Capitolul 6

Cu toate că în munca lui de activist avea concedii foarte neregulate, totuşi o dată pe an tot venea pe-acasă şi stătea câte-o săptămână două. Nu era însă chip de odihnă cât stătea, fiindcă de îndată ce sosea îl şi luau în primire… Că ce se mai aude? E adevărat că americanii au o bombă care dacă dă cu ea la Bucureşti omoară şi pe-aici? Nu e adevărat?! Dar e adevărat că ruşii nu au o astfel de bombă şi că dacă ar vrea americanii le-ar face şi le-ar drege? Nu e adevărat?! Atunci ce zice alde ăla al Măriei lui Trăilă care are un radio mic, cu căşti şi aude în fiecare seară… Minte ăla?! Aveau o curiozitate lacomă şi, cu toate astea, nu mai citeau ziarele ca pe vremuri, nici măcar Moromete. „Înainte ne adunam la Iocan şi vorbeam ce vream noi despre rege şi nu ne zicea nimeni nimic, îi spunea tatăl fiului. Dar ăsta al vostru, Goe, crede că acuma de-aia l-au dat ei pe rege jos ca să nu mai zică nimeni nimic de ei.” „Ăştia sunt mai mari ca regele, mă Ilie, ascultă şi tu aici la mine o dată!” răspunse Nae Cismaru cu indignarea celui care, ştiind mai multe, nu înţelege de ce totuşi oamenii se uită în gura celui care ştie mai puţine, unul din ăştia fiind de pildă Moromete, ale cărui uimiri, ce puteau să însemne decât că nu ştia? „Mă, eu zic că ei n-au pretenţia asta!” răspunse Moromete cu un bun-simţ care trebuia negreşit să fie şi al acelora din moment ce el îl avea şi erau şi ei tot oameni ca şi el. „Ba au! strigă Nae Cismaru. Ascultă aici la mine: au! ai să vezi tu că au pretenţia. Mai vorbim noi!”

Ceea ce îl făcea însă pe Niculae să-l ameninţe pe tatăl său că n-o să mai vie deloc pe-acasă era faptul că o chestiune considerată bine lămurită azi era luată a doua zi de la cap. În tot acest timp cât fiu-său stătea în sat cu ai lui, tatăl dormea puţin şi nu-l lăsa nici pe el să doarmă. S-ar fi zis că totul îi zbura din minte îndată ce discuţiile se terminau şi trebuiau să se ducă să se culce. Pe la orele trei dimineaţa, când la răsărit cerul vestea apropierea zorilor, Moromete se scula, se ducea prin grădină, se întorcea îndărăt, se aşeza în pridvor şi începea să fumeze. Nici măcar nu încerca după aceea să-şi înnoade somnul întrerupt, intra în casă uşurel şi se aşeza la fel de grijuliu pe marginea patului în care Niculae dormea cu pumnii încleştaţi.

Era deplină linişte peste sat, cerul abia se lumina, toată lumea dormea încă şi în tăcerea odăii Niculae auzea un foşnet reţinut de ziar jupuit de o mână liniştită şi trează; deschidea ochii şi alături de căpătâiul său, uneori pe un scăunel, răsucindu-şi ţigara, gata îmbrăcat, stătea tatăl. „Ce vreai?” îngăima fiul. „Eu?! se mira Moromete. Nimic.” „Atunci ce te-ai sculat şi ai venit la capul meu?” „Şi dacă am venit, ce? Nu poţi să dormi?” „Cum o să dorm dacă stai aici şi-ţi faci ţigară? Ce vrei de la mine? zicea Niculae cu o voce îngroşată, care abia se stăpânea. De ce nu mă laşi să dorm?” „Păi cum, domnule, să suprimi dumneata comerţul liber?!” izbucnea atunci Moromete ridicându-se imediat după scaun şi ieşind cu paşi mari afară, cu ţigara în gură. Ca şi când n-ar mai fi putut suporta discuţia, care avusese loc tocmai aseară şi nu numai aseară. Avea în glas un refuz de a înţelege atât de total încât îl împrăştia parcă în jur… Niculae arunca pătura de pe el şi înjura cu acea expresie chinuită a tinerilor pentru care somnul e ca o naştere din nou dimineaţa şi trezirea silită din el ca o tortură: „Mama lui de comerţ că vii aici şi mă scoli la patru dimineaţa după ce ţi-am spus aseară de zece ori cum e cu comerţul… „ „Bine, înţeleg”, se întorcea tatăl blând şi se aşeza iar pe scăunel şi în mod ciudat îl apuca veselia, zâmbea deodată sub mustaţă, se vedea că nu era numai discuţia care se amesteca aici; întindea mâna şi îl împingea pe fiu în umăr, ca şi când prezenţa acestuia acolo ar fi fost ceva de râs, când de fapt nu se mai putea stăpâni. Zilele treceau, el avea să îmbătrânească, mâine poimâine şi bărbatu-ăsta stătea puţin pe-acasă, cine ştie dacă avea să-l mai vadă… Şi atunci trebuia venit lângă el şi trezit din somn, să se uite la el şi să-l audă vorbind, să-i vadă chipul lui tânăr, cu orice risc chiar dacă se supără… Era singurul fecior care îi mai rămăsese, după ce se căznise o viaţă să-i aibă pe toţi în jurul lui… „Aşa e cum spuneţi voi, reîncepea el continuând să surâdă ca de o mare năzdrăvănie, dar dacă dumneata cu mijloacele de care dispui, care le ai acum în mâinile tale, căi ferate, uzine, mine de sare, nu aşa, mine de cărbuni, ai aurul, domnule, ai argintul, ai fierul… De ce te legi de căruţa mea când mă duc şi eu până colea şi vând nişte porumb la mocani şi pui miliţianul pe urmele mele, să vie şi să se uite în căruţă şi să-mi confişte porumbul? Ai tu nevoie să mă împiedici pe mine să vând şi eu câteva duble de porumb, să trăiesc şi eu? Din ce trăiesc eu dacă dumneata îmi iai posibilitatea asta? De unde fac rost şi eu de-un ban să-mi iau o cămaşă pe mine? Tu îmi spui să vând statului că asta e o datorie patriotică – adică nu tu, că tu nu poţi să spui aşa o prostie, dar ăştia de pe-aici… Ei! De când sunt eu pe lumea asta, şi nu sunt de puţină vreme şi am auzit şi eu vorbind multă lume, dar una ca asta nu mi-a fost dat să aud.” „Ei, auzi acum, răspundea fiul sarcastic, n-ai auzit-o până acum, o s-o auzi de-aici înainte. Faceţi gospodărie colectivă dacă nu vă convine. Scăpaţi atunci de toate.” „Da, atunci o să ne ia bucatele direct dintr-o magazie mare, ce să mai stea să se mai chinuiască alde Cristache degeaba cu cotele!”

