Capitolul 18

Pe Niculae însă se grăbise să-l cheme înaintea Marioarei, Ileana lui Costică Roşu, preoteasa din Balaci, care venise pe la părinţi de vreo câteva zile, fiindcă la ea se spoia. Prietena căreia ea îi povestise cu şase-şapte ani în urmă ce se întâmplase lângă fântâna albă de la Şanea în coverga de pe lotul Moromeţilor, se măritase şi ea între timp şi făcuse şi copii, de altfel ca şi preoteasa. Neavând timp, Ileana lui Costică Roşu trimisese după ea şi aşa află că venise în sat şi Niculae.

— Ia spune, fă, zise ea, cum arată? Că de-atunci nu l-am mai văzut, s-a schimbat?

Ba îl văzuse de mai multe ori, minţea…

— Nu s-a schimbat neam, răspunse cealaltă, tot aşa e cum îl ştii, numai că s-a făcut şi el mai mare. Dar nu cine ştie ce!

— Tot aşa e tuns?

— Tot aşa.

— Şi ce spune lumea, s-a însurat?

Prietena răspunse că lumea nu prea ştie, numai unul de pe la vale, alde Voicu Iancu, ar fi vrut într-o vreme să i-o dea pe fi-sa aia mare, Afrodita, care era studentă pe undeva. Nu învăţa ea prea bine şi tat-său zicea că ar fi mulţumit s-o vadă învăţătoare pe-aici prin sat, dar pesemne că nu credea nici el şi de-aia i-ar fi plăcut s-o ia Niculae, s-ar fi dus după el la raion şi ar fi scăpat de ea, că mai avea două. Când îl întâlnea pe tatăl lui Niculae pe drum îşi scotea respectuos pălăria şi, după ce spunea că are marea onoare să-l salute cu toată cinstea şi consideraţia pe domnu Ilie Moromete, îl întreba ce mai face băiatu-ăla al dumitale, că nu l-a mai văzut de anul trecut… Pentru ca pe măsură ce însurătoarea dorită de el se îndepărta din ce în ce mai mult de casa fetelor lui, acest respect să se răcească şi în locul lui să apară un fel de duşmănie vinovată, amestecată însă cu un soi de tristeţe răcită, ca o dimineaţă de toamnă despuiată de frunze. Ar fi fost bun Niculae, băiat cu ceva carte, cu funcţia lui (oricare ar fi fost, acolo la Pălămida, numai leafă să i se fi dat), le-ar fi făcut o casă cu mobilă bună de cireş, şi ar fi intrat amândoi în rândul lumii…

— Va să zică nu s-a însurat, spuse preoteasa, şi cum aşi face eu, bia, adăugă folosind această expresie pe care o foloseau mai ales fetele între ele şi mai puţin sau deloc muierile, semn că în clipa aceea Ileana lui Costică Roşu era stăpânită fără doar şi poate de amintirile ei de-atunci, să mă întâlnesc cu el şi să nu afle nimeni? Să stau şi eu niţel de vorbă cu el!

— Păi asta numai seara, zise cealaltă şi avu o astfel de voce plină de preveniri încât Ileana trebuia să înţeleagă că dacă era adevărat că numai aşa se putea, era cu atât mai rău dacă totuşi se afla ceva, fiindcă ziua, treacă meargă, dacă te vede cineva că intri într-o casă, dar seara, adică noaptea, nu se mai putea spune că te-ai dus şi tu cine ştie de ce. Seara acest cine ştie de ce se schimba în „ştia ea de ce” şi n-aveai ce să mai zici.

— Ei, şi nu poţi tu să faci să nu mă vadă nimeni?! se miră Ileana.

Cealaltă repetă atunci că numai pe întuneric se putea şi spuse şi cum, o ducea mai din vreme pe la Stela lui Jugravu şi sta acolo până se întunericea, până nu mai băga nimeni de seamă dacă a ieşit de-acolo sau nu. Şi se ducea ea pe urmă după Niculae să-l cheme.

— Dar dacă nu vrea să vină? mai zise ea.

La care Ileana dădu un răspuns care nu se potrivea deloc cu ceea ce povestise ea despre Niculae cu ani în urmă:

— Lasă că vine el!

Adică ştie ea ceva care o îndreptăţeşte să nu se îndoiască de puterea pe care această chemare avea s-o aibă asupra lui.

— Într-adevăr, când auzi cine îl cheamă, Niculae se uită cu ochii mari la muierea care trecuse după-amiază pe la poartă şi murmură uitându-se uimit la ea: „Bine, spune-i că am să vin!”

