Capitolul 17

Ce putea să răspundă Marioara, fata lipoveanului, dacă ar fi fost întrebată unde se duce în ziua aceea când plecând de la surata ei, Ilinca lui Moromete, o pornise pe drum? Încotro se ducea? Fiindcă un om sau o fată într-un sat trebuie să se ducă undeva dacă picioarele li s-au urnit din loc şi au început să le calce pământul. Poate să meargă la apă, la fântână cu o găleată, sau se poate duce undeva departe, în altă parte a satului unde are o rudă; şi aici mersul e ghicit de toată lumea, e rar, aşternut. Se poate duce până colea peste drum, la cineva cu care are puţină treabă, sau fără treabă; şi atunci mersul e liber, gata să mai piardă cu altcineva din timpul destinat să-l piardă cu cel la care se gândise de la început; şi în afară de sărbători când toată lumea părăseşte casa şi se strânge ba pe marginea şanţurilor, femei şi bărbaţi deopotrivă, sau la horă şi la plimbări prin pădure, băieţi şi fete tinere, un om într-un sat nu se mai poate duce nicăieri unde să fie văzut şi să nu se ştie ce e cu dusul lui şi ce rost are. Este cunoscut şi mersul nenorocirii, când un bărbat trece cu capul gol pe drum, cu nişte paşi rari şi cu fruntea plecată şi tăcut, strivit parcă de fâlfâitul morţii care i-a intrat în curte şi i-a răpit fie copilul, fie mama bătrână, sau chiar femeia încă tânără… Mersul acesta însă nicăieri, tărăgănat, care fu văzut în după-amiaza aceea cu câteva zile înainte de seceriş al Marioarei lui Fântână, stârni vorbe pe tot parcursul lui… „Ce e cu asta? Unde se duce?” Şi trecută de o casă silueta fetei era zărită din curtea cealaltă şi după câteva clipe lungi de tăcere se auzea şoapta în liniştea zilei: „Uite-o Marioara lui Fântână, de unde o fi venind?” Şi nu trecea mult şi se auzea altă voce: „Asta le-a terminat pe toate, se duce acuma să joace!” „Ce-aveţi cu ea, s-o fi ducând şi ea pe la vreo fată!” o apăra câte-un glas de femeie. „Pe la vreo fată n-ar fi nimic, răspundea bărbatul, să nu nimerească ea în altă parte.” Unde ar fi putut nimeri? Se auzea protestul scârbit al muierii, amestecat cu râsul scurt al celui fără măsură la vorbă. Din altă curte ţâşni chiar întrebarea curată, plină de interes, a unei surate care nu-şi arăta însă faţa.

— Unde te duci, Marioară?

Marioara tresări, se uită într-acolo şi timp de câţiva paşi nu zise nimic. Pe urmă răspunse tare, foarte răspicat şi explicativ.

— Mă duc la pădure după bureţi.

Da, asta ar putea fi adevărat, plouase puţin azi-noapte şi puteau fi căutaţi bureţi, mare minune să-i găseşti însă după o ploaie atât de mică şi care nici nu se ştie dacă o fi ajuns prin pădure… Dar puteai să-i cauţi, bureţi, sau melci, sau chiar peşte, dacă te mai duceai cu cineva, cu o plasă să dai pe la fundul râului, aici la intrarea în pădure, sub deal. „Se duce ea după bureţi, cum mă duc eu acuma, de Sân-Petru, după iepuri”, se auzi alt glas, ca şi când de Sân-Petru vânătoarea de iepuri ar fi fost la fel de lipsită de noimă ca şi mersul pierdut al acestei fete.

Pe urmă Marioara ieşi din sat şi scăpă de sub ochii oamenilor. Ajunse în Valea Morii unde se vedea podul cel vechi de lemn, cu schelăria lui care în singurătatea care năvălea parcă din pădure asupra râului, părea, împreună cu o cruce şi o fântână de prin apropiere, la fel de veche că s-ar fi zis că e părăsită dacă jgheabul ei uriaş cu scoarţa de muşchi crescut din coaja fostului copac din care fusese făcut n-ar fi arătat că vitele şi poate oamenii continuau să bea din ea. O rămăşiţă a unor timpuri de mult uitate, singura mărturie că în acest sat au mai trăit cândva şi alţi ţărani şi că cei din prezent vor pieri într-o zi toţi şi numai astfel de urme cum sunt podurile, fântânile, crucile, făcute de mâna lui, sunt o mărturie de om, restul, pădurea şi ierburile existând şi singure, iar casele şi drumurile fiind mai mult decât acestea din urmă ameninţate de târnăcopul care le dărâmă sau le desfundă.

