Capitolul 5        

Nemaiputându-se duce la munte, Moromete, după oarecari ezitări, îi ceru bani feciorului, lui Niculae. De la cei doi, Paraschiv şi Achim, n-avea ce să ceară. Paraschiv izbutise într-adevăr să-şi facă o casă în Colentina şi izbutise chiar să tragă şi lumină de la stâlpi şi să facă pac, cum zisese el, când intra în ea, dar se îmbolnăvise de oftică, tuşea de răsuna casa aceea a lui pe care şi-o ridicase mâncând numai pâine cu cartofi. Moromete fusese la el o dată s-o vadă cu Niculae. Îl pensionaseră pe Paraschiv care era şi el în partid, cu toate că după un pahar de vin începuse să-i spună lui tat-său şi lui frati-său vitreg că nu le dă comuniştilor nici un an. Era înainte de abolirea monarhiei şi Paraschiv, nu se ştie de ce, era regalist şi arăta indignat că se zicea despre rege că nu mai face nimic, că ar fi adică (şi asta îl supărase pe el cel mai tare) un manochin. De ce manochin?! se stropşise el la Niculae, ca zic ei? (comuniştii adică, din rândul cărora făcea şi Paraschiv parte), şi prins de o pornire ciudată se înroşise de furie şi începuse să tuşească. Du-te în sat, a continuat el adresându-se tatălui, şi spune-i lui Stan Ciocea că eu ţin cu el. (Asta era un fruntaş ţărănist care avea cârciumă aproape de Aristide). De ce credea Paraschiv că îl mai poate încălzi pe Stan Ciocea ţinutul ăsta al lui tocmai de-acolo de unde era şi mai ales acum după ce pierduseră puterea şi nici nu erau semne că ar mai fi putut-o recâştiga vreodată? Nu era de-a bună cu tusea asta a lui, om tânăr scos la pensie… Însemna că nu mai putea munci, deşi se spunea că acum oftica se vindecă de tot cu o doctorie nouă care se numea penicilină… Cât despre Achim, îi dădea înainte cu „Consumul lui alimentar” dar zicea că duce lipsă de capital, că altfel… ar ajunge adică mare negustor!

Spre bucuria lui Moromete, Niculae îi trimise numaidecât bani. Însemna că avea, că era adică bine plătit acolo la Pălămida şi Moromete nu aşteptă să treacă prea mult timp ca să-i ceară iar. „N-am bani, domnule, îi scria el ca să se justifice, cu ortografia lui din 1900, mă apasă lipsa de bani şi ăştia de la sfat mă apucă de sume mari… Dacă îmi dai o mie de lei, se plângea el, şi îmi ceri să-ţi dau ţie pe ea un leu, pierd mia, că n-am de unde să-ţi dau leu-ăla!” La început răspunsul lui Niculae nu întârzia şi îi trimetea suma cerută, dar fiindcă scrisorile deveniseră pe urmă prea dese, nu-i mai răspunse la ele prin mandat ci prin tăcere, lăsând să se scurgă cel puţin o lună până să-i expedieze ceva. Moromete se făcu că nu înţelege şi începu să ia trenul spre Pălămida. „N-ai primit scrisoarea mea?!” îl întreba pe Niculae fără prea multe ocoluri. „Ba am primit-o!” răspundea Niculae. „Păi dacă ai primit-o, atunci de ce… „ Dar nu îndrăznea totuşi să-l ia direct la rost, luându-l totuşi în felul acesta.

Niculae, când îl vedea la poarta Comitetului de partid aşteptându-l, abia izbutea să-şi ascundă nemulţumirea. Nu înţelegea, îi spunea el tatălui, de ce îl căuta? Din moment ce el nu-i trimisese bani, nu era limpede că nu putuse, că n-avusese? Ce adică, credea că a uitat?!

Şi într-o zi îşi ieşi din pepeni şi îi spuse că s-a săturat, pentru cât l-a ţinut el în şcoală, i-a trimis bani destui şi de-aici înainte n-o să-i mai dea nici un leu. Nu există scrisoare pe care să fi primit-o de la el şi în care să nu fie vorba decât de bani şi niciodată nu l-a întrebat şi pe el ce mai face şi cum o mai duce, cel puţin cât a fost militar a primit o singură scrisoare, fiindcă ştia şi el că acolo n-ai leafă, n-ai ce să ceri. Gata, s-a sfârşit şi cu istoria asta. De-aici înainte n-are decât să facă ce-o vrea, dar să-şi ia gândul că o să-i mai trimită vreun sfanţ!… „Sfanţ! şopti Moromete deodată înmuiat şi începu să clatine din cap a reproş. Păi, mă Niculae, exclamă el cu o duioşie care îţi chema înţelegerea pe-aci pe-aproape, pe lucruri mici, dar adevărate şi de neînlăturat, dacă eu aşi avea, crezi că ţi-aş cere eu ţie?!”

