Capitolul 3

Casa Moromeţilor era aşezată la şoseaua mare şi se putea ajunge la ea uşor din orice parte a satului. Casa era veche, dinainte de primul război, şi numai pridvorul, grajdul şi fânarul erau făcute mai de curând. În pridvor era văzut de obicei Moromete, care părăsise prispa de dinainte de cel de-al doilea război şi dormea acum aici şi ridicase în acelaşi timp de-a lungul prispei un parmalâc cu câte-o floare romboidală tăiată în mijlocul fiecărei scânduri. Sub pridvor îşi construise o pivniţă plină cu butoaie şi putini în care intrai ridicând o trapă chiar de lângă pridvor, de pe prispă, care acum era din scânduri, ca şi duşumeaua celor două odăi din casă, altădată din pământ.

Aici, în pridvor, veneau la el de câte două-trei ori pe săptămână şi câte unul aproape în fiecare zi – uneori chiar şi de două ori pe zi – prietenii lui politici de după Iocan, foşti liberali ca şi el, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Matei Dimir şi Giugudel. Cu ei bătuse muntele ani în şir. Cu Cocoşilă se împăcase într-o vreme, dar niciunul nu mai reuşise să facă să fie între ei ceea ce fusese pe vremea lui Iocan şi se vedeau rar şi pentru scurt timp, cu toate că încet, ca dintr-o lungă boală, Moromete îşi revenise.

Arăta mereu în plină putere, şi se găsiră destui care să spună că anume jucase el comedia cu căzutul la pat, ca s-o poată goni pe Catrina de-acasă şi să se însoare cu alta. Presupunerea nu se confirmă atunci, dar se adeveri mai târziu. Într-adevăr arăta iarăşi senin şi se uita pe drum ceasuri întregi exact ca pe vremuri, fără să aibă adică nevoie de nimic din afară ca să se simtă trăind, deşi dintre copii, lângă el nu mai era decât Ilinca. După măritişul ei cu Sandu, Tita nu se mai întorsese în casa părintească fiindcă avea de la bărbatul ei un băiat care moştenea casa lui. Moromete nu găsea în el nici o frică faţă de trecerea anilor. Când Ilinca alerga la poartă şi striga: „Tată, a murit cutare!” ai fi zis că la această ştire Moromete avea să tresară şi măcar din gură să spună ceva de bine de cel care nu mai era. „… Pe mă-sa, răspundea el într-adevăr după un moment de reculegere. A murit fiindcă n-a mai avut zile!” „O să ai tu mai multe, o să trăieşti cât lumea”, răspunsese într-o zi Catrina cu un glas înfiorat, de teamă şi de îndoială, fiindcă de atâţia ani de când se ducea la biserică ea aflase nu fără nelinişte că în ochii Mântuitorului păgânul e mai nevinovat decât cel ce cunoaşte învăţătura, dar n-are destulă credinţă. Ea n-avea destulă credinţă, nu se putea înşela, în timp ce el era păgân. „Nu, că o să trăieşti tu cât lumea, îi răspunse şi Moromete cu nepăsare. Crezi că dacă te duci la biserică o să trăieşti mai mult ca alţii!” „Nu, zise şi mama, dar barim cât trăiesc să nu trăiesc în întuneric! Ce-o fi pe lumea ailaltă o să vadă Domnul Cristos!”

Adică o să-şi dea el seama cine merită să fie ales să trăiască alături de el şi cine trimis în smârcurile unde domneşte Cinenupoate. Astfel îi spunea ea adesea diavolului ferindu-se să-i rostească numele: dar de ce considera ea că diavolul e „Cel ce nu poate”, era greu de înţeles, când ştia bine ce putere avea el asupra oamenilor, vroia poate să spună că nu avea şi asupra lui Dumnezeu şi a celor ce urmau învăţătura lui Cristos? Aici Moromete ridica din sprâncene şi le dădea într-o parte confirmând subţirel: „Aşa e!” făcea. Şi se înghesuia singur în sine cu un gest care vroia să spună că nu e rău ce zicea ea, aşa o fi, gest zadarnic de bunăvoinţă menit s-o domolească şi s-o facă să uite cu timpul istoria dusului lui la Bucureşti…