Marioara coborî încet pe spinarea domoală a micului deal în coasta căruia curgea râul şi ajunse, trecând pe pod, în poiana de lângă marginea pădurii. În depărtare se vedea albia râului cotind lin, cu apă bogată, printre sălcii plângătoare şi ierburi înalte. Soarele bătea din plin peste lăstăriş şi era linişte mare. Pădurea se întindea dincolo de lăstăriş plină de răcoare şi umbră. Când Marioara trecu podul un strigăt din lăuntrul pădurii răsună ca dintr-o casă uriaşă al cărei acoperiş era cerul. Marioara se opri şi se uită într-acolo, cu mâna pe frunte şi cu privirea sticlind. Se auziră glasuri limpezi foarte apropiate. Un zgomot puternic de cai, trecând vijelios peste pod, îi întoarse privirea înapoi şi curând caii zburară prin fata ei şi pieriră în adâncul pădurii. O clipă doar zări fâlfâind cămaşa albastră a călăreţului pe fondul verde-crud al lăstarilor şi după aceea nu se mai auzi decât tropăitul care se depărta sporindu-şi enorm viteza din pricina ecoului care dubla repede cele opt răpăituri de copite peste pământul bătătorit. Apoi tropăitul păru că se domoleşte şi se îndepărtează, dar reveni cu forţă sporită parcă de sub pământ şi umflându-se din ce în ce, până ce deodată se stinse de tot şi liniştea recăzu.

Soarele cobora deasupra pădurii şi părea mai puternic decât era în înaltul cerului, lumina mai tare, văile mici şi câmpia îndepărtată zăceau scăldate în lumina coborâtă jos, încă albă, deşi galbenul din ea putea fi ghicit în strălucirea aparte a unor ierburi, în reflexul apei, sau în umbrele sălcilor răsturnate cu capul în jos în dreptul gâldaelor adânci unde râul îşi încetinea scurgerea şi îşi sporea adâncimea şi suprafaţa. Marioara reveni parcă indecisă, intră sub pod şi după ce rătăci câtva timp pe sub stinghiile lui de dincoace de apă, pline de cuiburi de rândunici şi pânze uriaşe de păianjeni, o luă încet înainte pe albia râului pe o potecă de sub mal. Poteca făcea o buclă de-a curmezişul malului înalt, ajungea jos şi acolo dădea în altă potecă, chiar lângă apă, pe un mal mai jos, plin de ierburi cu firul subţire şi roşu, ardeiul şerpilor. Faţa apei strălucea ca argintul, iar de o parte şi de alta, pe maluri parcă ardea un foc rece. Marioara îşi scoase sandalele şi intră în apă, într-un loc unde curgerea râului se subţia şi se vedea la fund pietrişul alb, trecu pe malul celălalt şi se încălţă la loc. După o vreme de mers intră din nou în apă şi trecu iar pe malul celălalt, ca şi când spre locul încotro vroia ea să se ducă nu se ajunge decât aşa. Ocolind valea cu o mişcare largă albia râului o lua acum pe la marginea pădurii, pregătindu-se pentru un drum lung. Într-o parte se înălţa pădurea iar în cealaltă zarea fără sfârşit a câmpiei. Grânele creşteau până aproape de mal şi nimic nu se mai vedea sub cerul albicios în afară de ele, nici un pom, nici o ridicătură, doar soarele singuratec deasupra şi cerul înecat în lumină. Undeva în pădure, prin apropiere, se auziră din nou glasurile de la început şi bălăcărit de apă. Râul, ocolind pădurea, intra pesemne în ea şi băieţi sau poate şi fete se scăldau sau prindeau peşte cu plasa. Marioara trecu râul şi o luă într-acolo printr-o potecă. După câtva timp de mers se făcu deodată o poiană largă şi se văzu din nou râul oprit aci parcă definitiv, atât de mare era gâldăul în care se împotmolise. Nici poiana nu era dintre cele obişnuite, din ea se vedea în depărtare, dincolo de râu, un crâng şi cariere de piatră, văgăuni de unde se lua pietriş pentru bătături, nisip şi pământ humos de cărămizi – îşi căscau, aceste văgăuni, de departe gurile lor roşietice cu muşuroaie albe; acolo era şi cimitirul animalelor, din apropiere putea fi văzut greabănul uscat sau capătul mare al vreunui cal, sau mai mic al vreunui câine.

Undeva înapoi, se vedea printre copaci casa lui Valache şi dincolo de ea fosta primărie, acum sediul sfatului popular, iar în vale spre râu, se zărea roata bulgărească cu care îşi uda Valache grădina lui de zarzavat. Într-adevăr se prindea peşte şi cineva îşi scălda caii, iar pe mal făceau zarvă câţiva copii printre care şi flăcăi mai mari şi câteva fete de prin apropiere, le strigau de prin fundul grădinilor mamele să vină acasă că au treabă, nu e vremea acuma de stat la gâldău. Marioara se apropie şi se uită şi ea în apă, unde două muieri îmbrăcate în pantaloni trăgeau de o plasă cu apa până aproape de subsuori.