Dar nu-i mai merse comedia aceasta a uimirii totale nici faţă de fiul său. Niculae continuă să strige că îi ajungea, şi că dacă până acum i-a tot dat, a fost din pricina mamei, că s-a gândit la ea că n-are. Ei, o să-i cumpere de-acum încolo tot ce-i trebuie ei de îmbrăcăminte şi încălţăminte şi lui n-o să-i mai dea absolut nimic. Asta era, şi să nu-l mai vadă pe-acolo, că n-avea ce să mai caute.

În tot timpul acestei ieşiri nestăpânite Moromete se fâţâise pe scaun ba înainte, ba îndărăt, şi pe chipul lui apăruseră şi se topiseră rând pe rând ba mânia şi protestul, ba rugămintea prefăcută naivă, însoţită de încercarea, repede curmată de mânia mai mare a fiului, de a o da pe glumă, ca să-i alunge băiatului supărarea. Erau la restaurant şi mâncaseră împreună şi aveau între ei şi o sticlă de vin şi totul începuse de la o vorbă a tatălui, care spusese la un moment dat fără nici o urmă de bucurie că îşi vedea fiul şi se afla cu el la un pahar de vin: „Veni pe la tine zilele trecute Enache al Cârstichii!” „Ei şi?” răspunsese Niculae. „Nu puteai să ne trimiţi şi nouă o sticlă de untdelemn?!” „O sticlă de untdelemn! îi sărise atunci lui Niculae ţandăra, au ajuns ţăranii să ia untdelemn de la oraş, mâine-poimâine o să aveţi pretenţia să ieşim noi la plug şi să vă dăm şi pâine! Ei, uite, eu n-o să-ţi mai dau nimic, dacă e vorba pe-aşa!”

Şi o ţinuse aproape o jumătate de ceas în acelaşi fel şi din ce în ce mai aprins de furie. Că nu le mai plăcea să muncească pământul, că altădată făceau câte cincizeci-şaizeci de kilograme de untdelemn pe an şi că acum nu mai făceau nimic, le plăcea să le dea alţii de-a gata (nu spunea că untdelemnul şi împreună cu el şi floarea-soarelui constituia acum monopolul statului, sămânţa trebuia predată, contra cost, fireşte, şi că din pricina asta nu mai semănaseră nici ei, în anul care venise, floarea-soarelui sau semănaseră prea puţină), că nu mai vor să hrănească păsările cu urzici cu mălai şi porcii cu lături, le dă acuma făină de grâu amestecată cu lapte, să facă porcul carnea dulce, şi pe de altă parte se plâng că n-au pâine în casă, iar porcul îl vând la speculă pe pieţele Bucureştiului să-şi cumpere aparate de radio şi butelii de aragaz, că asta le lipsea, încolo le făcuseră bine pe toate! La cooperativă le place că sunt mărfuri şi unelte agricole ieftine, dar cerealele ei ar vrea să le vândă de zece ori mai scump profitând de faptul că statul n-are încă rezerve ca să desfiinţeze de tot cartelele şi să-i scoată din circulaţie cu produsele lor pe care le vând la astfel de preţuri. Gata, nici nu vrea să mai audă de el, hai să plece chiar atunci şi să mai vie când l-o chema el!

Moromete se resemnase de mult să lase să curgă astfel peste capul lui această ploaie de ameninţări şi învinuiri. Nu mai zicea nimic, tăcea şi asculta cu privirea albă, rătăcind pe lucruri care nu erau acolo şi nu se vedeau şi din când în când doar tresărea, dar foarte slab, luptând cu mâhnirea şi tristeţea. Ce mai putea să-i facă acestui băiat? Avea şi el dreptate, leafa lui n-o fi nici ea cine ştie ce, i-o fi trebuind şi lui, nu poate să trăiască aici fără haine bune şi să umble desculţ vara, numai în cămaşă şi izmene, ca în sat. Dar de ce striga el aşa de tare? Cu ce îl supărase de-i sticleau aşa ochii? Că nu-i zisese nimic…

Când Niculae se opri, Moromete îşi îndreptă încet fruntea sper el să vadă dacă s-a oprit, sau se odihneşte s-o ia iar de la capăt? Se oprise, i se coloraseră obrajii şi nasul lui alb ca de piatră i se făcuse şi mai alb decât era. Se uita într-o parte şi se uita şi la îndârjirea din el, care pesemne că nu-i trecea, dar nici nu mai ţâşnea în afară să se descarce în cuvinte. „Lasă, mă, Niculae, zise atunci Moromete oftând, vrând parcă să-l consoleze. O să-mi dai tu, că ai inimă bună!” Şi oftase iar, ca şi când ar fi fost o mare nenorocire că fiul avea o astfel de inimă. Auzindu-l, Niculae se agitase pe scaun şi flacăra din el se aprinsese parcă şi mai tare, dar nu mai zisese nimic şi încetul cu încetul se stinsese, lăsând doar tăciunii aprinşi, fiindcă tot nu-i vorbi în ziua aceea. Dar într-adevăr continuă să-i trimită tatălui bani, ca şi înainte.