Capitolul 16

Ajunseră şi intrară în curtea Alboaicii. Ca şi mai înainte Mariţa era tot în bătătură şi îi văzu nu pentru că se uită la ei, ci pentru că prin mişcarea pe care o făcea capul pe gâtul ei zărea tot timpul totul şi nu se putea petrece nimic chiar şi în spatele ei fără ca ea să nu-şi dea seama în aceeaşi clipă:

— Mamă, strigă ea, păzea, a venit tata în peţit.

Îi convenea să râdă, vroia parcă să spună că Albei al ei n-avea s-o gonească niciodată de-acasă orice i-ar face. Catrina fie că nu se aşteptase să-l vadă pe omul ei venind după ea chiar în aceeaşi zi în care venise Niculae, fie că nu ştia ce să mai facă văzându-l că se apropie de prispă, rămase câteva minute lungi ca năucită, timp în care toată lumea se aşeză pe-aproape. Alboaica aduse nişte scăunele mici pe care le puse pe jos printre troscotul verde, care la ei se apropia până la marginea de lut a prispei. Dar apoi Catrina îşi reveni, se ridică fără veste de la locul ei, şi pieri în casă prin tinda deschisă. Să fi fugit astfel fără să spună nimic? Moromete se uita în pământ mohorât.

— Mamă, strigă Niculae încet, să ştii că stăm aici şi te aşteptăm. Alboaica, parcă râzând, îşi dădu capul pe spate cu o mişcare de parcă s-ar fi ferit de-un fluture care zbura prin preajmă şi zise în şoaptă:

— Lasă, Niculae, că iese acuşi. Apoi adăugă şi mai şoptit: Dar să ştii, tată, că nu e de-a bună, mai bine o mai lăsaţi şi veneaţi peste vreo lună…

— De ce peste vreo lună? zise în clipa aceea Catrina prin geamul deschis al odăii.

Se vedea că se drege în oglindă şi când ieşi chipul ei, sub o broboadă nouă, arăta ca para focului iar din ochi îi scăpărau lumini verzi.

— Ce cauţi aici? zise ea rămânând în picioare pe prispă, adresându-se bărbatului care stătea jos pe scăunel, afară din curte! Să nu stai tu aici în faţa mea şi să vii cu Niculae după tine! Hai, afară din curte! Şi dacă Niculae ţine cu tine şi îţi caută în coarne, să plece şi el! N-am nevoie de feciori care umblă contra Domnului Cristos şi îndeamnă lumea să nu se mai ducă la biserică.

Stătea mereu în picioare şi din când în când îi dădea îndărăt pe tată şi pe fiu cu dosul palmei, cu mişcări care n-aveau în ele nici o ştiinţă a efectului, dar erau totuşi cumplite, fiindcă arăta în clipele acelea tot atât de tânără şi pătimaşă ca şi una de treizeci de ani care avea de mult bănuieli că viaţa ei e greşită, dar i-a trebuit totuşi o dovadă a trădării, ca să rupă cu cel care totdeauna a înşelat-o.

— Tu, zise ea dându-şi o dată cu vorba braţele îndărăt, ca o pasăre gata să zboare sau să atace, azi dacă ar veni feciorii, azi ne-ai arunca pe drumuri. Că nu-ţi ajunse că fugiră cu caii şi cu oile şi sparseră lada şi luară din ea banii cu care trebuia să meargă Niculae la şcoală!

— Pe unul din ei, măcar, zise Moromete, iartă-l, c-a murit. Au mai rămas doi: unul e bolnav şi o să moară şi ăla mâine-poimâine. De cine mai ţi-e frică?

— Mai bine ai fi murit tu, spuse Catrina cu mintea rătăcită. Că eu cu ei n-am nimic, i-am crescut şi m-am trudit cu ei şi i-a bătut Dumnezeu după păcatele lor, dar tu…

Vroia adică să spună că el a rămas singurul nepedepsit şi că trebuia deci să moară şi el pentru ca astfel să ispăşească. Ea era singura care n-avea nici o vină şi deci nimic de ispăşit, deci singura care merita să trăiască.

