Capitolul 15

Soarele trecuse de cealaltă parte a şoselei, printre salcâmii lui Cârstache. Era parcă amiaza după-amiezii. Umbrele gardurilor şi ale caselor începeau să crească spre răsărit, după ce câteva ceasuri stătuseră pe loc. Nu se ştie de ce la ora aceea se vedeau mereu pe drum fete sau muieri tinere, după a lui Niculae al Niculii apăru acuma una însărcinată. Nu mergea pe poteca de pe lângă garduri, mai ferită, ci pe cea de pe marginea şoselei, în plină lumină, cu burta înainte, fără nici o sfială. Se şi vedea copilul în ea rău pus, parcă de-a curmezişul, te mirai că n-o durea… În spatele ei, parcă pitindu-se, una veselă, se opri, îi dădu bună ziua lui Niculae şi îi şopti ceva. Niculae murmură un răspuns şi tânăra femeie îşi văzu apoi mai departe de drum, sărind sprintenă şanţul şi luând-o acum pe lângă garduri, cu aerul că trupul ei nu ştie nimic din ce-a făcut capul, ce i-o fi spus lui Niculae, iată, şi-l leagănă cu nepăsare în mers şi simte din plin bucuria de a sări un şanţ fără să mişti o pietricică din locul unde laba desculţă a piciorului a atins ţărâna pământului.

— Bună ziua, nea Ilie, i se auzi apoi glasul subţire şi cântat, fiindcă întra-adevăr Moromete se întorcea acasă şi tocmai se întâlnea cu el.

Nici Cârstache şi nici Niculae nu-l văzuseră când se apropiase pe lângă garduri. Venea cu oarecare grabă, ca omul prins într-o treabă pe care ca s-o facă trebuie să umble de colo până colo până îi dă de cap. Niculae îl lăsă să treacă şi în curând se auzi uruind poliţa de deasupra uşii… Căuta ceva, cine ştie ce îi trebuia…

— Lasă mai bine să dregem altceva mai greu de reparat, zise Niculae când Moromete se dădu jos de pe scară şi ieşi din nou pe poartă.

Se luă după el. Moromete nu înteţi şi nu-şi micşoră paşii, totuşi se opri deodată nedumerit:

— Tu ce treabă oi fi zicând că ai încoace? Sau n-ai nici o treabă?

— Cu tine, zise Niculae, nu se poate discuta decât de pe poziţii de forţă?

— Adică cum? se miră Moromete. Vreai să spui că o să mă sforţezi tu pe mine?

— Eu nu vrea să te forţez, dar pot să mă pun pe o poziţie de forţă şi atunci să vedem ce-ai să faci.

— Ei, pune-te, zise Moromete.

— Uite, n-o să-ţi mai trimet bani. Şi să ştii că nu glumesc oricât de bună inimă crezi tu că am!

Moromete nu şovăi, dar ridică sprâncenele; nu-i plăcea totuşi ce auzea şi se vedea că îşi dă seama că Niculae nu glumeşte.

— Noroc, nea Ilie, zise unul grăbit trecând pe lângă ei cu o nuia verde subsoară; noroc, Niculae!

— Bine, zise Moromete. Dar fă-mă să înţeleg ce vreai tu?!

— Hai cu mine până la mama, zise Niculae.

— Bine, zise Moromete, hai.

Şi se întoarseră din drum şi o luară devale. Moromete arăta foarte senin şi mergea cu mâinile în buzunarele din fată ale pantalonilor şi cu paşi rari şi lungi. Astă era la el semn că, fără să fie îngrijorat de ceva, era totuşi preocupat, dar parcă în mod plăcut şi singura dificultate era o anumită alegere care trebuia făcută din mai multe lucruri deloc rele. Deodată pufni într-un fel de râs care era mai mult o înduioşare pe care o prelungi cu dări din cap de protest că a putut cuiva să-i treacă prin cap că…

— Ei! zise Niculae.

— Să zici tu, că… Hm… Auzi… Păi, mă, Niculae, crezi tu că dacă aşi putea eu să înham căişorii mei colea şi să fac nu zece, câte făceam altădată, cinci, hai trei, drumuri la munte, aşi mai avea eu nevoie să-ţi cer? Sau tu crezi că eu îţi cer fără să am nevoie?! zise el parcă s-ar fi pomenit trăsnit că la asta nu se gândise.

Şi se şi opri în mijlocul drumului uitându-se la fiu să-şi dea seama dacă nu cumva era adevărat. Dar Niculae nu se opri şi Moromete trebui să se mişte din loc şi să-l ajungă din urmă.

— Eu nu ţi-am spus că aşa o să fac, zise Niculae. Eu te întreb ce s-a întâmplat între tine şi mama de aţi ajuns în situaţia asta şi tu iai altă vorbă profitând de faptul că nu poate să-ţi smulgă nimeni vorbele cu cleştele din gură. Nu e o modalitate de a rezolva o problemă.

