Capitolul 4

„Bine, continuă Moromete adresându-se prietenilor lui liberali, dat fiind că statul are nevoie de parale fiindcă nu mai suntem ca pe vremea regimului burghez al moşierului … de moşieri, cu sămânţa lor, de unde i-au mai scos şi pe-ăştia, care ştiţi şi voi alde Costache şi alde Matei că se luă moşia mare a coanei Marica îndată după ălălalt război, şi nu acuma, dar dat fiind că numai ei au nevoie de bani, noi n-avem, să zicem că fonciirea trebuie achitată. Orice stat, nu aşa, are funcţionărime de plătit şi toată lumea e datoare. Dar Valache a dat tot ce i se cuvinea şi n-a zis nimic nici de cârciumă, când i-a închis-o, ştiţi cum îi plăcea lui să bea cu notarul şi primarul. Le făcurăm bine pe toate alelalte şi rămase nerezolvată cârciuma lui Valache. Nu zic de moară şi de păduri, trecură la stat, aşa consideri dumneata din punct de vedere că să nu mai existe oameni cu averi, foarte bine, dar Valache ce bogat îl găsişi? În fine, să zicem că alcoolul fiind monopolul statului, eu, stat, ţi-am dat autorizaţia de desfacere, eu ţi-o retrag, am eu alte planuri cu meateurile, mă priveşte! Dar ce-i făcură ei cu alde Gae şi ăia care mai erau cu ei? Că Valache nu plânge el după cârciumă, ce cârciumă, avea acolo câteva sticle, îi plăcea şi lui pe vremuri să stea cu alde notarul şi primarul care era, sau când ăştia aveau treabă, cu domnul Gogu Pişculescu, săracul, pe unde o fi şi ăsta, dar aţi auzit şi voi cum au intrat peste el, şi alde Gae a ridicat ciomagul lui cu care păştea altădată oile oamenilor pe izlaz, şi a izbit cu el în masă… Că pe mă-ta de chiabur, scoate şi plăteşte impozitele! Valache, spun unii care l-au văzut, cum era el cu obrajii cam graşi, uite-aşa au început să-i tremure fălcile şi se uita aşa la ei şi asculta cum înjura Gae, ţi-nchipui, om care nu-i făcuse nimic, că i-ar fi spus el dacă era la mijloc o răzbunare şi zice Valache, de ce mă înjuri dumneata, ce ţi-am făcut eu ţie, scoate şi plăteşte, zice, facu-ţi şi dregu-ţi de chiabur, te învăţăm noi minte să mai unelteşti… Am plătit, zice Valache, şi-i arată chitanţele, dar ăla care nu ştie carte ce să înţeleagă el, nici n-a vrut să se uite, îi da zor că îi arată el… Pe urmă au ieşit de-acolo şi au plecat. Ştiţi şi voi ce i-au făcut pe urmă: tot Gae l-a dat în judecată pentru că nu şi-a achitat impozitele, s-a dus Valache la Pălămida la înfăţişare, cu avocat. Onorată instanţă, c-o fi c-o păţi, uite chitanţele că învinuitul şi-a plătit îndatoririle care i se cuvin, cerem achitarea. Atunci s-a ridicat judecătorul şi, zice, probele sunt necorespunzătoare, drept care urmează să fie condamnat. Asta e! Săracul Valache! Nu le zisese nimic în timp ce alde Stan Ciocea l-aţi auzit şi voi cum spunea cu gura mare ca nu vin ei mai repede americanii ăia să-şi facă un tâlv şi cu el să bea sângele lui alde Isosică şi Adam Fântână. Şi n-a venit nimeni să-l aresteze! L-au ridicat ei mai pe urmă, dar nu din pricina asta. Şi îl băgară la beci pe Valache… „ „Cică e să iasă acum, lunile astea”, a zis atunci Giugudel, care era totdeauna cel mai bine informat… „O să iasă, dar cum să mai trăiască acum omul ăsta în sat? răspunse Moromete. Fiindcă eu înţeleg, dacă vii dumneata la putere, să te răfuieşti cu ăl care a făcut rău, ţineţi minte cum îl scoaseră legionarii pe alde Ilie Pârvu şi îl bătură cu funiile ude în faţa primăriei. A şi murit pe urmă… Nu era normal ca ăia doi legionari care au dat cu frânghiile şi nu numai pe Victor Bălosu, care e la beci, să pui acum mâna pe ei şi să-i beleşti, nu pe Valache? Aşi! Unul din ei e pe la Bucureşti, tramvaist, iar ălălalt îşi vede de treabă aici în sat, are chiar onoarea ca uliţa aia din deal, de la marginea satului unde stă el, să-i poarte chiar numele, uliţa legionarului, aşa îi spun muierile.” „Cică l-ar fi întrebat alde ăsta al lui Bragadiru pe Gae, spuse iar Giugudel, care e fapta de care se face vinovat Valache. Ce faptă, zice Gae, vezi să nu te trimit şi pe tine după el. Accept să mă trimiţi zice al lui Bragadiru, dar mult nu pot să stau acolo şi când ies să fie a dracu’ care nu-ţi roade beregata.” „Asta nu ştiam, zise Moromete. Şi Gae ce i-a răspuns?” „Singur, zice, ai intrat la ascuţirea luptei de clasă, a zis Gae. Să nu crezi că mi-e frică mie de tine. Şi l-a luat şi; la raion.” „L-au băgat la zdup?” întrebă Moromete. „Păi dar! Un an de puşcărie, mă, stă acolo alde al lui Bragadiru, îi pune la muncă, se duce alde muierea aia a lui şi-i duce de mâncare să ţie la metri cubi, că aşa cică, are de săpat atâţia metri cubi, dacă îi face, îl eliberează înainte de termen. Şi cică îi mai dă şi nişte bani!” „Aşa închisoare zic şi eu, exclamase Moromete cu un entuziasm probant. Şi crezi tu că ăsta al lui Bragadiru o să-i roadă beregata lui alde Gae după ce iese? Aşa se lăuda şi alde Nae Marinescu că dacă el îl prinde pe Gae că-i intră în curte şi i se urcă pe scara podului îi dă una şi îl lasă lat. Ei, şi când veni Gae şi intră în curtea lui fără măcar să bată la poartă şi îl puse să dea două căruţe de porumb cotă, nu mai zise alde Nae nimic. E drept că Gae nu s-a ostenit să se urce el pe scara podului şi zice, de-aici se predă imediat două căruţe, taie-i domnului Nae Marinescu chitanţa de încasare la preţ oficial şi să mergem mai departe. «Bine, mă, Nae, zice alde Boldeată, după câteva săptămâni, că n-ai putut să-i tragi una lui Gae atunci pe loc, mai înţeleg, că era miliţianul cu el, dar spunea alde Tănăsache al Gării că v-au văzut pe urmă pe-amândoi la meate, tu plăteai». «Minte al lui Tănăsache al Gării, eram acolo întâmplător, n-am şi eu voie să beau o ţuică?» «Ba ai, dar Gae cică era singur, de ce nu i-ai tras una?» «Ce să-i tragi, mă, zice, ăsta a înnebunit, nu e zi să nu trimeată câte doi-trei cu miliţianul la judecată». «Mă Tănăsache, aşa e cum zici tu, ce dai acuma ca cote e un zero pe lângă ce dai pe urmă dacă te trece la chiaburi. Nici nu ştii ce frică mi-e, îmi rămân copiii neînsuraţi… » Mira-m-aş să scape el multă vreme, mai spusese Moromete. Dar nu asta e problema! Că dacă azi îi faci ăstuia şi ăluia ceea ce îi faci, cine te mai împiedică să vii şi peste alde Costache al Joachii şi să-i faci şi lui la fel, chit că el n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce se cheamă un chiabur?! Nu mai vorbesc de mine care am două loturi, încheiase Moromete cu un glas totuşi foarte liniştit. Dacă n-ar fi Niculae, mai spuse el, de mult aşi fi luat-o şi eu pe urmele lui Valache!”