— Mamă, rupse Niculae tăcerea încărcată de aburii înfierbântaţi de ură care otrăviseră numaidecât tot aerul din jur şi era greu de văzut cum se mai putea vorbi mai departe fără să fie împrăştiaţi de cineva cu hotărâre. (Moromete tăcea hotărât, şi nu ştia dacă venise aici cu gândul să rabde sau să dea lupta în faţa lui Niculae şi să încerce să câştige în felul acesta.) Uite, mamă, zise Niculae cu un glas care arăta că era singurul care putea să-şi păstreze aici o judecată limpede, deşi necoaptă şi poate neştiutoare. Tu ai fi vrut ca tata să moară şi, din câte am înţeles eu, el chiar a vrut să-ţi facă pe plac şi s-a pus pe pat şi n-a vrut să mai mănânce. (Aici Niculae îi aruncă Alboaicii o privire, şi sora lui vitregă înţelese că nu trebuia să râdă.) Cine din sat de la noi sau chiar şi din alte sate ar fi fost în stare să facă una ca asta? Că până la urmă tata n-a reuşit, asta e adevărat, dar şi tu te-ai grăbit să-l laşi să se chinuiască singur şi ai vrut s-o iai şi pe Ilinca după tine. Cred şi eu că lui tata i-a pierit atunci cheful să moară de dragul tău.

În clipa aceea Moromete se agită pe scăunel şi deodată se ridică în picioare. Îl trânti fără să vrea, bâjbâind din mâini şi împiedicându-se în propriii genunchi până porni împleticindu-se şi făcând totuşi paşi mari. Ce era cu el? Nu cumva e adevărat, gândi Niculae, ce i-am spus eu mamei doar în glumă, ca să-i arăt că nu e nimic de lăudat nici în fapta ei, care la drept vorbind nu prea se deosebeşte de a celor mai rele muieri din sat când ajung şi ele la astfel de răscruci ale vieţii? De ce fugea el iarăşi şi nu stătea aici să meargă până la cap? Putea să fie adevărat acest lucru de necrezut, că nu vrusese să mai trăiască? Dar de ce oare? Se simţise el aşa de tare chinuit de remuşcări? Sau într-adevăr răutatea răzbunătoare a mamei îl împinsese atât de departe? Oricum, chiar dacă nu se gândise să moară, bine nu-i făcuse, prin urmare ştia singur să ispăşească şi nu trebuia să vie ea mama să-i dorească sfârşitul, când el se ţinea mereu aşa de voinic şi mintea lui era atât de vie!

— Tată, strigă Niculae cu glas răguşit, tată!

Dar el nu se oprea şi mergea din ce în ce mai dezordonat şi Niculae fugi după el şi îl ţinu.

— Tată, zise Niculae, unde pleci fără mine? Cum ne-a fost vorba?

Moromete se opri şi glasul tânăr care îi pronunţa numele îl făcu să-şi adune în sine patimile răscolite cum îşi adună un cal puterea să se oprească înainte de a-şi trânti călăreţul. Se descotorosi cu blândeţe de braţul băiatului şi îşi continuă mersul, acum regulat şi sigur de sine. Niculae îl urmă.

— Ei, zise apoi Moromete pe uliţă, ai văzut şi tu? Că vii şi-mi spui că de ce nu fac şi nu dreg. Uite, am făcut şi-am dres, spune şi tu acuma dacă asta merită să se mai numească femeie, că e mă-ta şi n-ar trebui să-ţi spun aşa. Ca să vezi cum e, am zis ca tine să viu să stau de vorbă. Păi crezi că ai cu cine? Nu vezi că nu e în toate minţile? Lumea e plină de nebuni, mă mir că se mai încape!

— Da, dar tot trebuie să-i treci jumate din locul de casă, zise Niculae mohorât. Trebuia să faci chestia asta mai demult. De ce n-ai făcut-o?