Cristache acela era în ultima vreme colector, adică „împuternicitul comitetului de stat pentru colectarea produselor agricole”, funcţie nouă în sat şi de care Cristache, după felul cum pronunţa el însuşi această denumire, se arăta foarte mândru.

„Bineînţeles, relua fiul, cât despre rest, dacă o să vreţi să faceţi comerţ, o să contractaţi cu statul şi o să câştigaţi după cum o să munciţi”. La astfel de răspunsuri se vedea că Moromete se stăpânea din răsputeri să nu uite că era fiul cel care îi spunea aceste lucruri, şi nu un străin şi ca urmările schimbului de cuvinte să nu ajungă acolo în adâncul lui unde totdeauna se luptase să fie linişte şi nu cumva din pricina a ceea ce se întâmpla pe lume să-şi îndepărteze de tot şi pe acest băiat, desfăcea braţele ca şi când s-ar fi lăsat răstignit pe aceste mari neînţelegeri ale acestor timpuri, numai să nu se supere copilul şi spunea: „Nu ştiu! Dacă nu ştiu, nu ştiu! De ce să zic că ştiu când nu ştiu!” Şi părăsea odaia să nu audă răspunsul fiului, care îl biciuia totuşi din urmă fără cruţare şi fără pic de încredere că chiar aşa gândea tatăl în clipa aceea: „Şi poimâine dimineaţă iar ai să vii aici la capul meu să jupoi jurnalul şi s-o iai de la început… Zic şi eu că vin în concediu acasă şi când colo mă scoală din somn la ora patru dimineaţa, că nu vrea el să înţeleagă cum devine cu comerţul! Să te prind eu că mă mai scoli din somn!”

Îl prindea chiar după un ceas când readormea. De astă dată nu mai intra în casă, se chema că îl lasă să doarmă, dădea însă târcoale pe-afară şi se oprea de-atâtea ori în dreptul ferestrei, unde îl apuca tusea şi începea să vorbească singur (ca altădată) încât Niculae arunca iar pătura de pe el şi se da jos din pat. Atunci pierea, o lua spre grădină, dar reuşise deci să-l facă pe băiat să nu mai doarmă. „De ce nu mă laşi să dorm? îl întreba Niculae ascunzându-şi chinul oboselii sub această curiozitate de suprafaţă, să afle adică, chipurile, ce vroia la urma urmei tatăl său de la el. Ia spune-mi!” „Nu e timp acuma de dormit”, răspundea Moromete cu ceva în mână, o furcă sau vreun lanţ, parcă ar fi fost ca pe vremea când Niculae era mic, şeful unei familii numeroase pe care trebuia s-o ţină bine în mână şi s-o îndemne la treabă dând el cel dintâi exemplu. Numai că acum era cam târziu şi se uita la Niculae cu teamă: s-o fi supărat sau l-a înţeles? Îi dădea oricum înainte şi fiul sta lângă el jos pe pământ cu genunchii la gură şi îl asculta. Şi totul părea aşa cum trebuia să fie: tatăl cu fiul alături, acolo în ograda părintească, dimineaţa în zori, cum se scoală oamenii de când sunt ei pe pământ…