— Bine că venişi tu cu alte modalităţi, zise Moromete cu un glas cât p-aci să te facă să crezi că într-adevăr se bucura de posibilitatea asta. Noroc, bă Stane, răspunse el unuia care se apropiase şi trecuse pe lângă ei cu nişte paşi atât de regulaţi că ai fi zis că drumul de unde vine şi se duce el nu are nici început nici sfârşit şi n-are deci rost mergând pe el nici să mergi iute nici să te precipiţi. Araşi alea patru pogoane care ieşiră prost cu porumbul pe ele? mai întrebă Moromete.

— Le arai, zise celălalt (şi răspunsul lui nu veni imediat).

— Şi ce puseşi în loc? mai zise Moromete.

Între timp, celălalt, cu mersul lui nezgâlţâit, se îndepărtase mult şi i se vedea turul pantalonilor mişcându-se în ritmul adormitor al paşilor. Era prea departe ca să mai răspundă şi timpul se scurgea în urma lui în valuri de aşteptare pe care nu le turbura nimeni. Iar în urma lui rămânea o enigmă: într-adevăr, ce pusese el pe cele patru pogoane ale lui pe care le întorsese?

— … pe mă-ta cu spinarea aia a ta lată cât o uşă, după ce că eşti surd, eşti şi mare! mai zise Moromete fără să-şi micşoreze cine ştie ce glasul, încât te apuca frica să nu fi auzit cumva ăla şi să se întâmple ceva cu totul neplăcut.

— Tot porumb, răspunse atunci celălalt foarte distinct, dar fără să fi ridicat glasul.

— Fiindcă îmi spuse al lui Niculae al Pinţii că ai pus otavă, zise Moromete strigând. E bine că l-ai pus tot porumb, fiindcă acuma o să se facă, atunci când veni şi araşi tu în primăvară căzuşi pe seceta aia! şi de-aia nu-ţi crescu.

— Deşteptu de fi-meu! se mai auzi în dosul spinării celuilalt, tot fără să fi întors o clipă capul sau să-şi fi schimbat o secundă ritmul paşilor.

După care nu se mai auzi nimic şi Moromete, care între timp se întorsese cu trup cu tot spre cel cu care schimbase aceste cuvinte, reveni cu fata spre fi-său.

— Avem de mers undeva, zise Niculae fără bunăvoinţă. Mergem acuma la mama. Dacă vrei să poţi să stai de vorbă cu oamenii pe care îi poţi întâlni pe drum, fă în scopul ăsta un drum special şi distrează-te.

Moromete se opri pe loc alarmat, ameninţând astfel că dacă fiul continuă să se poarte cu el în felul acesta, s-ar putea, cu orice risc, să nu mai meargă acolo unde se duceau. Dar Niculae nici măcar nu se uită şi din nou Moromete trebui să-l prindă din urmă.

— Cu toate că s-a dovedit că a fost în detrimentul meu, continuă Niculae, nu pot să nu recunosc că nu-ţi stătea deloc rău pe vremea când ai câştigat atâţia bani că ţi-ai cumpărat la loc cele două pogoane vândute după fuga lui Paraschiv, Nilă şi Achim. Toată activitatea ta de-atunci avea la bază o idee greşită! şi te purtai foarte urât. Crezi că nu se poate să devii activ decât pe baza unei idei greşite?

— Păi uite, aţi venit voi cu idei bune, zise Moromete prompt, ne-aţi interzis orice mişcare, nici până la gară nu poţi să te mai duci cu o căruţă că şi găseşti un miliţian acolo care te caută sub cergă.

— Acuma mergem la mama, repetă Niculae.

— Şi nu putem şi noi să vorbim aşa ca doi oameni…

— Cum să nu. De ce nu treci casa şi pe numele mamei? Dacă asta îţi cere ea, ce te costă, crezi că mai are acum nevoie Paraschiv de ea, când o are pe-a lui? Tu ţi-ai cumpărat la loc cele două pogoane, ai un lot întreg, în timp ce mama a vândut un pogon pe vremea foametei de după primul război şi a mai vândut pe urmă încă unul ca să am eu bani de cărţi şi de taxe. Pentru aste două pogoane nu face un loc de casă? La ce te gândeşti, că s-ar putea să vie Achim în sat şi să se apuce iar de plugărie şi ai vrea să-i dai casa? Foarte bine, dar cine vă împiedică să vă faceţi în cazul ăsta tu cu mama alta alături şi să trăiţi liniştiţi?

— Locul ei, zise Moromete, l-am vândut lui Tudor Bălosu să te ţin pe tine la şcoală.

— Nu-i adevărat, rosti Niculae indignat. Mă mir cum poţi să spui o asemenea minciună. Cu cine crezi că vorbeşti? Locul ăla era al Guichii, în timp ce destul de mare s-o împărţiţi în două şi unde e acum grajdul să dărâmaţi şi să vă faceţi o casă nouă.