Moromete nu răspunse şi nici Niculae nu avea aerul că ar mai fi doritor să afle de ce. Totuşi continuă:

— Pune-te în locul ei, de la început de când noi nici nu eram trăieşte cu gândul că într-o zi s-ar putea ca Paraschiv s-o arunce pe drumuri. Cât timp a văzut că nu ţii nici cu noi nici cu ei, a mai fost cum a mai fost, dar pe urmă tu te-ai apucat şi te-ai dus la Bucureşti… De ce te-ai dus? Sau în orice caz, de ce te-ai dus cu căciula în mână, când din contră, ei trebuia să te primească pe tine smeriţi, că doar ei erau vinovaţi. Când colo, tu le-ai dat tot! exclamă Niculae cu o nedumerire împrăştiată şi cam absentă, din care nu lipseau însă unde reci de neînţelegere.

Ajunseseră la capătul uliţei şi Niculae o coti spre văgăuni, şi nu îndărăt spre casă, cu o înfăţişare nemulţumită şi iritată. Moromete făcu acelaşi lucru. Îi trecuse duioşia aceea tremurătoare cu care venise, nu era nici un ceas, mai înainte, la Alboaica.

— Aţi fost şase copii, zise el crezând că Niculae nu mai avea mai multe de spus. N-am putut să mă rup în şase părţi că mi-aşi fi rupt şi aşi fi zis, na ţie cutare, na şi ţie cutărică, tu ăsta du-te la şcoală şi studiază, tu Paraschive ia şi te însoară cu Manda lui Bobârlache, tu Nilă aranjază-te şi tu cum te taie capul cu ce-ţi dau, tu Achime ia-ţi oile şi fă ce vrei cu ele, voi, fetele astea, vedeţi cu ce vă mai dau eu şi cu ce vă mai vine de la mă-ta arăniţi-vă şi voi pe-acolo prin târla ăluia cu care o să vă măritaţi!… Iar eu părintele să ajung la mila voastră, să mă trimiteţi de la unul la altul cu mămăliga în mână, că n-o să am cu ce s-o mănânc. Ei, chiar dacă făceam aşa, tot n-aţi fi fost mulţumiţi!

— Sigur, de-aia păstrezi tu lotul numai pentru tine, ca să n-ai vorbe! zise Niculae sarcastic. De ce nu le-ai dat lui Paraschiv, lui Nilă când trăia şi lui Achim partea lor, dacă zici că de dragul lor te-ai dus după ei la Bucureşti?

— Ca să-l bea pe-acolo cu muierile! zise şi Moromete la fel de sarcastic.

— Care muieri? Când începu Paraschiv să-şi facă economii pentru casă, nu mai era vorba de nici un fel de muieri.

— De unde să ştiu eu? făcu Moromete sumbru. Câte n-au început ei, şi n-au dus niciuna la cap!

— Dar nu despre asta era vorba, zise Niculae cu un glas mai înalt şi mai curăţit de o împotrivire ascunsă care nu întârziase să apară câtva timp la adresa tatălui, când îi auzise primele cuvinte în uliţă, după ce plecase împleticindu-se de la Alboaica. Când te-ai dus la Bucureşti aşa cum te-ai dus, i-ai arătat mamei că n-ai de gând să te ţii de cuvânt. Ce-ai fi vrut atunci să facă ea în cazul de faţă, să bată din palme? Acum ai să-i treci din locul de casă.

— De ce, că vreai tu? zise Moromete foarte mirat.

Niculae tăcu o vreme în faţa acestei reveniri neaşteptate. În cele din urmă pufni cu nepăsare, deodată străin de toate acestea:

— Nu pot să sufăr oamenii care nu e un ceas de când au promis un lucru şi pe urmă uită despre ce e vorba.

— Ba asta s-o crezi tu că am uitat, răspunse Moromete şi el cu aceeaşi nepăsare cu care vorbise fiul. Ca să nu ziceţi că am gonit-o pe mă-ta de dragul ălora de la Bucureşti, trec jumătate din locul de casă, dar nu ei, ci Ilinchii şi cu condiţia expre să nu-i spui nici tu nici Ilinca până la moartea mea. Şi nici să-i mai văd picioarele prin curte de-aici înainte.

Şi cu acestea Moromete se răsuci brusc cu faţa spre sat şi o luă singur pe drumul de întoarcere, fără să se uite dacă fiul avea de gând să-l urmeze. Niculae nu-l urmă, se îndepărtă şi el în acelaşi timp, grăbit, ocolind s văgăunele pe acele poteci care duceau tot spre sat, dar cu totul în altă parte.