Capitolul 7

Niculae ajunse în sat pe la zece dimineaţa, dar înainte de a veni acasă trecu întâi pe la sfat, unde întârzie câtva timp, fiindcă tocmai atunci se anunţase şi vizita secretarului doi al raionului de partid, care sosi împreună cu preşedintele comitetului executiv raional.

Pe la prânz Niculae intră pe poartă şi îl găsi pe tatăl său în pridvor cu cineva (totdeauna era cineva în pridvorul lui), meşterea ceva cu sula în căputele unui bocanc. Când îl văzu, Moromete se miră:

— Păi, parcă ziceai că în sectembre îţi iai concediu.

Ai fi zis că totul e în regulă în casa şi în familia lui, ca şi când să-ţi fugă muierea de-acasă pe la şaizeci de ani ar fi fost ca şi la douăzeci, aveai viitorul înainte… Şi numai venirea fiului i-ar fi stricat lui vreo socoteală prin faptul că sosea în iunie şi nu în „sectembre”…

— Nu sunt în concediu, zise Niculae trecând pragul şi intrând în casă, am venit în sat cu campania.

— Cu campania, repetă tatăl după o pauză. Şi adăugă: aha! Auzi, bă, alde Nae! Adică ce-o mai fi şi aia campanie, ce să facă adică el personal în această aşa-zisă campanie, să pună mâna pe secere şi să ajute? Asta ar fi ceva…

Alde Nae nu zise nimic când apăru Niculae, ca şi când n-ar fi văzut şi nici n-ar fi auzit cine venise şi ce zisese. Aveau ceva de vorbit, ei doi, şi după câtva timp îşi continuară spusele, Moromete mai mult ascultând cu fruntea în bocancul de pe genunchi. În casă nu era nimeni şi Moromete ridică fruntea şi strigă spre grădină:

— Ilinco, unde eşti?

— Ce-ai cu mine, tată?

— Treci încoace c-a venit Niculae şi pune mâna şi fă mâncare, taie o pasăre şi pune-o la foc. Ce faci tu acolo?

Ilinca nu răspunse, dar i se auziră paşii grăbiţi şi apoi şi glasul, se vedea că ştie ea de ce se bucura.

— Ai venit, mă! zise ea urcând scara pridvorului. Hai încoace în casă.

— Uite-l pe Costache al Joachii, zise Nae din pridvor, fără să arate cu vreun gest unde e Costache. O fi auzit şi el că a venit Niculae. Te întâlnişi cu el, mă, Niculae?

— Mă întâlnii, răspunse Niculae din casă.

— Acuşi pică şi alde Matei, zise Nae iar.

— De unde ştii? îl întrebă Moromete fără curiozitate.

— Mă întâlnii eu cu el înainte să vin la tine. „Unde te duci, zise, te duci pe la alde Moromete ?” „A-ha!” „ Du-te, zice, că viu şi eu acuşi.”

— Ce e, Costache, zise Moromete, fără să ridice glasul, în timp ce Costache intra pe poartă parcă alene, şi cu o înfăţişare liniştită de proprietar ca şi când ar fi intrat în curtea lui. Ce te-a apucat de te-ai sculat aşa de dimineaţă?

Era ceasul aproape douăsprezece şi de la o vreme Costache al Joachii se scula la această oră târzie, îl cam dureau oasele şi până i se desţepeneau şi se înmuiau, se urca soarele sus. În pridvor se opri şi duse două degete la pălărie:

— Bună-dimineaţa.

— Mai trăieşti, mă? zise Moromete. Mai apuci să-i vezi pe comunişti daţi jos?

— Eu zic că îi apuc, răspunse Costache cu capul într-o parte, semn că începuse să nu mai audă nici bine, după ce că mersul îi era stingherit.

— Ai surzit de tot, mă, zise Nae’ cu afecţiune.

— De unde, zise Costache încrezător, de auzit aud bine, mai rău e că ţigara nu prea mai îmi place; eu zic că am fumat în viaţa mea un vagon de tutun.

— Care va să zică zece mii de kilograme împărţit cam de la câţi ani zici tu că ai început să-l bei? socoti Moromete.

— Păi de la doişpe ani…

— Să zicem de cincizeci de ani, zece mii de cincizeci, cincizeci într-o sută fac doi, adăugăm două zeruri, două sute de kile pe an, cam o jumătate de kil de tutun pe zi! Păi nici nu e aşa mult! exclamă Moromete.

Se lăsă apoi o tăcere nestingherită de nimic, Moromete îşi vedea de bocanc, Nae fuma stând alături, Costache luând şi el loc tot alături.

