Capitolul 9

Marioara urcă pridvorul cu surata ei înainte, dădu bună-ziua şi îşi continuă drumul spre uşa de la tindă. Niculae stătea în prag şi fără s-o vadă îi făcu loc.

— Bună-ziua, Niculae, strigă ea ca unui surd, şi pieri în casă, de unde i se auzi încă glasul subţirel şi tremurat, ce e, surată, cu Niculae, nu vede, n-aude, ce-o fi cu el săracul, să chemăm un doctor de la dispensar… Niculae, ia vino, mă, până aici, să te întreb ceva. Spune-i, surată, să vie, că eu pot să-l rog până mâine şi el tot nu…

Niculae intră în odaia cea mare a părinţilor şi rămase nemişcat alături de prag.

— Eu zic că eşti cam surd, mă Niculae, după ce că nu vezi, nici n-auzi bine.

— Ce este? întrebă el.

— Trec pe lângă tine, mă uit la tine şi tu te uiţi la mine ca mutul lui Ciucă. Du-te şi tu acolo la raion să-ţi dea ceva de ochi, că ai ponogul găinilor.

— Ba te-am văzut foarte bine, zise Niculae brusc supărat, ce mai vreai, ai ceva să-mi spui sau vorbeşti şi tu ca să te afli în treabă?

Şi ieşi afară şi o lăsă singură în odaie fără să-i arunce măcar o privire. Marioara se duse la oglindă şi îşi desfăcu şi înnodă barişul cu mişcări îndelungi. Deodată îşi prinse buza de jos cu dinţii şi ceea ce fusese de dimineaţă când mulsese vaca doar o ţâşnire acum fu un adevărat potop de lacrimi, şi aşa de tare o picni încât tot chipul i se schimonosi ca şi când ar fi fost pus pe foc ca o mască vie care ardea şi înainte de a pieri se strâmba de groază. Simţind ceva, surată-sa Ilinca intră înăuntru şi se apropie repede de ea şi o luă în braţe.

— Fată eşti tu, sau ce eşti? îi spuse ea.

Marioara arătă cu mâna spre uşă făcând semne disperate, adică să nu intre cineva peste ele şi s-o vadă aşa, şi Ilinca se duse şi trase zăvorul. Marioara se întinse pe pat cu trupul frânt doar pe jumătate şi umerii începură să i se zgâlţâie şi de sub braţul sub care îşi pitise faţa se auzi apoi un ţipăt neaşteptat de puternic, un adevărat urlet, care trecu prin ferestre şi tindă până-afară. Se pare însă că fu luat drept un chiot de râs, cum le apucă pe fete cine ştie din ce pricină, fiindcă Moromete zise:

— Mă, ce faceţi voi acolo?! Vedeţi că se strică vremea.

Adică se strică vremea, se încurcă măgarii, în cazul de faţă măgăreţele. Tita puse mâna pe clanţă să intre dar Ilinca îi făcu semn prin perdeaua de deasupra jumătăţii geamului uşii să stea niţel în tindă. Toată odaia mirosea a leşin de fată, şi Ilinca crezu că Marioara chiar a leşinat şi se apropie şi o ridică în capul oaselor. Nu, părea liniştită şi se dezbrobodi cu mişcări scurte, şi numai faptul că se dezbrobodi şi îmbrobodi astfel de câteva ori arăta că mintea îi rătăcea aiurea şi nu mai ştia ce face.

— Surată Ilinco, zise ea abia deschizând gura, să ştii că dacă îi spui lui Niculae, mă omor.

— Da, că altă treabă n-am eu, decât să mă apuc să-i spun lui Niculae, răspunse Ilinca. Şi tu de ce eşti proastă? Nu că mi-e frate, zise ea, dar oricine ar fi, în locul tău nici nu m-aşi uita la el.

— Îmi place de el, surată, ce să fac, răspunse Marioara. D-aia am stat aşa mult în grădină, ziceam că să-mi treacă şi când urcai adineauri scara pridvorului şi îl văzui, mi se tăiară picioarele.

Fata cea mică a lui Moromete rămase şi ea tăcută în faţa acestei mărturisiri. Dar apoi se încruntă împotrivindu-se parcă gândului că aşa ceva i s-ar putea întâmpla şi ei vreodată şi zise:

— Orişicât!

Marioara, însă nu părea să poată auzi pe cineva orice i s-ar fi spus. Se uita înaintea ei cu ochii înotând în lacrimi şi cu obrajii fripţi de rostogolirea lor fierbinte pe chipul ei, pe care lăsau dâre ca de cenuşă.

