Capitolul 3

— N-am venit pentru tine, zise mama după ce îl ascultă uitându-se la un perete. E fetele mele, eu le-am făcut şi n-o să-ţi cer ţie voie dacă am ceva de vorbit cu ele.

— Ai terminat de vorbit? zise Moromete.

— Am terminat.

— Ei, atunci…

Dar Ilinca nu-l lăsă să mai spună şi restul, adică să plece, îi făcu un semn cu mâna spre uşă:

— Hai, tată, iar începi şi tu, ajunge o măciucă la un car cu oale, las-o că se duce, că nu vrea să vie la nunta mea, i-e necaz că mă mărit!

— Mie mi-e necaz? zise mama. Puţin îmi pasă.

Moromete le lăsă înăuntru şi ieşi pe prispă. Ploua acum cu clăbuci, curtea se umpluse cu apă şi pâraiele începură să curgă pe sub uluci şi să se verse în şanţurile drumurilor. Bărbaţi sau femei cu câte un sac în cap alergau pe şosea, prinşi cine ştie pe unde, pe la arie unde după plecarea batozelor mai rămâneau o zi sau două paiele câtorva, sau pe câmp cu căruţele, trecând în goană cu caii, abia zărindu-se prin pânza văzduhului. Intrau apoi prin curţi cu zbierete să deschidă cineva dinăuntru mai repede poarta, deshămau şi băgau căruţa sub şopron, fugind apoi în casă să se dezbrace şi să-şi schimbe cămăşile. Totul se ascundea sau se pitea, în afară de raţe; fremătau sub trâmbele de apă, ţâşnind după râme, pe care le smulgeau din pământul moale cu orăcăituri care aminteau că odată fuseseră şi ele sălbatice. Pământul se umplea de omizi trântite de prin crăcile pomilor, de frunze şi ramuri subţiri de salcâm, ca şi când pământul trebuia astfel să fie sărbătorit pentru ploaia care îi lipea la loc ţărâna şi îi reumplea izvoarele secătuite.

Atras în mod ciudat de ploaie, îi era sete, sau poate îl excita aerul încărcat de electricitate de afară şi îl îndemna să iasă şi să facă nici el nu ştia ce, un cal scăpase din grajd şi se plimba sforăind prin curte, ameninţând să dărâme una din porţi, când pe cea de la drum, când de la grădină, oprindu-se şi frecându-se cu spinarea de stâlpii gardurilor. Le priise cailor în timpul verii, se făcuseră mai mari, celui care alerga acum prin bătătură îi lucea pielea şi parcă îl înţelegeai că nu putea să stea mult timp închis în grajd cu atâta putere în el.

— Ce e, mă, Isosică, zise Moromete, cu un glas numai pentru el, când îl văzu, vezi să nu strici vreo ulucă, fiindcă să ştii că atunci e vai de pielea ta.

Şi plecându-şi fruntea, Moromete începu să coboare scările, dar fără să-şi ia nimic în cap, numai cu pălăria şi arăta atât de absorbit încât intrând sub potopul de ploaie el nu grăbi paşii şi nu făcu niciuna din acele mişcări pe care le face un om muiat într-o clipă din cap până în picioare, să-şi ferească adică faţa sau să-şi schimbe în vreun fel mersul. E drept că se ducea direct spre cal, dar cu mâinile în buzunare şi cu pasul neturburat pe care îl are orice om sub un cer senin de vară.

— Tu de ce ziseşi că ieşişi, numai aşa ca să te prosteşti, zise Moromete iar, şi calul, auzindu-i glasul, necheză şi se opri.

Omul îl luă de coamă şi porniră amândoi spre grajd dar tot la pas, şi în mijlocul bătăturii Moromete îi dădu drumul şi calul se duse direct spre uşa neagră de unde ieşise. „Adică se poate ca ele să nu ştie?! se miră Moromete cu bărbia plecată. Ilinca e mai deşteaptă şi e mai tânără, ea a auzit ce vorbesc eu mereu cu Niculae, ce-o să se întâmple cu pământul… Sau te pomeneşti că au şi ele dreptate… Până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el!… „

Începuse să tune şi să fulgere, semn că abia acum se pregătea a ploaie mare, putea să tină şi până mâine, astfel de amestecătură de nori se învălmăşeau în straturile înalte ale văzduhului. Trosnete şi bubuituri cutreierau şi sfâşâiau cerul de-o parte şi de alta, ai fi zis că e o activitate plănuită acolo sus de nişte inşi, aşa de mult semăna acum a minte de om felul cum tuna ici şi răspundea dincolo… Sub apa care cădea, grumazul lui Moromete arăta roşu ca arama în care însă timpul săpase ciudate semne, asemănătoare şi ele cu pământul, când e crăpat de o prea îndelungata secetă.