Revenindu-şi, lui Moromete îi revenise şi gustul pentru politică şi se uita foarte intrigat la aceşti oameni noi de pe la sfatul popular (nu se mai spunea primărie) care îi intrau în curte şi îi vorbea ca şi când nu l-ar fi cunoscut şi n-ar fi ştiut cine e. El nici nu le zicea nimic când îi vedea cum se urcau pe scara podului, cum apreciau cam cât porumb era acolo şi cam cât trebuia să dea din el la preţul oficial drept cotă către stat. Avea aerul că dacă ar vorbi ar strica totul, în timp ce, după el, făcea să stai şi să te uiţi la ei fără să te saturi cu riscul că puteai după aia să pierzi câteva coşuri de porumb. Fiindcă nici măcar nu dădeau bună ziua când îi intrau în curte! Îi făceau apoi o hârtie, i-o lăsau pe pridvor şi plecau, atrăgându-i doar atenţia că dacă nu se duce singur cu porumbul vor veni atunci tot ei, de astă dată cu căruţele. S-a dus vremea, ziceau ei, când cu porumbul acela domnul Moromete cutreiera munţii şi făcea negustorie (ca şi când cuvântul negustorie ar fi fost ceva de ruşine!).

Moromete surâdea: „Auzi, mă, Matei, ce zice lipoveanul-ăsta, că tu şi cu Giugudel (şi l-a mai adăugat şi pe Cârstache la rând) cică sunteţi uneltele mele. Adică cum unelte?” (Era un cuvânt din ziare, prin care erau desemnaţi astfel acei ţărani care continuau încă să fie în relaţii paşnice cu chiaburii, alt cuvânt necunoscut în sat prin care erau desemnaţi cei cu stare.) Prin unelte, Moromete dădea de înţeles că se gândeşte la o furcă, o sapă, o greblă… Iar în ceea ce priveşte porumbul nu zicea nimic. Cum o să se ducă să-l dea?! Asta ar fi fost culmea. Să vină ei să vedem o să i-l ia cu forţa?!

Şi într-adevăr nu veniră. În anul acela. Dar în anul următor i se urcară liniştiţi în pod şi îi luară câteva zeci de coşuri, din cele câteva sute, eliberându-i şi o hârtie pe care îl puseră s-o semneze şi îi dădură şi nişte bani, cam a zecea parte din preţul cu care se vindea porumbul pe piaţă, la munte ca şi la baltă. Nu reieşea de nicăieri că i s-a luat ceva, ci pur şi simplu s-a predat cantitatea cutare contra cost, ca orice marfă. Nu era cine ştie ce, dar se zvonea că nici la munte nu mai avea voie să se ducă.

„Ce-i facem, mă, Costache, îl întrebă el pe Costache al Joachii îndată după aceea. Ce facem, mă, Nae?!” „Ce să facem, răspunse Nae, întreabă-mă să te întreb! Întreabă-l mai bine pe băiatu-ăla al tău, că el trebuie să ştie.” Costache, fără să se omoare cu firea, se arătă nepăsător şi spuse că probabil sunt tot chestii de-astea care semănau cu istoria cu seceta din Moldova, cu deosebirea că acum n-aveai încotro şi trebuia să dai ceva. Din zece duble dintr-o sută nu sărăceşte nimeni.

În anul următor însă istoria se repetă, de astă dată nu numai la grâu şi la porumb ci şi la floarea-soarelui, la carne, la lapte şi la lână. Mai mult, se judeca numărul de oi după suprafaţa de pământ, chit că Moromete, de pildă, mai rămăsese doar cu o oaie. Păştea pe-acolo prin grădină, şi nu înţelegea nimeni de ce n-o dăduse o dată cu celelalte şapte-opt pe care le vânduse, după cum spuse el, din pricina ciobanilor, care le mulgea pe izlaz şi nici lână nu-i ieşea cine ştie ce. El nu spunea că stofele se găseau acuma la un preţ mai ieftin la cooperativă şi că fetele şi mama nu prea se mai arătară dornice ca altădată să mai întindă războiul de ţesut în casă în timpul iernilor (singure velinţele mai rămâneau). „Ce zic, mă, Matei, ăilalţi oameni?” îl întrebă el pe Matei Dimir, ca şi când asta l-ar fi interesat mai mult, ce ziceau alţii, decât faptul în sine că nu mai putea merge la munte. „Ce să zică, se răsti Matei (aşa era felul ăstuia, semăna pe undeva cu Cocoşilă, cu deosebirea că totul la el rămânea la răsteală, nu ieşeau prea multe cuvinte din creierul lui) nu zice nimic, ce să zică.” „Cum, mă, nu zice nimic! sărea Moromete ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor, adică cum nu zice nimic? Păi ei nu văd?” „Şi ce dacă văd?” „Cum ce dacă? Adică cum?! Ce treabă e asta?!” „Treabă, ce să fie?!” de răstea Matei Dimir silindu-se ca răsteală lui să se transforme într-un răspuns, adică asta era, vedeau, dar nu ziceau nimic, ce puteau să zică la urma-urmei, că le place? „Cum, mă Matei, revenea el după câteva zile, pe altă cale, când se vedeau din nou, să dau eu cotă de la o oaie, mă?! Ce e aia, oaie sau magaoae?” În ce lume adică intrau ei în felul ăsta şi care era partea lor în ea, să fie cei cu oaia, adică cei cărora avea să li se ceară în viitor altele şi mai gogonate decât li se cereau acum, şi la asta să se rezume tot rolul lor, sau într-adevăr avea să se schimbe lumea din temelii cum se zicea şi să fie chemaţi să ia şi ei parte la ceea ce avea să aducă în bine această schimbare?