— Eu sunt mai mare ca tine, continuă Ilinca în glas cu o mândrie de nezdruncinat, şi nu-mi pasă, pe câtă vreme tu…

— Păi pentru că al tău ţine la tine, surată, d-aia nu-ţi pasă, răspunse Marioara. La toamnă te măriţi, şi eşti în vorbă cu el abia de un an, doi… Iar eu…

— Mărită-te şi tu!

— Tu de ce nu te-ai măritat până acuma?

— Dacă nu mi-a plăcut! răspunse Ilinca.

Vroia, adică, să spună că nu i-au plăcut toţi cei care au cerut-o, dar nu spuse că aşa cum zicea ea că nu-i păsese, nopţi în şir se perpelise şi pe-o parte şi pe alta de fiecare dată când, din pricina mamei, băiatul cu care era în vorbă întârzia s-o fluiere la poartă. Acum uitase, făcea pe viteaza.

— Dacă o fi să fie, surată, zise Ilinca, trebuie să te măriţi cu cine îţi place, dacă nu, ce rost are?! Să te măriţi cu el şi să-ţi placă numai ţie, iar el nu? Ce viaţă e aia?

Şi zicând acestea Ilinca se duse să deschidă fereastra, fiindcă prea tare mirosea în odaie a plâns. Şi atunci se auziră iar glasurile celor adunaţi în pridvor.

— Alege-mă pe mine ministru şi atunci o să vezi ce bine o să-ţi fie!

— Ce-ai face, nea Matei? zise Ilinca din odaie.

— În primul rând l-aşi pune pe Gheorghe al meu subsecretar de stat la Finanţe, că tot îl omoară pe el lipsa de bani, răspunse Matei Dimir.

— Eu aşi face cotele de două ori mai mari, să te bag în draci, zise Costache al Joachii cu o însufleţită satisfacţie, uitându-se băţos peste capetele a toţi, ca şi când l-ar fi şi făcut ministru şi le-ar fi arătat el cam cum ar fi.

— Am auzit acuma că şi Bilă o să ia leafă, zise Moromete.

— N-o să ia, dă-l dracului, zise Giugudel cu invidie şi nu mai adăugă nimic, se încreţi fumând şi aruncând ţigara din mână ca şi când i-ar fi fost silă că trebuia să fumeze şi mai ales să şi audă istorii de-astea cu de-alde Bilă.

— Văd că şi-a pus nişte creioane în piept, umblă cu ele în piept, vreo cinci are, zise Giugudel.

— Dă-l dracului, nu ştie nici să se iscălească, spuse Costache al Joachii cu dispreţ.

După câtva timp de tăcere, Nae Cismaru, care se vede că era şi el intrigat de ceea ce se spusese despre Bilă, întrebă:

— Atunci ce tot umblă el pe-acolo pe la sfat, cu creioanele alea? Că şi eu l-am văzut!

— Cum! făcu Moromete. Păi Bilă ţine legătura cu Uniunea Sovietică, nu ştiaţi?!

— Mă al dracu! râse Costache.

— Acum vreo cinci-şase ani, continuă Moromete, Bilă striga pe toate drumurile cu gura la ceafă: „Domnule, zicea, astăzi nu trebuie să fii comunist! Trebuie să fii anticomunist!” După vreo doi ani îl văz că se înscrie în partid. „Păi ce faci tu, Bilă, îl întreb, ce fel de comunist eşti tu?” „Nu mă cunoşti, domnule Moromete, zice. Eu sunt comunist anticomunist.”

— Şi acum ţine legătura?!

Dar Moromete chiar se supără că era luată în derâdere funcţia lui Bilă şi începu să dea din cap: nu se făcea!

— E om greu, domnule, protestă el.

Soarele se urcase sus de tot pe cer şi căldura începuse să vie şi la umbră în pridvor. Foştii liberali tăcură îndelung ca şi când existenţa şi devenirea lui Bilă i-ar fi dat gata pe toţi. Fiindcă Bilă era un ins mai degrabă blând şi numai când i se dădea un pahar începea el să urle şi ridica chiar bastonul (umbla cu un baston). Era „sărac”, dar purta haine negre ca şi când ar fi fost învăţător sau notar şi acum trăia din trei pogoane de pământ pe care i le munceau muierea şi copiii. Nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată la câmp. Cum umbla mereu printre autorităţi, le transmitea dispoziţiile fără însărcinarea cuiva… „Bagă de seamă, cutare, spunea el cu blândeţea aceea a lui din glas sub care zăcea însă ceva neliniştitor, nu vreai să vii la sfat şi să lichidezi afacerea-aia. Vino, domnule, şi aranjează lucrurile, preşedintele e supărat, zău, ţi-o spun cu lacrimi în ochi.” Dar nu-i văzuse nimeni niciodată vreo lacrimă.

