!” „N-o fi şi el prizonier, Tincuţo?” „Nu, ţaţă Paraschivo, e mort, că am întrebat, când nu ştiu ei bine, îl dau dispărut sau prizonier dar nu zic că e mort dacă n-au văzut cu ochii!” „Şi tu eşti acum liniştită, biata de tine!” „Ce să fac, ţaţă Paraschivo!” „Ce să faci, eşti mai galbenă ca frunza când cade ea toamna din pom, vezi să nu te prăpădeşti şi tu!” „Ar fi bine să mă prăpădesc şi eu, ţaţă Paraschivo, dar uite că nu se poate, că nu eşti cu el acolo, să mori o dată cu el! Dacă o să trăiesc, o să am grijă de copil, dacă nu, e loc şi pentru mine în deal la cimitir.” Şi luni de zile apoi privirea ei rămânea mai departe liniştită şi pustie pentru ca la un moment când auzea că a venit câte cineva de pe front să se îmbrace şi să se ducă la el. Nu era al ei, ştia ea, dar venea de acolo de unde al ei pierise şi vroia să-l vadă, să-l întrebe… I se făcea rău de pe la poartă, dar se ţinea bine până intra în casă şi îl vedea în costumul lui militar… Atunci se agăţa cu mâna de prag şi scotea un ţipăt care până şi pe soldat îl împietrea; parcă sfâşia lumina zilei glasul ei subţire…

Moromete primi şi el într-o zi cunoscuta hârtie cu chenar negru în care se spunea că Nilă pierise în luptă la Cotul Donului. Nu se ştie pe ce căi se află mai pe urmă că regimentul lui de dorobanţi trăsese şi în ruşi şi în nemţi, care vrusese să-i vâre pe ei înainte într-o luptă grea, şi de aceea muriseră atât de mulţi. Se spunea că după luptă, alte unităţi îi găsiseră pe ai noştri aruncaţi într-o fântână şi că printre ei fusese şi Nilă. Moromete stătu o jumătate de zi nemişcat în pridvor, cu fruntea plecată şi cu hârtia în mână şi nu se putu şti dacă în acest timp îi cursese vreo lacrimă sau rămăsese doar aşa învăluit şi parcă paralizat de mişcarea nevăzută a aripilor morţii, care se opriseră şi deasupra casei lui. Mama şi fetele îi făcură lui Nilă un parastas împreună cu muierea aceea din fotografie, cu care între timp se însurase şi avusese cu ea un copil; venise şi ea la socri cu acest prilej şi după parastas plecă.

În acest timp, aşa cum spusese, mama începu să se îndepărteze din ce în ce mai mult de casă, stăpânită acum de o ură care nu se mai vedea, însă mai ameninţătoare, fiindcă tocmai în acea vreme se mai petrecuse în familia ei ceva care părea parcă menit s-o aţâţe şi mai tare. Războiul nu stinge nimic între oameni, aşa cum o flacără mai mare nu stinge una mai mică, ci dimpotrivă, parcă o înteţeşte. Ce se mai întâmplase încă?

În prima ei căsătorie Catrina se măritase cu un băiat de care nimeni nu-şi mai aducea aminte, unul al lui Năfliu, nu era nici el mai mare decât ea, nici nu făcuse armata, murise apoi repede de apă la plămâni, lăsând-o văduvă în plin război (era vorba de primul război) şi cu o fată pe care o născu după moartea lui. Se apucase, acest băiat, să sape un gropan, să-şi facă o fântână în fundul grădinii şi nu-şi dăduse seama cum intrase răcoarea în el şi îl pusese la pat o oftică fulgerătoare, în câteva săptămâni se prăpădise. Catrina venea în Siliştea-Gumeşti dintr-un cătun vecin, dintr-o familie numeroasă dar nu săracă şi, după moartea tânărului ei bărbat, vru să se întoarcă la ai ei, şi să ia bineînţeles şi fetiţa cu ea, dar socrul, bătrânul Năfliu, care nici el nu era un om sărac, îi spuse să stea la el, sau în orice caz, dacă voia să plece şi să se mărite cu altul, ceea ce n-avea dreptul s-o împiedice sau s-o învinuiască, atunci să-i lase măcar fetiţa, nu imediat, se înţelegea de la sine, ci după ce avea mai întâi s-o alăpteze şi s-o înţarce. Catrina rămase, dar nu aşteptă prea mult cu alăptatul fetiţei şi începu să lipsească nopţile de acasă, spre furia socrului, care era silit să tacă, de frică să nu rămână pentru totdeauna fără fetiţa fiului său (singurul pe care îl avusese).

Se află în curând cine era cel de la care se întorcea ea în zori şi cu care foarte repede de altfel născu un copil de văduvie: primarul satului, un bărbat şi el la fel de tânăr, pe care însă lipsa unei mâini îl scutise de armată şi de război. Nu fusese nici o înţelegere între ea şi primar, acesta nu-i făgăduise nimic în ceea ce privea căsătoria şi de altfel ea nu-i ceru nimic. El însă se purtă într-un fel neaşteptat, câţiva ani mai târziu, când se termină războiul şi se făcu reforma agrară, îl trecu pe bărbatul ei printre eroii căzuţi pe front şi îi dădu un lot mare de opt pogoane ca văduvă de război, iar copilul, de astă dată un băiat, îl luă el, ca s-o lase liberă, să se mărite fără copii – ştia şi el că socrul vroia fetiţa.