Cele trei muieri aranjară astfel lucrurile încât să se poată spune că Niculae dăduse cu totul întâmplător peste ele, el căutându-l de fapt pe Jugravu, care era plecat la gară pe şantierul aviatic şi venea târziu acasă cu vreuna din căruţele care aşteptau „trenul de doişpe”, de miezul nopţii.

— Ei, spune, Niculae, zise gazda, Stela lui Jugravu, cu o uimire care îi sticlea în ochi, ce zici tu de Ileana cum ajunse ea preoteasă?

Ce zici tu, adică, mai însemna întrebarea ei, cum veniră de trecură anii şi nu că îmbătrânirăm, dar uite că ne măritarăm, făcurăm copii şi numai tu rămăseşi neînsurat, cu toate că pentru un băiat asta nu e totuna cum e pentru o fată, dar oricum, e atâta vreme de când ar fi trebuit şi tu să rămâi în rând cu fetele de seama ta…

— Ce să zic, răspunse Niculae, îmi pare bine.

Dar vorbiseră ca şi când Ileana n-ar fi fost de faţă şi Niculae se uită chiar în pământ. După ce răspunse avu apoi unul din gesturile de pe atunci pe care fetele i-l cunoşteau, gest de copil care nu ştie încă să dea din amândoi umerii în semn de manifestare plină a unei gândiri sau simţiri mature, ci numai dintr-unul, în mod spontan, plin de rezervele pe care un băiat neştiutor le are în sine şi care constituie deocamdată singura lui avere: nu ştie, dar nici nu-i pasă.

— Ia uite cum dă din umăr, zise tânăra muiere minunându-se, şi avu ea însăşi în aceeaşi clipă acelaşi farmec ca şi el, cu deosebirea că îl chema parcă pe Niculae la judecată; ce făcea el în acest timp, unde îi era gândul şi ce înţeles avea el pentru tinereţea, dacă nici acum el nu ştia ce să facă cu ea?

— Uită-te, mă, şi tu la ea, Niculae! se minună mai departe Stela Jugravu, ce stai cu capul în pământ?

Ca şi când tinereţea aceasta era chiar Ileana, chiar dacă era preoteasă, şi trebuia măcar să apuce ce-i scăpase altădată. Niculae se foi pe pat într-o parte şi alta, îşi ridică fruntea şi se uită spre fereastra neagră în întunericul de-afară. Zise:

— Într-o zi vine la raionul de partid un om care ne spune că vrea să-l ajutăm să se facă şi el tractorist. Avea palton bun pe el şi era aşa, ras şi cu cravată. De ce vrea ăsta să se facă tractorist?! O fi fost la canal… Ce meserie ai dumneata, îl întrebăm noi.

Aici Niculae se uită în jurul lui la cele trei muieri din odaie care stăteau ele pe-un pat şi el pe celălalt şi începu să râdă behăind ca un ied, cu ochii sticlind şi cu nasul lui mic albindu-se ca o piatră spălată îndelung de apele unui râu:

— He, he, he! He, he, he! Erea popă! He, he, he! vroia să se facă tractorist! He, he, he!

— Aoleo, Niculae, se vaită deodată cealaltă muiere, prietena preotesei, ce bătaie ţi-ar trebui ţie!

— Păi l-au mai bătut pe el o dată oamenii, zise Stela lui Jugravu, cu un glas care arăta că dacă atunci când i se întâmplase lui Niculae acest lucru îi păruse rău, acum îşi spunea că bine i-au făcut.

— Şi ce, mă, dacă vrea să se facă tractorist! zise iar prietena Ilenii. Adică de ce râde el de un lucru care nu era de râs…

— E bine că au ajuns preoţii să-şi lase patrafirul şi să se urce cu de-alde voi pe tractor?

Niculae râse din nou, dar fără să mai behăie.

— Mă auzi pe mine că zic că e bine?! zise el. Sau eşti ţicnită?

Muierea avu o mişcare de dare înapoi ca şi când ar fi fost împinsă în piept cu un pat de armă. Îşi pierdu glasul şi câteva clipe se aşternu o tăcere stingheritoare.

— Atunci de ce râzi? zise gazda.

— Da’ ce vrei să plâng?

— Să nu plângi, dar nici să nu râzi, Niculae!