Între timp ploaia se înteţise aşa de tare că picăturile nu mai puteau sta nici unele lângă altele, nici curge ca picături, ci se uneau şi formau mari grămezi de lichid care înecau totul, nu se mai vedea nimic. Moromete se mişcă din loc şi îşi scoase pălăria din cap, pe care în mod bizar o scutură de apă, ca şi când nu şi-ar fi dat seama ce cădea de sus. Şi-o puse în cele din urmă la loc, dar nu s-ar fi putut spune că din pricină că îl supăra ceva, ci pentru că o pălărie trebuie să stea pe cap şi nu în mână. „Uită-te la mine, continuă Moromete luând-o fără grabă spre grădină, am peste şaizeci de ani şi în mintea mea e că o să trăiesc o sută. De ce să nu trăiesc? Ce, nu e bine de trăit? Şi atunci de ce să mă mai mir eu că fetele astea se ceartă pentru pământ crezându-l al lor, deşi nu se poate să nu fi auzit şi ele ce-o să fie în viitor?”

Ocoli cu grijă mare şura de paie şi se uită în sus cercetând-o atent. Era bine făcută, ploaia aluneca peste creasta ei ca şi când ar fi fost acoperită. Moromete nu se arătă însă mulţumit, puse mâna pe o furcă de lemn pe care o trase chiar din paie şi cu coarnele ei lucioase izbi zdravăn de mai multe ori într-un anume loc. Avea o înverşunare puţin cam sâcâită, doar el făcuse şira, cum de-i scăpaseră astfel de burţi şi goluri prin care apa putea pătrunde şi mucegăi paiele, şi îi dădea înainte cu lovituri rare, dar foarte îndesate, uitându-se mereu în sus în timp ce ploaia îi spăla din belşug chipul osos, cu fruntea lui bombată şi cu ochii feriţi sub arcade puternice şi drepte. Cu anii, adăpostindu-se parcă de soare şi de ploi, ochii lui i se trăseseră mult în orbite şi de-acolo când stătea liniştit şi se uita înainte, vedea parcă mereu zarea câmpiei şi îi trebuiau totdeauna şi lui şi altora de-o vârstă cu el cel puţin o secundă în plus ca să vie aproape şi să înţeleagă ce-i spuneai: „Ce ziseşi tu, Gheorghe? A, da, aşa e!”

Dând lovituri cu furca, Moromete nu înceta să vorbească. Dar nu avea ceva anume de soluţionat, în ultimii ani apăruse la el acest fel puţin diferit de a vorbi singur, prin grădină sau pe la loturi, care nu avea un obiect precis, şi nu se ferea dacă cineva din familie era pe-aproape şi îl auzea, semn sigur acum de bătrâneţe, cu deosebirea că expresia chipului şi privirea lui rămâneau foarte vii şi te fulgera din ochi reproşându-ţi cu mişcări din cap şi din umeri că eşti complice într-o istorie care să crezi tu că n-a aflat-o lumea şi nu vorbeşte… „Da’ ce-am făcut, tată?” îl întrebase Ilinca într-o zi. „Ce-ai făcut, mai şi întrebi, parcă tu nu ştii că asta nu e o faptă… „ Era însă în acelaşi timp şi un semn că era mulţumit şi că se simţea bine în asemenea clipe…

Moromete lăsă furca, îşi plecă sub ploaie grumazul şi tăcu. Terminase să-şi spună ce avusese de spus şi nu arăta deloc mulţumit. Era însă parcă o nemulţumire mulţumită, nu vroia să plece, îi era bine acolo. „… Şi socoteala ciobanului?!” se întrebă el deodată nedumerit şi parcă indignat. Avea aerul că tot ceea ce gândise el în acest timp mai era cum mai era, dar cum de uitase un lucru atât de important, dacă nu chiar cel mai important? Tot atunci cedând presiunii apei care pesemne la mărimea ei era cu atât mai mare, o cracă uriaşă de salcâm pârâi şi se lăsă apoi în jos, dezvelind trupul copacului şi lăsând pe tulpina lui groasă o rană albă din care braţul rupt încă nu căzuse de tot. Moromete se uită într-acolo pe sub pălăria lui ale cărei boruri nu se fleşcăiseră de atâta ploaie, dar pe care se făceau băşici ca pe jos, şi începu să păşească în direcţia aceea să vadă ce s-a întâmplat. Pesemne craca era ea de mult bătrână de se rupsese din senin, nici măcar n-o trăsnise, o apucă de vârf şi trase de ea s-o dea jos. Craca se întinse, dar nu vru să se desprindă din locul ei şi atunci Moromete se uită în sus mirat şi o lăsă. Dacă mai avea în felul ăsta legătură cu seva trunchiului, se putea drege şi rămâne verde mai departe. „Socoteala ciobanului e achitată”, zise Moromete acum cu un glas pe deplin tare, care dacă n-ar fi fost ploaia ar fi putut fi auzit şi din curte. „Ce s-o mai încurcăm c-o fi, c-o păţi, asta e, dacă îţi place. Dacă nu, fă şi tu ce-oi şti, pe mine nu mă priveşte! … Nu te-o fi privind pe tine, dar pe mine mă cam, fiindcă, hm, unde vreai să mă duc?!”