Era exact ceea ce gândeau şi prietenii lui în clipa aceea. Asta nu-i împiedica însă pe niciunul dintre ei să vină mai departe la Moromete în pridvor. Li se părea că dacă şi pe ei ar fi început acel Gae să-i ia la ochi, asta ar fi fost sfârşitul lumii. Iar dovada că nu era totuşi sfârşitul lumii erau chiar adunările acestea ale lor, în ciuda ameninţărilor lipoveanului sau ale acelui Gae; nu li se întâmpla nimic şi se reîntâlneau totdeauna liniştiţi, luând-o de unde rămăseseră.

Într-o zi însă Giugudel le spuse celor care arătau că nu de mult timp se vor mai bucura ei de libertatea lor de acum: noul preşedinte, Plotoagă, şi noul secretar de organizaţie, Isosică, pariaseră între ei că nu le e lor frică de Niculae şi că pe-o vadră de vin, zicea Plotoagă, că îl va lua pe Moromete şi îl va băga la beci pentru agitaţie împotriva regimului (Isosică paria că Plotoagă nu va îndrăzni) şi că Isosică îl va doborî pe Niculae (asta era mai greu, şi Plotoagă paria că Niculae îl va doborî el pe Isosică în clipa când va mirosi cine din comună unelteşte contra lui). Moromete se posomori: nu era de glumit cu smintiţii ăştia… Dar nici o clipă nu se feri să se vadă mai departe cu prietenii săi…