Stela lui Jugravu părea mai puţin simţitoare la soarta preoţilor, gândea doar că nu e bine, şi că nebinele ăsta nevenind de la ea atunci nu-şi spărgea capul să vadă ce şi cum. Niculae însă stricase cu râsul lui ceva şi zadarnic o luară iar de unde se întrerupseră. Vorbele nu se mai lipeau aşa bine de lucrurile despre care vorbeau şi să se topească în ele, pluteau prin odaie fără folos, cu toate că timpul trecea; se apropia ceasul când Jugravu trebuia să se întoarcă de la gară şi nu trebuia să-şi găsească muierea aşa de târziu stând la taclale cu altele; în plus, cu atât mai ciudată i-ar fi părut prezenţa lui Niculae al lui Moromete la el în casă.

— Fiindcă acuma trebuie să ţine noi biserica, zise prietena Ilenii, înainte o ţinea statul.

— Ţi se părea ţie, zise Niculae, tot noi o ţineam şi pe preoţi tot noi, dar prin buzunarul guvernului. De unde crezi tu că avea guvernul bani?

Muierile însă n-aveau gândul la istorii de felul ăsta şi nu mai zise niciuna nimic, de unde cineva ar fi putut crede că răspunsul lui Niculae le-ar fi convins.

— Şi ce faci tu, Niculae, acolo la raion?! îl întrebă acum chiar Ileana.

Rămăsese aproape neschimbată fata lui Costică Roşu, ba s-ar fi putut chiar spune că acum arăta mai fată ca atunci, numai că era mai bine îmbrăcată, purta o rochie de culoarea crinului, în pantofi de vară fără tocuri, cum era moda pe atunci şi cu părul ei negru, bogat, strâns într-un coc care o făcea să semene cu o tânără învăţătoare care înţelege să rămână bine îmbrăcată şi îngrijită, în ciuda faptului că va trebui de-aici înainte să trăiască la ţară; asta n-avea nici o importanţă, fiindcă şi la ţară e viaţă, numai dacă nu te apuci să umbli şi tu murdar şi să începi să miroşi a sudoare de vită, sau a cocenii pe care îi mănâncă ele; nu că ar fi un miros urât, dar atunci care e mirosul tău, de om?

— Ce să fac, zise Niculae, tai şi eu frunză la câini!

— Ce vorbă ai şi tu, zise Stela lui Jugravu. Ii e drag omului să te asculte.

— He, he, he, behăi Niculae iar, he, he, he!

Şi nu mai zise nimic, să spună adică ce găsea el de râs în reproşul deloc glumeţ al muierii.

— Şi barim voi sunteţi mai ceva decât un popă? zise prietena Ilenii. Ori tot popa o să vă îngroape şi pe voi?

— De ce popa, zise Stela lui Jugravu, pe ei îi îngroapă fără popă.

— Uitasem, zise cealaltă. Şi copiii tot nebotezaţi îi cresc.

— Ia spune, Niculae, reluă Stela lui Jugravu, aşa e cum se aude, că Ouăbei a ajuns director mare?

— Ce director? zise Niculae.

— Păi nu ştii, tu trebuie să ştii!

— Altă treabă n-am, răspunse Niculae.

— Da’ ce treabă ai tu, mă, zise prietena Ilenii, că văz că aia nu, ailalt nu, de însurat nu te însori, ce răilor e în capul ăla al tău? Uite cum tace ca un mut… Tu îi vorbeşti şi el nici n-aude!

— Numai cu alde tată-său, bia, stă el de vorbă, zise Stela lui Jugrav părând că se minunează iar de felul de a se purta al lui Niculae. Când vine pe-acasă îi vezi adunaţi pe toţi în pridvor…

— Dar Ilinca de ce nu se mărită, Niculae? zise prietena Ilenii. Ce aşteaptă, s-o ia prinţul, sau pe cine?

Niculae rânji:

— Care prinţ? Prinţii…

Avea aerul că ştie el şi despre prinţi lucruri şi mai vesele decât despre preoţi petrecute tot pe-acolo pe la raion, dar nu mai vroia să povestească nimic, păstra adică numai pentru sine aceste lucruri de care muierile nu râd cătuşi de puţin! Prinţii, de pildă, lor le plac şi de-ăştia, chiar dacă n-au auzit de când sunt ele să fi luat vreuna unul de bărbat, sau măcar să-l fi văzut cum arată la faţă.

— Ea e mai mare ca tine, Niculae, sau e mai mică?

— Cine, bia?

— Ilinca.

— E mai mare cu un an! zise Niculae.