— Aţi prins ceva, ţaţă Mariţo? zise Marioara.

— Am prins ceva, zise femeia după câtva timp şi se apropiară de mal şi vărsară pe el mâl, broaşte groase, mormoloci şi nici un peşte, nici măcar de sămânţă.

— Au prins mai mult de-o grămadă, spuse un flăcău care stătea pe vine pe creasta dealului şi trăgea din ţigare cu aerul că mai bine s-ar duce acasă cele două muieri şi ar lăsa apa în pace. Vasilico, zise el mai departe uitându-se neclintit la nădragii rotunzi pe care apa îi lipea pe trupul muierii, ce-a spus nea Ilie al tău când te-a văzut că ai băgat-o în nădragi?

— Mă, ăsta al lui Udubeaşcă, Gheorghe, când oi băga eu mâna în nămol şi ţi-oi da una în ochi, ai să vezi tu ce-a spus.

Nu arăta prea grozav Gheorghe al lui Udubeaşcă, desculţ şi cam gălbejit cum era şi cu cămaşa ruptă în spinare, dar el nu părea să se fi văzut vreodată cu ochii lui.

— Păzea, Gheorghe, îl preveni una din muieri cu un glas binevoitor şi matern, fiindcă Vasilica aceea se şi aplecase în apă şi ţinea în mână nămolul să dea în el.

Dar nu dădu, îl lăsă în apă şi îşi văzu de plasă. Mai încolo se zărea pe mal peste ceva negru o cămaşă albastră a celui care, în mijlocul apei, îşi spăla cu multă ardoare caii. Era Ştefan al lui Năstase din Cotoceşti.

— Uitaţi-vă la Vatică şi Sora cum vin cu săpăligele pe umăr, băgă de seamă un flăcău care stătea lângă cel numit Udubeaşcă şi care arăta şi mai băţos decât acesta, n-avea nimic rupt pe el, iar în lobul urechii stângi îi strălucea un nit de argint de forma unei mici steluţe. Vatică, strigă el, mă, tu ştii că Gheorghe al lui Udubeaşcă mi-e frate?

— Ce vorbeşti, unde l-ai găsit? zise Vatică de departe cu un glas subţirel şi cu un suflu slab, dar bucuros că era întâmpinat astfel de un flăcău cum era cel cu nit în ureche, pesemne mai ceva decât alţii şi în orice caz decât cei de acolo.

— Că, răspunse celălalt, l-ar fi găsit pe-al lui Udubeaşcă undeva într-un pat, îi dădea lui (lui Vatică adică, al lui Boţoghină) cu ceva în cap, şi spuse cu ce, o denumire restrânsă a ceva cunoscut numai de ei: cu ştremeleagul. Sora îşi ţinea fusta cu o mână şi trecea uitându-se în jos la apă, iar Vatică venea în urma ei trecând prin apă fără să-şi ridice izmenele, şi se uita spre mal cu un zâmbet încrezător… Când ajunseră lângă ceilalţi umărul pe care ţinea flăcăul săpăliga i se arcui lin spre pământ şi o dată cu unealta se aşeză şi el jos pe-o parte, sprijinindu-se în cot. Arăta trudit dar zâmbea mereu, cuprins de nu se ştie ce fericire lipsită de sens, dintre cele uşor de stins printr-un cuvânt sau printr-un gest. Ceea ce se şi întâmplă: cel cu nit la ureche îi făcu cu cotul lui al lui Udubeaşcă şi ăsta apucă brusc de marginile pălăriei lui Vatică şi i-o trase astfel pe ochi. Fără să se supere acesta îşi dădu pălăria la loc şi protestă:

— Stai, mă Gheorghe, că-mi rupi pălăria!

Nu se ştia de ce nu crescuse ca lumea şi nu se însurase băiatul lui Boţoghină, avea peste douăzeci şi cinci de ani şi arăta ca de nouăsprezece. Unii spuneau că ar fi luat boala de la tat-său, dar nu-l auzise nimeni tuşind sau văietându-se. Se ştia doar ce-i răspunsese el lui Fântână anul trecut când venise la el să-l înscrie în gospodăria colectivă. „Mai bine mănânc mămăligă cu cenuşă decât să mă înscriu acolo!” Ca şi când cine ştie ce avere ar fi pierdut dacă se înscria acolo, cele două pogoane care îi rămăseseră de la taică-său (soră-sa Irina plecase din sat de la paisprezece ani, când mai trăia încă Boţoghină, care o ajutase să intre într-o şcoală la Bucureşti).

— S-au făcut roşiile, Vatică? întrebă o muiere din gârlă.

— De mult, răspunse Vatică.