— Mă întâlnii cu alde Pavel Titică, continuă Costache, se ducea încoace, căuta ziua de ieri. Zicea că e de rău că ăia care au împrumutat grâu de sămânţă de la stat, le-a crescut nişte neghină d-aia mare, cu şapte măciulii. Umblă după ei prin sat să-i scoată la privit.

— Cine, Costache? întrebă Moromete, fără să acorde spuselor acestuia încrederea cuvenită.

Nu Costache era cel care le ştia cel mai bine, ci Giugudel, care însă nu sosise şi Moromete primea de la ceilalţi cu rezervă orice ştire, lucru care pe Costache nu-l supăra, dar pe Matei Dimir de pildă îl scotea din sărite. În realitate, Matei Dimir, după cum o ştiau toţi, nu se pronunţa niciodată asupra a nimic important, avea doar o intenţie, dar din care nu ieşeau decât răsteli, ce faci, bă, ce ziseşi, bă, sau ce v-am spus eu atunci, bă, pe tonurile cele mai diferite cu putinţă, de la uimirea scandalizată, până la cea mai violentă furie prefăcută; această furie fusese cândva adevărată, şi era adresată celorlalţi trei, lui Costache al Joachii, lui Giugudel şi lui Nae Cismaru, care nu-l luau în seamă şi continuau să vină la Moromete în loc să se ducă la el, pentru ca în cele din urmă să se împace cu situaţia şi să vină şi el la Moromete. Dintre toţi patru, singur Giugudel n-avea nici o pretenţie, deşi într-adevăr afla cel dintâi faptele cele mai izbitoare din sat şi le povestea, cu aerul că el nu se întreabă dacă ceilalţi ştiu sau nu, ci el le spune, şi pe urmă o să se vadă dacă sunt sau nu cunoscute. Plăcerea lui vizibilă era să-l audă câteodată pe Moromete reflectând pe neaşteptate, când toată lumea vorbea despre altceva: „Degeaba vorbiţi voi, chestia asta care o spuse Giugudel adineauri… „ „Cum? Ce chestie? Care chestie?” se răstea atunci Matei Dimir şi Moromete spunea el din nou ceea ce le spusese mai înainte Giugudel şi lor nu le sărise în ochi.

— Ăştia de pe la sfat, zise totuşi Costache. Le-a dat grâu de sămânţă cu neghină.

— Când? întrebă Moromete.

— Astă-toamnă.

— A! Ăia care au luat grâu cu împrumut de la stat! Păi bine le-a făcut, zise Moromete, să se înveţe minte să se mai încreadă în stat.

— Da, şi ăştia nu vor să iasă. Parcă poţi să mai smulgi acuma neghina? Şi pe urmă chiar dacă o smulgi rămâi cu grâu puţin. Uite-l pe Giugudel. Giugudel, fuseşi pe la deal? O fi plouat şi pe acolo pe la noi?

Giugudel îl văzuse şi el pesemne pe Niculae pe drum şi o pornise spre Moromete. Urcă pridvorul, dădu bună-ziua şi la întrebarea despre ploaie răspunse că a fost, şi s-a dus să vadă, dar n-a dat nici o picătură.

— Nu mai plouă! Ce dracu ne facem, ar trebui o ploaie zdravănă acuma după răriţat, încheie el.

— De ce? zise Moromete. N-ajunge că plouă în Uniunea Sovietică? Ce nevoie e să mai plouă şi pe la noi?

Costache îl întrebă pe Giugudel dacă a luat astă-toamnă cu împrumut grâu de sămânţă de la stat. Giugudel răspunse că a luat. Cu neghină? Da, cu neghină. L-a dat la trior? Nu. A auzit că trebuie să iasă să smulgă neghina? A auzit, cum dracu să n-audă tocmai el, dar ce, e nebun s-o smulgă? Îi trebuie.

— Ce faceţi voi acolo? se auzi apoi vocea unuia care, trecând pe drum, se oprise în dreptul podiştei lui Moromete cu un băţ în mână şi se uita la cei din pridvor, dintr-o parte, grăbit parcă după ce va fi auzit răspunsul să-şi continue drumul.

Dar nu-i răspunse nimeni nimic, ca şi când nu l-ar fi văzut şi atunci omul se urni de pe podişcă şi intră în curte să vie peste ei. S-ar fi zis că urcă să atingă pe vreunul cu băţul. Avea bocanci buni în picioare, pantaloni şi flanelă fără petece sau rupturi, spre deosebire de ceilalţi care cam aveau.