— Ăştia ca ăştia, zise Giugudel cu vocea lui înceată şi cam pe nas – din pricina asta nu prea erau atenţi ceilalţi când vorbea el, însă Moromete era –, dar spuse Ilie al Pinţii că se pune pe ei anu-ăsta. Sta de vorbă cu alde Năstase şi trece Arghirescu, de la sfat, care e cu impozitele, referentul încasator, cum îi spun acuma. Fiindcă l-au chemat la raion săi ia la rost şi ăsta, ce să zică, zice şi el, tovarăşe, chiaburii sabotează. Se lăuda cum a ieşit el din încurcătură cu vorba asta, spuse alde Geacă şi Dănălache, că ăştia umblă pe-acolo, mă întâlnii eu cu ei. Cică i-a plăcut foarte mult preşedintelui de la raion când a auzit vorba asta şi zice, păi mă, tovarăşe, dacă chiaburii sabotează, noi ce mama dracului păzim aici, ordin scris să li se ia declaraţii că într-o lună vor achita impozitele şi dacă nu, pe ei! Şi trece Arghirescu prin dreptul bisericii şi se opreşte, povestea al Pinţii, nea Năstase, zice, nu ştiu cum să subliniez mai mult cotoioşenia situaţiei în care, conform ordinelor, o să te punem. Băga-l-aş în mă-sa, zice al Pinţii că a zis alde Năstase, au ajuns toţi nenorociţii să-mi vorbească ca la uşa cortului. O sută optzeci de mii cică are de plătit.

— Şi tu ce crezi, Giugudel, zise Moromete, că alde Năstase o să dea dosul să plătească?

— Mă, nu ştiu! zise Giugudel. Când aveai tu datorii înainte de război, mai te ciorovăiai şi mai scoteai ăluia ochii cu câte-o mie de lei, acuma…

Adică acuma timpurile se schimbaseră de aşa manieră, că nu mai ştiai dacă un lucru de necrezut, cum era cel care îl privea de pildă pe Năstase, n-avea să fie dus la îndeplinire fără nici un fel de şovăire.

— Aşi vrea să trăiesc s-o văd şi pe-asta! zise Moromete. Cine o să îndrăznească să intre în curtea lui Năstase?!

— Păi nu intrară, mă, astă-iarnă şi îi luară vreo cinci căruţe de porumb? zise Costache. Ai uitat?

— Nu prea îmi aduc aminte, zise Moromete. Şi Năstase n-a zis nimic?

— A zis el, dar cine l-a crezut!…

— Ce-a zis?

— Că n-are! Şi atunci i s-au urcat în pod şi alde Cristache, colectorul, zice da’ ăsta ce e? Du-te, domnule, dracului, că-mi mor porcii de foame, cică ar fi răspuns Năstase!… Da’ aia bătrână, povestea alde Ilie Brutaru că ar fi visat noaptea dracu ştie ce, că i-a sculat pe toţi din somn şi i-a băgat în sperieţi, cică îl asmuţea pe nepotu-său: Păzea, păzea! Dane, pune mâna pe el!”

— Şi crezi tu că Isosică şi Plotoagă or să se ducă ei peste Năstase să-i încaseze o sută optzeci de mii de lei, Giugudel? reluă Moromete.

— Mă, nu ştiu cine o să se ducă, răspunse Giugudel, dar de dus îţi garantez eu că cineva tot se duce.

— Asta, ce e drept, aşa e, recunoscu Moromete, uitasem că mai e şi plutonierul Moise care nu stă el cu tine la discuţie cum stătea săracu Florică, pe unde-o fi, şi-acum mi-aduc aminte când veni el să-l ia pe alde fi-meu Achim la post şi Achim taman plecase cu oile la Bucureşti. Da’ şi pe Nilă săracu, a vrut să-l ia de la premilitară, că îi băgase mâna în gât lui Toderici. A mers şi el cu el până la marginea satului şi zice, du-te, mă băiatule, şi vezi-ţi de treabă, ai noroc că îl cunosc pe domnul Moromete, un om, nu aşa, care nu face să-i iai băiatul la secţie. A! făcu deodată Moromete cu gura plină, semn că distincţia pe care avea s-o facă aproape că nici nu mai intra în discuţie, păi ăsta crezi că se mai uită şi el să vază cine eşti? Eşti chiabur, chit că tu eşti desculţ şi n-ai după ce bea apă, şi imediat îţi face hârtie şi te trimete la raion.

— Mă, da’ Ştefan dădu norocul peste el! zise atunci şi Costache al Joachii.

— Da’ ce noroc! se răsti Matei.