— Mă Niculae! Mă Niculae! strigă Moromete deznădăjduit, tu crezi că eu nu vreau?! Mâine, domnule, mă duc la sfat şi îi trec şi casa şi locul pe numele ei inclusiv! Dar crezi tu că asta e?

— Asta e! afirmă Niculae fără înconjur. Fă tu chestia asta şi ai să vezi că asta e.

— Păi atunci, zise Moromete oprindu-se şi dându-şi pălăria pe ceafă, ce mai căutăm acolo, hai încoace spre sfat să facem actul.

Adică, dacă era vorba numai de-atât, în ceea ce îl privea, socotea intrarea aceasta în domeniul simplităţii practice a vieţii drept cel mai precar lucru care se putea închipui, era gata oricând să facă tot ceea ce se cerea de la el.

— Nu, zise Niculae, asta e o altă modalitate de a te abate din drum (se uită la ceas), mergem întâi la mama şi pe urmă de-acolo, dacă mai avem timp, mergem şi la sfatul popular.

— Mergem, conveni Moromete cu o tristeţe duioasă, abia simţită şi ochii mari deschişi îi înotau parcă în nişte lacrimi care nu se scurgeau, dar care nu-i înecau mai puţin vederea. Mergem, Niculae, zise el cu un glas mic şi curat, ca să nu se bage pesemne de seamă ceea ce îl copleşea pe el în clipele acelea, mergem unde zici tu, întâi la mă-ta şi pe urmă dacă nu mai avem timp, mergem mâine la sfat, că e timp şi mâine…

Aproape că nu se putea îndura acest glas şi aceste cuvinte cu duioşia lor asemănătoare unei rugăminţi voit inocente ca să nu sufere pedeapsa teribilă care se pregătea sub ochii lui înspăimântaţi. Niculae însă mergea înainte cu privirea ţintă la ceva care numai el ştia ce era, şi nu băgă de seamă şi nu i se păru foarte ciudat nici glasul şi nici supunerea atât de totală, de neînţeles a tatălui care primea tot ce i se spunea.

— Dacă zici tu că aşa e bine, continuă el, zic şi eu ca tine, poate ştii tu ceva…

— Ce spui, tată? zise Niculae, cu glasul celui care n-a fost atent fiindcă n-a auzit bine.

— Zic că poate, că e bine aşa cum zici tu, să nu-ţi închipui că ai venit şi tu pe la noi, ai văzut sau ţi-au spus fetele astea ce s-a întâmplat şi n-am ascultat şi de vorba ta. Să trăieşti, Anghelache… Uite, plecai şi eu cu băiatul-ăsta prin sat…

— Ia-l la secere, nea Ilie! zise acel Anghelache voios.

Moromete redevenise între timp stăpân pe sine şi se uită dintr-o parte la fiul său: dădu din cap ironic arătându-l pe cel care trecuse:

— Acuma eu ăstuia, după teoria ta, nu trebuia să-i mai răspund la ce-a zis, fiindcă mă împiedică să merg!

— Nu să mergi, să ajungi, zise Niculae.

— Adică cum, zise Moromete cu o dorinţă sinceră de a înţelege. Întrucât mă poate împiedica cineva să ajung unde mi-am propus dacă…

— N-am timp să-ţi spun şi nici nu mă interesează îl întrerupse Niculae, mai bine gândeşte-te ce-o să-i spui mamei când o să te întrebe de ce ai gonit-o de-acasă, nu că stai la taclale cu alde Anghelache!

— Cine a gonit-o de acasă?

— Tu ai gonit-o, răspunse Niculae, fiindcă una e să spui nişte vorbe care poate să nu-ţi placă şi alta e să te prefaci bolnav zile întregi, ca să poţi pe urmă să pui mâna pe par şi să te iai după ea ca s-o goneşti. Astea sunt faptele, n-ai cum s-o cârmeşti orice ai zice şi asta trebuie să rezolvi, nu altceva.

— Mă copilule, exclamă iarăşi Moromete, de astă dată însă mai ferm, dacă din pricina vorbelor s-ar fi întâmplat tot ce ştii, nebun să fiu eu şi să nu fac orice ca să nu fie aşa. Dar nu e vorba de vorbe!

— Dar despre ce e vorba? zise Niculae cu acel glas plin de siguranţă pe care îl avem totdeauna când suntem încredinţaţi că întrebarea noastră va rămâne fără răspuns. Mama se întorsese de-bine de rău acasă, şi nu zice nimeni să-ţi fi părut bine de fapta ei, dar era acasă, şi era acasă în dreptul ei, ai înţeles vreodată lucrul ăsta? Mie să-mi răspunzi direct la întrebare.

— Am înţeles, că nu e aşa mare filosofic ce spui tu, zise Moromete supărat. Dar…

Şi nu mai complectă şi restul gândului. Niculae aşteptă.

— Ei, zise el în cele din urmă, vezi că de fapt n-ai înţeles bine despre ce era vorba? Înţelegi abia acum, dar atunci nu ţi-a trecut prin cap că n-ai dreptul să recurgi la forţă. Să te văd acum cum te descurci.