— Ce cauţi, mă, aici, Giugudel? se răsti el când fu sus.

— Îl văzui pe Costache acilea şi venii şi eu. Tu ce faci? zise Giugudel.

— Pe dracu fac, se răsti iar noul venit şi rămase mai departe în picioare cu bătu acela în mână, pe care îndată după aceea îl ridică şi îi luă lui Moromete pălăria din cap cu el şi i-o puse jos, descoperindu-i părul cu fire amestecate tăiat scurt şi fruntea albită parcă de şederea îndelungată a pălăriei.

Moromete nu zise nimic şi noul venit se aşeză.

— Ţie tot nu-ţi vine mintea la cap, Matei?! zise în cele din urmă Moromete cu un glas ca pentru el. Sau te pomeneşti că iar s-a însurat alde Gheorghe al tău şi nu mai poţi de bucurie?

Ăsta era Matei Dimir. Avea copii mulţi şi unul dintre ei se însura des, se mira lumea cum de găsea el fete de le schimba parcă de două ori pe an.

— Ce-a avut, mă, cu asta a lui Trăilă, de-a gonit-o? reluă Moromete.

— A fugit ea singură, dă-o dracului, zise Matei cu un glas parcă şuierând de admiraţie sau de încântare. Bine că s-a dus, mi se făcea rău la masă.

— De ce, Matei? zise Moromete.

— Clefănea, dă-o în pastele mă-sii, răspunse Matei cu acelaşi şuierat.

În acest timp în casă Ilinca îi povestea lui Niculae că nici gând n-avea mama lor să se întoarcă şi că îi pare bine că a venit, că pe măsură ce trece timpul în loc să-şi vie în fire, mai rău e pornită contra tatei. Şi tata nici el nu înţelege să se ducă pe la ea şi să încerce să se împace. Bine, zise Niculae, lasă că se ocupă el de chestia asta, vede el ce e.

— Nu ştiu, Niculae, că parcă e un făcut, acuma când am găsit şi eu un băiat şi mi-a venit sorocul să mă mărit, n-ajunge câte mi-a făcut până acuma, parcă expre a fugit ca să n-am eu parte de un măritiş ca toate fetele. Şi, dacă n-ar fi pământul, m-aş duce şi, în viaţa mea, nu m-aşi mai întoarce.

— Hai, lasă, nu te mai văita şi tu, că sunt destui care se ocupă cu chestia asta, zise Niculae ironic. Ştii şi tu bine că are dreptate mama.

— Are, dar ce vină am eu? zise Ilinca. În fine, dacă zici tu, zic şi eu ca tine, dar nu e seară să nu-l trimeată pe Sande să viu la ea şi să-l las pe tata singur. Ei, cum să-l las? Ce-ar zice lumea? Eu îi spun că o să viu, dar cât o să-i spun? Dacă îi vine într-o zi nebunia şi mă lasă fără pământ?

— Nu te lasă! o linişti Niculae şi se apucă să-şi desfacă valiza.

Marioara Fântână ajunsese la Moromeţi prin fundul grădinii şi nu intră, se opri lângă dud şi o strigă de-acolo pe Ilinca. Sora lui Niculae lăsă puiul în grija Titei, care venise şi ea între timp, şi se duse să vadă ce-avea cu ea fata lipoveanului.

— Nu, domnule, nu asta e problema, i-am spus eu lui: să fie al dracu dacă nu-ţi dau o vadră de ţuică, o bem împreună, dacă tu îmi răspunzi mie la următoarea întrebare: Care ar fi cauza…

Cineva întrerupse însă acest glas cu o voce mormăită, se auziră alte vorbe şi apoi nu se mai auzi nimic, o tăcere.

— Unde e el, surată? o întrebă Marioara pe Ilinca.

— În casă, unde să fie.

— Şi ce face?

— Ce să facă, se rade.

— Neras nu stă?

— Care ar fi cauza faptului că nemţii când au început războiul n-au stat să-şi pună întrebarea: „Domnule, ce fac eu, mă iau la bătaie cu tot globul?” Aicea să te văd dacă eşti deştept.

— Şi? A ştiut?

— N-a ştiut.

— Şi ai dat vadra?

— Păi dacă n-a ştiut cum să i-o dau?

— Ascultă… spune-mi, mă, băiatu-ăsta…

— Asta e nea Costache, zise fata lipoveanului. O fi ieşit Niculae în pridvor, s-o fi ras.

— Asta… Uite c-am uitat, zise Costache. Stai. Aşa! Spune-mi, mă Niculae, ce este în… Cum îi zice… în Est. Începuse un război în Est.