— Cât îţi dă pe zi Valache?

Vatică vru să răspundă, dar din nou Gheorghe acela al lui Udubeaşcă îi trase pălăria pe ochi, de astă dată mult mai tare, încât muşamaua veche a pălăriei se rupse şi prin ruptură i se văzu lui Vatică părul răvăşit. El muncea acolo la grădină şi sta în soare şi pălăria lui era cam arsă, nu ţinea dejoacă. Se făcu roşu de necaz, îşi smulse pălăria din cap şi trântind-o alături de săpăliga izbucni:

— Mi-ai rupt pălăria, Gheorghe… Mai şi râzi… Du-te dracului cu dinţii tăi…

Şi se repezi să facă şi el la fel cu pălăria celuilalt, dar acela se răsturnă pe spate şi se feri forfecând în aer ca un cârcâiac din picioare.

— Fire-ai al dracului de cloncan, mai spuse Vatică lăcrimând.

Stătea abătut şi răsucea pălăria în mână şi atunci cel cu nit la ureche sări:

— Ce-aveţi, mă, cu el? Bă, ăl al lui Udubeaşcă!

Se dădu aproape de Vatică, îl cuprinse de umeri şi începu să-i vorbească apropiat, ca între prieteni:

— Ce mai faci tu, Vatică? Cum lucrezi tu cu Sora la grădină? Te mai odihneşti şi tu din când în când în poala ei? Ai? Tu ce zici, Soro? Îşi mai pune Vatică capul din când în poala ta?

— Nu şi-l pune, zise Sora zâmbind cu dinţii ei mărunţi.

— Nu şi-l pune. Pă-i de ce, măi Vatică? A? Ia spune!

— Ia du-te şi tu în mă-ta, zise deodată Vatică, încercând să scuture de pe umerii săi braţul lung al celuilalt…

Era tot ceea ce se ştiu de drumul făcut de fata lipoveanului în după-amiaza acelei zile, când plecând de la surata-sa Ilinca lui Moromete în loc s-o ia spre casă, o luase în neştire spre pădure şi cum trecuse peste pod, şi cum se auzise tropăitul cailor lui Ştefan şi cum ea o luase pe urmă de-a lungul apei, trecând când de o parte când de alta a malurilor râului. Fusese văzută de sus din grădinile oamenilor. Iar de la gârlă, din locul unde se prinde peşte şi mai erau şi alţi băieţi şi fete, plecase înaintea lui Ştefan şi o luase de astă dată prin pădure şi nu pe marginea râului, de unde venise.

Dar nu se întorsese atunci în sat, ci abia târziu de tot, spre seară, fusese văzută din nou pe uliţa de la pod… Acasă mama n-o întrebă nimic, dar o întâmpină mai tăcută decât întunericul care se lăsase. Fata însă n-o luă în seamă, aprinse focul în vatră, puse de mămăligă, apoi se duse la fântână după apă proaspătă şi în drum se opri în dreptul unei porţi, fără să lase toarta căldăroiului din mână. Acolo şopocăi ceva cu o fetiţă, repede să n-o audă cineva, după care se întoarse acasă şi se aşeză pe vatră. Nu-i păsa ei de aceste tăceri din casă, fiindcă o tăcere voită e mai slabă decât una adevărată şi ea tăcea fiindcă chiar n-avea în seara aceea ce vorbi cu maică-sa. Ori, maică-sa, dimpotrivă, alesese tăcerea ca să poată opri urletele care i-ar fi ieşit din gât dacă ar fi deschis gura, şi păruiala pe care i-ar fi tras-o fetei ca urmare. Ori, tocmai asta era, cum să mai păruieşti o fată care a trecut de douăzeci de ani? Cine poate să-ţi spună dacă mai faci bine purtându-te cu ea ca şi când ar avea tot paisprezece?!

Fetiţa cu care vorbise Marioara în întuneric se urni de lângă poartă şi o luă fuga pe uliţi. Ieşi la şoseaua mare şi în curând ajunse în dreptul unei porţi, unde se opri şi strigă:

— Ţaţă Ilinco!

Ilinca lui Moromete ieşi în pridvor şi întrebă în noapte:

— Cine e la poartă?

— Vin’ până aici, ţaţă Ilinco, vreau să-ţi spun ceva. Şi când Ilinca fu la poartă ea îi şopti:

— Ţaţă Ilinco, m-a trimes ţaţa Marioara să-ţi spun să-i spui lui nea Niculae să se ducă în seara asta pe la ea să-i fluiere la poartă, că vrea să-i spună ceva.

Vorbise dintr-o suflare. Şi mai mult nu spuse, se întoarse şi dădu dosul acasă, să nu fie cumva băgată de seamă şi lipsa ei şi păruită de maică-sa, aşa mică cum era…