Capitolul 9

Toate astea se aflară însă târziu de tot în sat, după ce trecu mult timp. Un prim moment greu despre care vorbea fostul notar se consumă chiar în anul următor, când se descoperi că mulţi dintre cei asemănători lui Beju deviaseră la dreapta (în special cei mai mari ca el), cu toate că acţiunile lor erau de stânga, şi fură îndepărtaţi. Despre felul cum fu tratat Beju (care, simţind pesemne că se apropie ceva, se grăbise să sancţioneze o abatere aşa-zis stângistă pentru a nu fi acuzat el de aceeaşi boală) nu se aflară amănunte, în genere se făcea doar un semn sub gât când cineva întreba curios pe unde-o fi, ceea ce nu însemna neapărat că i s-a tăiat capul la propriu, ci în orice caz la figurat, adică în cea mai probabilă dintre ipoteze era pe undeva la munca de jos, dacă nu chiar la puşcărie, adică chiar acolo unde băgase şi el atâţia…

În mod ciudat, scoaterea lui Niculae Moromete din activul comitetului raional de partid nu miră în sat pe nimeni şi nici faptul că după aceea dispăruse nu se ştie unde; cu atât mai puţin deci că fusese ameninţat să fie exclus şi că, după căderea lui Beju, nu fusese repus în munca de partid. Nu se ştia precis, dar nici nu mai interesa pe cineva ca altă dată soarta lui.

Se spuse într-un timp că ar fi pe undeva, şi chiar că ar fi avut nu se ştie ce istorie cu o femeie, că ar fi văzut-o cineva la el în odaie, un băiat al lui Enache al Cârstichii, care ar fi fost pe la el… Că cică ar fi venit la el în seră femeia aceea şi că într-o zi nu era nimeni şi Niculae a pus-o jos pe pământ şi i-a făcut felul… Era aşa de tâmpit ceea ce povesti acest băiat al lui Enache al Cârstichii încât cineva îi dădu la un moment dat o palmă după ceafă şi băiatul îşi arătă ca prostul fasolele râzând, vrând parcă să spună că a încercat şi el să facă pe-ăla care ştie ceva şi nu i-a mers… Uitaseră cu totul de feciorul lui Ilie Moromete şi într-o vreme cineva spuse că ar fi murit… Nici asta nu miră pe nimeni, dar dintre toate veştile care se aflară despre el în acest timp de aproape zece ani care se scurseră de la scoaterea lui din activul de partid, asta li se păru unora cea mai credibilă şi mai plină de adevăr.

Pentru că în toţi aceşti zece ani multora li se părea că lucrul cel mai credibil şi mai plin de adevăr era cel nefiresc, şi, dimpotrivă, cel lipsit de interes şi fără noimă era ceea ce era firesc şi normal. O însurătoare era altădată un eveniment mare, mai ales dacă se făcea cu nuntă, dacă băiatul era unul din acei flăcăi care semăna cu bradul pe care îl ducea prietenul lui încă neînsurat, pe calul care tropăia în buiestru în faţa alaiului de căruţe ale nuntaşilor şi dacă mireasa era frumoasă şi se făcea de nerecunoscut în rochia ei albă şi în voalul ei pe care nu-l punea pe cap decât o dată în viaţă. Cuiva îi veni însă în aceşti ani ideea că de ce la drept vorbind să piardă el banii cu ocazia nunţii când, dimpotrivă, ar fi putut foarte bine să câştige şi nu se ştie cum făcu şi cum o aranja şi ce dădu el să mănânce şi să bea la masă că la sfârşit, când îşi făcu socotelile, îi ieşiră patru mii de lei în plus, în loc să-i iasă în minus, cum se întâmpla de obicei. Nuntă cu plata obligatorie pentru invitaţi… Asta stârni oarecare vâlvă şi încetul cu încetul învăţară şi alţii cum să facă… Asta atrase însă în cele din urmă şi atenţia sfatului popular şi preşedintele făcu cercetări şi apăru deodată ceva straniu în legătură cu nunţile: un impozit pe cununie, şi încă destul de mare, ca pe orice comerţ… Asta nu descurajă însă pe nimeni, dar din ziua aceea acest eveniment din viaţa unui flăcău şi a unei fete, atât de învăluit în taine altădată, păru acum mai ales în clipa când invitatul era pus să-şi scoată portofelul şi să-şi plătească mâncarea, ceva tot atât de lipsit de interes ca orice petrecere neghiobească a unor inşi care le-a venit lor nu se ştie de ce cheful să se adune la un loc şi să bea şi să mănânce fără nici un rost.