— Auzi, e mai mare, ce-o fi aşteptând…

— Se mărită în toamnă, zise Stela lui Jugravu, a găsit un băiat pe aerodrom, cică e subofiţer… Aşa e, mă, Niculae?

— Aşa o fi! zise Niculae cu aerul unui fumător, cu coatele pe genunchii dus pe gânduri, cum arată toţi aceşti băutori de fum în clipele lor de părăsire…

Niculae însă nu fumase niciodată şi nu fuma nici acum.

— Parcă el ştie, zise prietena Ilenii, îi pasă lui de soră-sa cum îmi pas mie de vara trecută.

— De ce să nu-i pese, îl apără gazda, e soră-sa, dar aşa e el, îi e lene să deschidă gura… Ia să intre acuma aici alde Costache ale Joachii!

Niculae se uită cu o mişcare cu totul discretă la ceasul de la mână gest învăţat la oraş, dar nu apucă să vadă ce oră era că prietena Ilenii şi împunse:

— Sigur, acuma vrea să plece, se uită la ceas, nu mai vrea să stea vorbă cu noi!

— Vorbim duminică, răspunse Niculae absent, uitându-se într-o parte cu un surâs uitat în colţurile gurii, dar fără să arată că ar fi chiar grăbit să plece.

Aştepta şi el să rămână singur cu Ileana?

— Uite al răilor ce colţat e! se miră prietena Ilenii, fără să dea însă vreun semn că ar avea de gând să se ducă. De ce duminică, mă, acu ce treabă ai?

Asta o auzise Niculae în familie, spusă odată de taică-său, să vorbeşti adică în ziua când tot n-ai ce face, şi nu în celelalte zile, când trebuie să munceşti, ca de obicei tocmai el se găsise să spună un asemenea lucru, care făcea din orice zi de duminică, chiar când nu vorbea, fiindcă revenind la felul lui de-a fi de altădată revenise şi cu năravurile: treburile pe care punea el mâna mai bine le-ar fi lăsat aşa, să le facă Ilinca sau chiar Catrina: mai mult le încurca, le lăsa neisprăvite şi se pomeneau cu el că se ducea nu se ştie unde şi nu se mai întorcea decât seara.

— Vrednici vă găsirăţi voi toţi ăştia ai lui Moromete că n-aveţi timp de vorbit decât duminica, reluă prietena Ilenii văzând că Niculae nu răspunde. De-aia fugiră ăia trei de-acasă, şi cu tine al patrulea, că vă plăcură să munciţi!

— Cine ţi-a spus ţie că am fugit? zise Niculae.

— Dar ce-aţi făcut, n-aţi fugit?

— De ce, zise Niculae. Am mers încet!

— Aoleo, se vaită iar tânăra muiere, o să ajungeţi bine, mă! Am auzit că Paraschiv e pe moarte şi tat-său habar de grijă, să se ducă şi el pe la el pe la spital să-l vază!

— Nu se mai moare acum de oftică, zise Niculae, mi-a scris o scrisoare, i-am trimis nişte bani…

— Şi Achim ce face la Bucureşti, Nicolae? îl întrebă Stela lui Jugravu cu un glas din care puteai să înţelegi că Achim era cam de seama ei şi că îl cunoscuse bine când fusese fată.

— Ce să facă, lucrează acuma în comerţul de stat.

— Şi are leafă?

Era o îndoială în felul cum întrebase, ca şi când statul n-ar fi putut decât să-l pună pe Achim la corvezi şi în schimb să nu-i dea nimic. Niculae se îndoi şi el:

— O fi având, de unde vrei să ştiu eu, că nu m-am dus să-l controlez.

— Păi nu e, mă, frati-tău, fire-ai al răilor, îşi ieşi prietena Ilenii din ţâţâni, şi întinse o mână, o înfipse în umărul lui Niculae şi cu cealaltă începu să dea în el, cu o sete ciudată, scrâşnind din dinţi.

Niculae nu se apără şi începu să râdă, ca şi când loviturile, altfel date cu toată puterea, l-ar fi gâdilat. Atunci muierea întinse mâna să-l apuce de păr, dar el dându-se într-o parte cu o mişcare rapidă, ca de şopârlă, se feri şi îi puse mâna în piept, nimerind drept în sânii ei bogaţi. Odaia se umpluse de gâfâitul muierii, nu se sinchisea de obstacol şi se lupta mai departe năvălind asupra lui cu toată greutatea trupului, brusc sălbăticită şi mereu cu ghearele ţintind să i le înfigă în cap.