De ce se purtă primarul atât de neobişnuit cu ea şi n-o luă mai degrabă de nevastă din moment ce acceptă să-i ia copilul? Se spunea că el ar fi vrut, că ţinea la ea şi la copil, dar că s-ar fi opus părinţii lui, oameni într-adevăr foarte bogaţi, tatăl fiind unul din proprietarii mari ai pădurii Cotigeoaia şi al încă unui mare număr de pogoane de vie şi de câmp şi că trebuia să ia una la fel de bogată dintr-un sat vecin, cu ameninţări că dacă nu se supunea îl goneau de acasă şi partea lui de avere i-o dădeau fratelui mai mic, la care de altfel părinţii şi ţineau mai mult. Se mai spunea că în ceea ce privea copilul, primarul se înţelesese singur cu viitoarea nevastă şi că în faţa acestei situaţii părinţii nu mai ziseră nici ei nimic…

Cu opt pogoane de pământ Catrina se mărită repede cu Ilie Moromete, proaspăt întors de pe front şi împroprietărit el însuşi cu un lot mare. Fetiţa rămase bătrânului Năfliu „în vale”, adică acolo unde îşi trăise Catrina anii de dinaintea vârstei de douăzeci. În noua căsătorie născu două fete şi un băiat, adică pe Tita, pe Ilinca şi pe Niculae, iar între timp fetiţa „din vale” crescu şi ea şi într-o zi se mărită.

Măritişul acesta căzu ca un trăsnet peste capul mamei şi se petrecu în acelaşi an când cei trei fugiră de acasă. Fata nu spusese nimănui nimic şi pur şi simplu adusese într-o seară în casa bunicului pe unul Albei, un flăcău înalt şi spelb, cu mâinile lungi, dulgher de meserie, dar foarte sărac, lucru care aproape că o năuci pe Catrina. Se duse la ea în aceeaşi seară, intră în casă şi îi spuse fetei aceste cuvinte: „Bine, fă, Mariţo, mă-ta sunt eu, fa, sau cine sunt?” Adică cum era cu putinţă să se ascundă până într-atât de mama ei că nici măcar s-o întrebe şi pe ea ce zice de flăcăul pe care vrea să-l ia nu vrusese, măcar aşa, de ruşine pentru mă-sa care o crescuse şi care îndurase cu ea s-o facă mare?! Or, tocmai asta era, că n-o prea crescuse, că socrul ei Năfliu era cel care avusese grijă de ea şi că fata se cam îndepărtase de maică-sa. „Ieşi afară că te împuşc”, răcni atunci bătrânul ducând mâna la grinda casei şi într-adevăr luând de acolo o puşcă de vânătoare cu care se ducea el după iepuri, clămpănind din ea şi ieşind furios pe urmele fostei neveste a fiului său, a cărei purtare din tinereţe se pare că n-o putuse uita niciodată; acum însă venise ziua răzbunării.

Se luă după ea cu puşca aceea în mână şi de pe prispa casei ţinti spre umbra fugară a mamei care alerga spre poartă să scape şi trase în ea bubuind în noapte, drăcuind şi înjurând. Toată partea aceea a satului se sculă în picioare în hămăitul câinilor şi bătrânul o urmări pe uliţă şi mai trase o dată în ea şi dacă ar mai fi avut cartuşe pe cele două ţevi ar fi continuat s-o împuşte în felul ăsta până ar fi nimerit-o. Norocul Catrinei fusese că bătrânul era prea furios şi arma îi tremura prea tare în mâini, altfel nu se ştie dacă alicele lui pentru iepuri nu i-ar fi găurit cumva spinarea. Bineînţeles că mama veni acasă cu groaza în ochi şi îi povesti lui Moromete ruşinea, dar el nu se grăbi deloc să se ducă „în vale” şi să-l pedepsească pe bătrân. „Dă-l în masa de smintit, spuse Moromete flegmatic şi mai adăugă ceva care părea cu totul lipsit de noimă în clipele acelea: lasă-l că moare el mâine-poimâine şi te împaci tu cu Mariţa!” „Eu cu ea? strigase mama scoasă din minţi. În deal la cimitir şi tot nu mă împac.”

Se împăcase chiar înainte să moară bătrânul, se pomeniseră după vreun an cu Mariţa şi cu Albei la ei la poartă pentru împăcăciune, fiindcă Mariţa născuse un băiat şi vroia să facă nunta, şi nu se putea nuntă cu părinţii certaţi. Bătrânul îmbătrânise rău de tot, tremurau nădragii pe el, avea peste nouăzeci de ani şi tot se mai uita chiorâş la nora lui, dar avusese loc şi nunta şi nici Mariţa nu prea îl mai lua în seamă, fiindcă bunicul e bunic şi mama e mamă, el avea să se ducă şi nu putea să trăiască certată cu neamurile.

Catrina se îmblânzi, mai ales că Albei îi săruta mâna şi nu era zi să nu trimeată pe cineva, sau să vie chiar el şi s-o întrebe ce mai face.