Altădată plecarea unui om din sat era de asemenea un eveniment, mai ales dacă pleca în urma unor împrejurări ieşite din comun, se interesau de el ca şi când s-ar fi simţit răspunzători… dacă ajungea bine, dacă ajungea rău, nu le era nicicum străină soarta lui… În acei ani însă se întoarse într-o zi în sat un general… Era chiar general, avea cu adevărat acest grad şi la început toată lumea crezu că e vreun străin venit cine ştie din ce pricină… Se află însă curând că nu, era unul de-ai lor, tat-său trăia aci în Siliştea şi până nu de mult pe feciorul lui parcă îl văzuseră de câteva ori pe-acasă îmbrăcat militar… Erau însă şi înainte mulţi militari prin sat, subofiţeri, ofiţeri şi chiar o dată fusese şi un maior, feciorul fostului boier mort încă după primul război mondial… General însă…

Asta în mintea fiecăruia însemna atâţia ani de învăţătură, încât trebuia să aibă la naştere darul ăsta, să stai şi să-ţi toceşti atât de tare coatele învăţând încât după aia să nu te mai cunoască nimeni… Ăsta al lui Pretorian însă nu învăţase decât şapte clase primare, pe urmă fusese luat militar, şi după aceea… Nu se mai ştia precis ce făcuse, dar de vorbit vorbea ca şi înainte cu cei care îl cunoşteau, ce mai faci, Stane, bine, Ioane… Când se spunea în sat despre un băiat că ştie carte şi că soarta îl însemnase să ajungă poate un om mare, fiecare dintre cei ai căror copii semănau cu cel numit tresăreau înfioraţi auzind aceste cuvinte… Astfel de clipe îl ţineau în viaţă cu credinţa neclintită că între soarta unui om mare care putea fi şi a copilului lor şi ştiinţa de carte era o legătură tot atât de strânsă ca între un copac şi pământul în care îşi avea el înfipte rădăcinile. După întâmplarea cu generalul mulţi tresăriră însă de ambiţie şi plecară şi ei din sat – „adică cum, ziceau ei, suntem noi mai proşti ca Ion al lui Pretorian?” – şi într-adevăr se află curând despre cei mai mulţi dintre ei că au ajuns care mai de care şefi sau directori cine ştie pe unde şi de aceea curând nu mai tresări nimeni şi chiar începu să li se pară lipsit de noimă şi de interes să spui despre un copil că ştie carte şi că îl aştepta un viitor deosebit…

Şi se mai întâmplă un lucru izbitor, pe măsură ce treceau anii. În legătură cu evenimentele care se petrecuseră odată pe aria lor, mulţi se mirau plictisiţi când cineva le aducea aminte acum, când nu mai aveau un pământ al lor propriu-zis decât prin preajma casei, de vara aceea când se neliniştiseră ei atât de tare şi făcuseră caz pentru nişte neghină şi pentru nişte cote care nu reprezentau nici măcar a zecea parte din recolta lor… Aşa e omul, spuneau ei râzând de ei înşişi cu un soi de dispreţ nici măcar amar. Moartea lui Valache, de pildă, nu miră pe nimeni, iar pe unii îi făcu chiar să spună imitând ceva care nici ei nu ştiau bine ce era, că dat fiind că nemaiputând suporta regimul nostru democrat popular, domnul Valache şi-a pus singur capăt zilelor… Fiindcă într-adevăr Valache fusese văzut într-o dimineaţă atârnând cu ştreangul de gât de grinda din faţa fostei lui prăvălii, unde altădată băuse atâtea ţuici, jucase atâtea partide de table cu domnul notar şi cu domnul primar şi văzuse atâtea dimineţi izbucnind în geamul lui mare, drapat cu viţă agăţătoare, ale cărei frunze se făceau toamna roşii ca sângele.