— Dacă nu-ţi smulg eu ţie părul ăla aşa mic cum e…

Dar se potoli la fel de brusc cum se pornise şi reveni la locul ei.

— Fii mă, serios, Niculae, zise acum muierea cu un glas aşezat, că te întrebăm şi noi să ştim! Am auzit că nevasta lui Nilă a venit pe-acasă pe-aici cu copilul după ea, ca să-i dea alde tac-tău partea lui Nilă de pământ. Şi că nea Ilie ar fi gonit-o! Aşa e?

— Aşa e, ce-l mai întrebi şi tu, zise Stela lui Jugravu, l-a auzit al Tinchii că era pe la ei: „Du-te creştino, şi vezi-ţi de treabă, cine ţi-a spus ţie că Nilă are pământ pe-aici? Am dat eu cuiva pământ şi l-am uitat pe Nilă?!”

— Aoleu, ce i-aşi mai fi făcut eu în locul ăleia! ameninţă prietena Ilenii, după ce că a murit, săracul Nilă, pe-acolo pe front, alde Moromete nici măcar să zică şi el că i-a lăsat fi-său un nepot, să-i dea şi el noră-sii nu zic trei pogoane, cât avea dreptul, ci barim unul! Vrea s-o facă pe Ilinca cocoană!

Niculae înclină capul şi aprobă în felul lui taică-său subţirel şi ironic:

— Păi o face!

— Nu vezi, bia, că el nu ştie nimic, îţi răceşti gura degeaba, zise Stela lui Jugravu.

Şi se lăsă iar o tăcere, care de astă dată se lungi destul pentru ca în clipa când oricare dintre ele ar fi deschis gura, să poată să spună că e târziu şi că era timpul să se ducă fiecare la casa ei. Dar nu spuse niciuna nimic, ca şi când, ehe, mai era destulă vreme să rămână Niculae cu Ileana în odaie. Până se făcu miezul nopţii şi preoteasa trebui să se ridice ea cea dintâi şi să plece. Se vede că renunţase la gândul că ar mai fi timp să rămână în seara aceea singură cu el, dar asta nu însemna că nu mai erau seri şi că îi păsa ei de nu mai putea de ce-or să zică cele două când or s-o audă spunând ceea ce avea să-i spună:

— Bine că te văzui, Niculae, zise ea luând-o spre uşă, bine că stai mai mult pe-aici… O să stau şi eu vreo săptămână… Apoi adăugă ceva menit să nu fie înţeles decât de el: e vreme frumoasă, nu mai plouă să te ia pe dedesubt…

Adică, dacă îşi mai aducea aminte de nopţile când el o aşteptase în vale la pod şi ea ieşise la el în grădină în timp ce de sus ploua aşa grozav, să vină iar acolo, fiindcă de astă dată ea o să iasă şi pe vreme bună, nu-i mai era frică de părinţi ca atunci.

Şi nu mai aşteaptă răspunsul lui, zise la revedere şi ieşi.

Acasă, Niculae tocmai se pregătea să adoarmă (de prin iunie tatăl se culca şi el ca toată lumea afară, în pridvor) când o văzu pe Ilinca intrând încet în întunericul din cameră. Se aşeză lângă el pe scaun.

— Niculae, zise ea, nu ţi-am spus, mă, că Marioara lui Fântână o trimis pe cineva pe seară, după tine?

— Da, mi-ai spus, zise Niculae. Şi?

— După ce ai plecat tu, a trimes iar pe cineva. Nu te-ai dus la ea.

— Nu.

— Păi de ce?

— De ce, de nece, nu m-am dus, răspunse Niculae după un timp care se scurse liniştit în tăcerea nopţii. Dar de ce? zise el la rândul lui.

— Păi, zise sora cu o voce şoptită şi cu glas mut, ca sub ceva mare la care n-aveai ce să mai faci, sunteţi în vorbă de-atâta vreme, a venit şi ea azi pe-aici şi tu nici nu te-ai uitat la ea. Mi-e milă şi mie de ea, că… Treaba ta, faci ce ştii, reluă Ilinca. Nu-mi place să mă amestic, nu ştiu de ce o fi trimis vorbă, dar mie la prânz mi-a spus că mai bine se omoară decât ce crezi tu că se ţine de tine. Dar o fi vrut şi ea cine ştie ce să-ţi spună la poartă. Te dureau picioarele dacă te duceai?

— Ia întinde-o de-aici, zise Niculae, drept orice răspuns. Hai!