Moromete scoase sula dintr-o curea, o puse alături şi împunse cu acul.

— În Coreea, Costache, interveni el.

— Aşa, în Coreea!

Se făcu tăcere. Costache stătea liniştit şi nu mai zicea nimic. Moromete nu ridică fruntea şi se uită o clipă la el.

— Ei, şi ce vreai să ştii tu, Costache? îl întrebă.

— A! Da, tresări Costache. Spune-mi… ruşi sunt acolo?

— Nu, răspunse Niculae.

— Domnule, sări deodată Moromete ca şi când ar fi băgat de seamă că toţi ocolesc înadins ceea ce nu mai putea fi ocolit. El ridică fruntea, şi aruncând bocancul undeva tocmai în fundul pridvorului, continuă: Ia să-mi spui dumneata mie aicea…

Şi mai venise acolo în afara importanţilor liberali ai comunei şi un membru de partid, acelaşi Vasile care trecuse de dimineaţă şi pe la Fântână; intrase în curte, urcase şi el în pridvor şi se aşezase să asculte; Moromete îl cunoştea şi îl vorbea de bine, din pricina maică-sii care murise, şi îl lăsase mic printre neamuri…

— Ia să-mi răspunzi dumneata aicea la următoarea întrebare, da’ să-mi dai un răspuns de om în toată puterea cuvântului, nu să te joci cu mine… Cum poţi dumneata să guvernezi fără opoziţie?!

Niculae într-adevăr se răsese şi ieşise în prag şi, la întrebarea tatălui, în loc să vie acolo unde i se spusese, se lăsă jos şi se aşeză pe pragul tindei cu genunchii la gură. Liberalii îşi scoaseră pungile de tutun şi începură să-şi facă ţigări groase ca degetul…

— Măi nea Ilie! strigă cineva de la poartă.

— Vino, mă Cârstache, că nu se dă, zise Moromete în treacăt.

Ăsta era Cârstache al lui Dumitrache, acel vecin al lui Moromete care i se pusese înainte când îl văzuse alergând cu parul în mână după Catrina, venea şi el pe la aceste adunări şi totdeauna după ce striga la poartă şi Moromete îi răspundea, Cârstache zicea: „Ce face câinele ăla al dumitale, nea Ilie?”. Moromete n-avea câine rău, dar aşa intra Cârstache în vorbă cu el şi, cu timpul, Moromete nu mai aştepta să-l audă întrebând, îi răspundea direct.

— Guvernez foarte bine, răspunse Niculae, ce-mi trebuie mie opoziţie?

— Adică da, conveni Moromete, cu o voce micşorată ca şi când la asta nu s-ar fi gândit. Dar apoi deodată îşi reluă strigătul: Şi crezi dumneata că e bine aşa? Crezi dumneata că numai dumneata ai dreptul să vorbeşti în numele tării şi ăilalţi să nu zică nimic?

— N-ai decât să zici, înscrie-te în partid, du-te la şedinţe şi ia cuvântul, zise Niculae. Dar în realitate la toţi vă e gândul îndărăt, la vechiul sistem de guvernare. Ei, aţi guvernat destul după sistemul vostru şi ştim ce-a ieşit.

— Ei, exclamă Moromete curios cum nu se mai poate, ce vorbeşti! Ia spune-ne şi nouă ce-a ieşit, că noi toţi ăştia care suntem aicea – şi el îi arătă pe toţi cu mâna şi le spuse pe rând şi numele, – nean-tău Costache, nean-tău Matei, alde Giugudel, alde Nae, nu ştim!

Dar Niculae se uită la ei cu ochii abia crăpaţi, cu o lamă de lumină între gene de parcă s-ar fi uitat ia nişte salcâmi sau la stâlpii pridvorului şi răspunse cu îngăduinţă:

— Întâi că i-aţi băgat pe toţi comuniştii în puşcării şi cu asta aţi guvernat fără nici o opoziţie. Fiindcă n-o să-mi spui că era vreo deosebire între ţărănişti şi liberali când avea loc vreo grevă, şi când şi unii şi alţii scoteau armata şi trăgeau în ei.

— Şi a fost bine aşa?! protestă Moromete indignat.

— Asta urmează să vă întreb eu pe toţi, zise Niculae. Nu vă păsa că alţii erau la puşcărie.