Nu se mai gândeau acum la Năstase, ci la băieţii lui. Erau încă neînsuraţi, de la Dan fugiseră vreo două, Ştefan nu luase încă niciuna, era foarte tânăr, abia se întorsese din armată, pe care însă n-o făcuse ca toată lumea, era printre cei dintâi fii de chiaburi care fusese exclus de la acest drept, în loc să înveţe să mânuiască armele de foc învăţase să mânuiască doar armele albe, lopata, târnăcopul, roaba şi cărămida – dacă şi asta putea fi numită armă albă. Se întoarse într-o bună zi, venind pe jos de la gară, prăfuit, cu lada în spinare, cu sudoarea şiroaie pe gât, dar bucuros că scăpase, deloc îmbătrânii de cei trei ani cât lipsise din sat, ca şi când s-ar fi întors doar dintr-o lungă călătorie. „Cum e, Ştefane?” îl întrebase cel care îl văzuse şi care povestise apoi în sat ce îi răspunsese flăcăul. „Cam albastru, nea Gheorghe”, zisese Ştefan uitându-se drept înainte şi ducându-şi cu nădejde cufărul în spinare, ca pe o povară cu a cărei apăsare se obişnuise şi nu credea că o s-o mai poată arunca jos. De atunci de când venise nu mai vroia să ştie de nimic decât de cai, care îi plăcuseră de mic şi pe care îi îngrijea de dimineaţă până seara, mereu era văzut cu ţesala pe ei, sau buşumându-i cu un şomoiog de paie pe sub burtă, să le pună sângele în mişcare şi să fie iuţi şi frumoşi. Şi într-adevăr erau, se ridicau pe două picioare atât de sus şi nechezau atât de pătrunzător încât ai fi zis că sunt sirepi şi ar putea, luând-o la goană, să te pomeneşti cu ei sărind în zbor peste garduri şi case. Se spunea că dacă n-ar fi fost el să-l ţină de rău pe frate-său Dan, multe s-ar fi întâmplat în familia lor şi astăzi ar fi fost cu toţii închişi. Era mai ales vorba de o istorie de anul trecut cu vărul lor Vasile (care era aci de faţă şi nu scotea un cuvânt), se spunea că dacă n-ar fi fost Ştefan care să fi ştiut cum să vorbească la anchetă, n-ar fi scăpat Dan.

— Niculae, zise Ilinca din tindă, tată, hai la masă.

Şi o dată cu vocea ei ieşi în pridvor şi apoi începu să coboare treptele Marioara lipoveanului. Se zăpăcise de tot şi pesemne că tot nu-şi revenise, fiindcă nu se uită la nimeni trecând pe lângă oameni şi nu dădu, plecând, bună-ziua la nimeni.

— Uite, mă, că se făcu târziu, se răsti, scandalizat, Matei Dimir. Hai, mă, încolo d-aici! Hai, Costache, hai, mă Giugudel!

Plecară toţi… Era bine! Dacă ar fi fost rău, le-ar fi spus băiatu-ăsta… Plecară deci încă o dată liniştiţi, aşa cum li se întâmpla de fiecare dată când se adunau toţi patru şi spuneau care ce ştia, celorlalţi, să vadă ce se potriveşte şi ce nu din ceea ce auziseră sau li se întâmplase lor înşile în răstimpul de câteva zile cât trecuseră de când nu se mai văzuseră… Veneau la Moromete cu o nelinişte nedesluşită. Se întorceau acasă cu ea alungată, sau limpezită: aia era… pe mă-sa, ducă-se, n-au decât să se descurce ăia care au luat grâu de sămânţă cu împrumut… Şi aşa mai departe… Şi în felul ăsta… Iată că Plotoagă n-avea curajul să se lege de Moromete şi dacă nu se lega de el, nu se lega nici de ei… Cât timp?!… Mai rămase în pridvor doar Vasile al Moaşii din Cotoceşti. Moromete intră în tindă.

— Aşi vrea să vă spun şi eu nişte aspecte de-aici din sat, zise Vasile. Nu cumva, când aveţi timp…

— Le-ai spus întâi în organizaţie? îl întrebă Niculae.

Vasile, fără să-şi facă mai mare privirea micşorată de soarele care bătea acum din plin în pridvor, tăcu, drept orice răspuns. Şi atunci Niculae ridică puţin glasul şi repetă că de-aia există organizaţie de bază, ca să se discute acolo orice aspecte ar apărea în activitatea oricărui membru de partid. Nu era el, Vasile, membru de partid? Atunci de ce venea el aici în pridvor cu lucruri de-astea? Vasile nu mai zise nimic, îşi puse pălăria în cap şi plecă şi el ca şi Marioara, fără să dea bună-ziua.