Capitolul 8

Ilinca îşi luase ceva cu ea, o bluză de fir spumos în care lucra cu mătase după un caiet cu desene pe pătrăţele.

— Şi când ajungi aici cum faci? zise Marioara arătând cu unghia un punct pe desenul colorat.

— Tot în patru, răspunse Ilinca.

— Şi cât stă, bia?

— Până se termină treieratul. Uite-o pe Sora, ce-i facem?

— Păi ce să-i facem?

— Dacă se aşează şi ea jos?

— Nu-i nimic, că noi plecăm pe urmă, mai stăm aşa niţel şi mergem.

În fundul grădinii era un şanţ care despărţea gospodăria Moromeţilor de a vecinului din partea aceea, dar toţi aveau acelaşi şanţ şi pe lângă el, printre ierburi mari şi grase de nalbă şi lipane, se ghicea o potecă pe care treceau adesea cei care vroiau să scurteze drumul spre cine ştie ce uliţă.

— Stai jos, Soro, unde te duceai? zise fata lipoveanului.

— P-aici prin grădini, răspunse Sora şi se aşeză. Vă văzui de pe viroagă.

Îşi luase şi ea ceva de lucru în mână, dar bumbac. Marioara se uită la ea cum îşi aşează ghemele, neclintit la fruntea ei, la mâinile şi genunchii ei ca la o ciudăţenie. Fuseseră ele prietene, dar nu mai erau, cu toate că nimic nu se întâmplase între ele, nu se certaseră şi nu umblaseră una contra alteia cu vorbe… Ilinca se ridică imediat ce Sora se aşeză şi rămase în picioare cu lucrul în mână, dar fără să plece.

— Ce mai faci, Soro, zise Marioara rămânând jos, răsfoind rar şi atentă caietul cu modele. Ce mai face mă-ta?

— Bine, răspunse Sora cu o veselie parcă doar a dinţilor (ţinea gura uşor întredeschisă şi printre buzele groase i se vedea şirul de dinţi mărunţi cu creşterea parcă neterminată). Bine, ce să facă…

— Vă duceţi şi voi la secere?

Parcă ar fi spus: mai e nevoie să vă duceţi la secere? Sau: Sunteţi şi voi în rândul oamenilor şi faceţi o astfel de muncă?

— Nu, că l-am pus porumb, avem şi noi un pogon şi mama a zis că îi trebuie porumb să dea la gâşte.

— Ia spune, Soro, tu când ai de gând să te măriţi? Sau nu te mai măriţi?

— De ce să nu mă mărit? se miră Sora.

— Păi maică-ta de ce nu s-a măritat?

— Ea zice că n-a vrut.

— N-a vrut?… Dar tu vreai, Soro?

În picioare, Ilinca avea sprâncenele una şi o înfăţişare mai mândră decât ar fi putut ea însăşi să-şi închipuie că putea fi vreodată. Cosea şi nu scotea un cuvânt, cu toate că o anume nervozitate cu care trăgea acul arăta că tot ceea ce se petrece e pentru ea o întâmplare de neînţeles şi fără rost, să-i tai cuiva limba şi n-ar putea să fie în stare să spunea ce spunea surata asta a ei, Sorei. Ce nevoie avea să vorbească cu una ca ea?!

— De ce să nu vreau, zise Sora.

— Păi bine, Soro, cum o să te măriţi tu, dacă vorbeşti aşa cu toţi flăcăii? Trebuie să pui şi tu ochii pe unul şi numai cu ăla să vorbeşti. Pe urmă te măriţi şi tu cu el!

Sora lăsă lucrul din mână şi se uită rânjind la fata lipoveanului. Se uite neclintită, în timp ce Marioara, cu pleoapele lăsate, întinsă jumătate pe iarbă, continua să răsfoiască absorbită caietul lat cu desene.

— Până acuma, bia, ar fi trebuit şi tu să te măriţi, continuă Marioara ca de departe. Nu te-a cerut nimeni?

Sora clătină din cap mută: nu.

— Păi vezi! exclamă Marioara din ce în ce mai absentă, şi câtva timp nu se mai auziră decât vocile din pridvor şi ciripitul vrăbiilor din dudu gros sub care Marioara şi Sora continuau să stea.

— Ce faceţi voi aici? se auzi glasul cuiva care trecea.

Întrebase şi el ca să se afle în treabă, n-avea de ce să se oprească, dar îi răspunse Sora şi răspunsul ei îl făcu, după cum se văzu, să se abată din drum. Era un flăcău de prin vecini, şi se ducea undeva, avea o dubă mici de tablă în mână.

— Ce faci, Soro, zise el, au dat platagelele lui nea Valache?

— Nu ştiu, zise Sora, eu nu lucrez la platagele.

— Dar cine lucrează? zise flăcăul curios.

— Mama.

— Ea lucrează la platagele? Şi tu la ce lucrezi?

Ceva se înţepenise în mintea Sorei şi deşi se uita în sus ţintă la flăcău nu răspunse, dar nu pentru că ar fi împiedicat-o vreo pricină, ci fiindcă întrebările băiatului şi răspunsurile ei fuseseră parcă prea repezi şi acum; nu mai ştia ce spusese mai înainte.

— Da, sunt mari, zise ea anapoda, uite aşa sunt de mari, şi-i arăţi flăcăului pumnul ei rotund.

— Sunt mari? zise el, şi ţie îţi plac mari? Mici nu-ţi plac?

— Nu, zise fata şi privirea îi rămase agăţată de a lui, complet deschisă în timp ce mâinile dădeau drumul în poală ghemelor şi igliţelor.

— Ia plecaţi voi de-aici, zise atunci flăcăul cu un glas gutural şi imperios.

Şi era limpede că nu se va sfii, dacă ele nu fug imediat, să facă de îndată ceea ce îi trăsnise chiar sub ochii lor la lumina amiezii… Şi într-adevăr, când, după o clipă de uluire nu prea mare, ele plecară, fără să fugă însă, dar şi fără să se uite înapoi, flăcăul se apropie de Sora, se lăsă în genunchi, o întinse pe iarbă şi îi ridică fusta. Mişcările lui nu erau grăbite, dar erau foarte decise şi se vedea că în clipele următoare nu-i va mai păsa de orice s-ar întâmpla în jurul lui… Părul fetei se amesticase cu iarba…