Fiindcă iată de pildă fonciirea, acum că Moromete nu mai avea bani, revenise, o simţea… I se trimeteau prin Ilie Micu, piticul satului, care mai era încă ţinut pe-acolo pe la sfat, singurul care mai rămăsese dintre slujbaşii vechii primării, nişte hârtii în care i se spunea că pentru fiecare zi de neplată a fonciirii i se majora cu nu ştiu cât zero virgulă zero cinci, şase sau zece la sută din suma totală şi că asta mergea crescând… Mai bine, i se spunea cu nepăsare, să se ducă la sfat şi să-şi achite ce avea de achitat că altfel suma se îngroşa singură „în detrimentul dumitale, ţi-o spun cu lacrimi în ochi”, zicea unul Bilă care nici măcar nu se ştia ce rol avea pe-acolo, dar care totuşi se dovedea că era el la curent şi ştia ce spune. Bineînţeles că Moromete nu se duse, cum să se ducă chiar aşa de la începutul anului, era destul timp până la toamnă, dar ajunse curând să nu mai ştie nici cât avea de plată şi nici dacă, aşa în general, se putea plăti, dat fiind că aceste majorări la rândul lor se majorau şi ele şi acestea la rândul lor sufereau şi ele de-o majorare la majorare, şi aşa mai departe.

„Ce fac eu aicea, domnule?” zise el ducându-se totuşi la sfat cu aceste hârtii, uitându-se nedumerit la Zdroncan, unul din băieţii lui Traian Pisică ajuns secretar în locul lui Oprescu. „Ce este, nea Ilie?” îl întrebă Zdroncan fără să-şi mişte ochii din hârtiile în care scria cu cerneala lui violetă. „Mă Zdroncane, păi eu degeaba plătesc acum în faţa ta, fiindcă până îmi faci tu chitanţa, suma s-a şi majorat şi trebuie să-ţi plătesc din nou, şi până îmi faci iar chitanţa, iar s-a majorat, şi aşa mai departe.”

Dar nici o tresărire din partea celuilalt. Şi doar se spuseseră în faţa lui cuvinte uneori menite să-i întindă măcar un zâmbet, şi un zâmbet face uneori pe doi oameni să treacă peste hotare, care altfel nu se trec niciodată. „Nu-mi plăteşti mie, du-te la referentul încasator principal”, răspunse Zdroncan fără să-l audă bine, nu-i ardea lui de dedesubturile lui alde Moromete, nu era acum timp de dedesubturi de-astea. Astea erau bune pe vremea lui Aristide.

Moromete se duse la referentul încasator principal, care luase locul atât vechiului perceptor cât şi agentului său de urmărire, Jupuitu, scoşi la pensie sau daţi afară, nu le ducea nimeni grija, se aranjaseră ei bine cât fuseseră la putere. Ăsta se uită la Moromete tot fără să-l vadă şi nu vorbi cu el până nu-şi aruncă întâi o privire în vraful de hârtii cu care omul venise nedumerit de-acasă. îi arătă apoi şi el ceva tipărit, cu pasaje subliniate cu cerneală roşie, zicând că după ele şi-a orientat şi el calculele, nu le-a făcut din capul lui. Şi îi făcu semn spre uşă: mai mult n-ar avea ce să-i mai spună, nici măcar nu-l interesa dacă ţăranul plătea sau nu plătea.