— Să ştii, Niculae, zise Cârstache luând cuvântul, că absolut nimeni p-aici n-avea idee de ce zici tu acuma. Eu, şi aici chipul bun al lui Cârstache se însufleţi ca şi când i s-ar fi aprins pe dinăuntru o lumânare şi se uită la Moromete cu dreptul celui care respectă atât de tare pe cineva încât poate să recurgă la el să-i fie martor la ceea ce avea să zică şi care putea să-şi permită să creadă că le gândea la fel şi Moromete, eu, repetă el, citeam cărţi din scoarţă până în scoarţă şi ştii că ţi le dădeam şi ţie, Niculae, când erai mic, niciodată să zic că am găsit în vreuna aşa ceva.

Şi Cârstache se opri şi se uită iar la Moromete: vorbise bine?

— S-ar fi auzit, mă, Niculae, zise atunci Giugudel. Suntem oameni bătrâni.

— Domnule, eu admit, strigă Moromete dând peste cap teza aceasta, că dacă n-au auzit ei nici n-a fost nimic. Dar acuma vii dumneata la putere şi frânele guvernului sunt în mâinile tale. Ce-ai cu mine? De ce te legi de mine, când eu nu-ţi fac ţie nimic, stau colea liniştit şi mai vorbesc şi eu cu alde Giugudel, că de-aia mi-a lăsat Dumnezeu gură?

Niculae începu să dea din cap uitându-se demonstrativ în altă parte: adică n-ajungi la nici un rezultat dacă într-o discuţie vii şi spui că nu ştiu cine ţi-a spus nu ştiu ce…

— Lasă că ştiu eu cum era când vă adunaţi toţi la Iocan, se aprinse şi Niculae, nu ieşea nimic din ce discutaţi voi acolo, şi alţii în timpul ăsta vindeau bogăţiile ţării peste hotare.

Se lăsă o tăcere şi Moromete deodată începu să dea şi el din cap uitându-se în altă parte: adică degeaba vorbeşti dacă nu vreai să înţelegi ce ţi se spune, degeaba spui tu pe urmă lucruri adevărate, la ce foloseşte?

— Tu nu trebuie să mai faci ce-a făcut ăla, domnule, strigă el prinzând de prin aer cu un gest larg acest adevăr care plutea parcă pe lângă el. Înţelegi dumneata?

Niculae se gândea. Întru târziu se hotărî, nu fără o privire bănuitoare, să răspundă.

— S-a făcut o experienţă, zise el, s-au adus într-o sală o mie de oameni şi li s-a spus să strige un cuvânt, dar fiecare pe contul lui. S-a făcut un fel de gălăgie… Pe urmă li s-a spus să strige acelaşi cuvânt dar toţi odată, la un semnal. S-au spart geamurile!

— Ce vreai să spui cu asta? zise Moromete.

— Asta vreau să spun: noi acuma avem un singur ţel, să construim socialismul şi n-ar ieşi decât un fel de gălăgie dacă ar fi să facem cum ziceţi voi.

Costache al Joachii îşi arcui sprâncenele spre Moromete: Ei, ce zicea de chestia asta?! Moromete îşi adunase între timp bocancul de pe unde îl aruncase şi îl cerceta acum foarte atent pe dinăuntru şi pe dinafară, băgase mâna în el şi tot dibuia după ceva. Începu să tragă de acest ceva şi în cele din urmă se auzi o pârâitură, fapt care îl enervă pe Moromete şi trase mai tare, până scoase afară un fel de limbă uscată şi crestată de mâncărimea cuielor în care fusese, cine ştie de când, prinsă.

— Bocancul ăsta, zise el scârbit, e bun acum să-l roază câinii!

Şi zicând aceasta îl şi aruncă peste pridvor drept în mijlocul bătăturii, speriind câinele, care se apropie, îl atinse cu botul şi, într-adevăr, simţind pesemne mirosul de grăsime de picior de om care intrase în el cu timpul, îl apucă foarte delicat de o ureche şi porni cu el spre grădină, cu capul sus: era doar ceva care i se aruncase, nu era de furat…

— Noroc, zise Moromete, că mai e mult până la iarnă şi poate îmi dă şi mie Armeanca ăsta de la cooperativă unii noi.

— Pe gratis! zise Costache.

— Păi dar pe ce?! zise Moromete. Eu nu le dau cote tot pe gratis? Apoi i se adresă lui Niculae: şi unde zici că s-a făcut experienţa aia cu ăia care au spart geamurile, Niculae?

— Acolo unde s-a făcut, i-o întoarse fiul. Parcă dacă îţi spun o să înţelegi tu mai mult de-o grămadă!

— Păi nu zic eu, i-o întoarse şi Moromete, le înţelegeţi voi pe toate, ce trebuie să le mai înţelegem şi noi!