S-ar fi zis că vorbea mai departe feciorilor, lui Nilă care nu mai era, sau lui Achim înainte de a se hotărî dacă să-l trimită sau nu la Bucureşti cu oile. Dar cui se adresa el acum? Nu o dată era auzit răspunzând cu această referire la socoteala ciobanului a cărei sursă cei mai tineri n-o cunoşteau, şi nici el nu le spunea când îl întrebau ce însemna, uitase ori nu-i stătea în obicei să explice lucruri care, dacă n-au fost trăite, nu pot fi înţelese. Nu ştia niciodată cine era cel care punea atunci de demult o asemenea întrebare, dar vocea se auzea foarte limpede fiindcă se auzea la urmă, după ce împăratul neliniştit de apariţia acestor magi care urmăreau o stea îi chema la el şi vroia să le smulgă secretul; cei trei crai după ce îşi izbeau săbiile lor cu a lui Irod ori de câte ori răspundeau, dădeau apoi să plece, când se auzea vocea: „Şi socoteala ciobanului?” Dar ce căuta el acolo în spatele lor, îmbrăcat în pielea lui de oaie întoarsă pe dos pe urma unor crai care, ei, porniseră în căutarea unui nou Mesia? Flăcăii magi cu hlamide strălucitoare de hârtie colorată peste tunici îi acordau ciobanului un rol mut care nu atrăgea însă mai puţin atenţia: se culca pe jos în zăpadă, se prefăcea că doarme, sforăia… Lumea râdea. La auzul întrebării se ridica în picioare, se proptea în ciomag şi aştepta. Se producea o nedumerire, dar apoi unul din magi răspundea cam în grabă şi cam de formă (era limpede că nu se putea sustrage şi nu putea trece peste asta fără un răspuns): „Socoteala ciobanului e achitată”, dar spus cu un astfel de glas că reieşea că dimpotrivă, nu era achitată deloc, şi lumea iar râdea. Moromete ridica uneori fruntea şi îi spunea câte unui om, pe neaşteptate: socoteala ciobanului e achitată! şi din glasul lui se înţelegea cum: Ca vai de lume! Sau, în alte daţi: era prea târziu să se mai poată face ceva, socoteala ciobanului era achitată, gata, s-a terminat, ce, să mai stăm s-o mai sucim şi s-o răsucim… Alteori însă nu trebuiau ei să-i ducă ei ăştialalţi, cum aveau să iasă din situaţia aceea…

Moromete se apropiase de gard şi luă de lângă el o sapă răzimată cu tăişul înăuntru. Începu să facă în pământul moale al grădinii un mic şanţ spre viroagă. Nu mai zise nimic şi părea că nici nu se mai gândea la nimic. Avea aerul să spună că din moment ce totul era în regulă, n-avea la ce se mai gândi. Sau în orice caz, dacă mai era ceva, să se gândească ăia care i-au achitat-o, el avea acuma treabă. „Uite, dacă nu făceam eu şănţuleţul ăsta, o nimica toată, apa asta care s-a făcut baltă în grădină ar fi intrat sub paie şi mi le-ar fi putrezit. Ori, mie paiele îmi trebuiesc, ce aştern iarbă la cai în grajd şi cu ce fac focul să încălzesc soba în casă? Fiindcă orice-ai spune tu, bolborosi Moromete mai departe, în timp ce mâinile lui spălate de izbiturile ploii mânuiau cu atâta pricepere sapa încât ai fi putut crede, uitându-te la el, că braţ, trup, sapă şi pământ se înţeleseseră să se mişte în aşa fel încât toată apa din jur să alerge spre locul acela şi s-o ia apoi veselă la vale, într-o casă tot trebuie să stai şi focul în ea tot trebuie să-l faci, indiferent că tu vii şi strici rostul… Fiindcă dacă o să ajungi să nu mai ai nici casa ta, o să fie vai de capul tău, şi dacă nici cu ce să faci focul în ea n-o să ai, o să fie vai de copiii ăia ai tăi pe care o să ţi-i nască muierea, fiindcă tu aci mai bine ca nimeni altul poţi să te arăneşti şi să ai grijă de vită şi de casă, în timp ce pe mâinile altuia o să alergi ca un nenorocit cu căciula în mână pentru orice fleac… Şi o să ajungi să fii şi mulţumit după una şi alta, nici n-o să-ţi mai dai seama ce rău ai ajuns şi o să ţi se pară că ţi se face o mare cinste dacă o să primeşti, cu chiu cu vai, ceea ce ţi se cuvine de drept, adică rodul muncii tale… Fiindcă mă uitam la unii când veni Plotoagă şi alde fi-meu pe arie, să le spună că chestia cu neghina s-a aranjat, că tovarăşi cu munci de răspundere au înţeles situaţia şi că nu se mai ţine seama de corpurile străine. Şi mă uitam la unii că le luceau ochii că au scăpat şi că n-or să dea, uitaseră că ăsta era un drept al muncii lor şi că n-aveau ei nevoie să-i înţeleagă nimeni… Ei, uite aşa o să vă zbateţi pentru cel mai mic drept şi o să vă lungiţi gura până la urechi de bucurie când o să vie unul să vă anunţe că s-a aranjat… Fiindcă să nu-mi spui tu mie cum e omul, eu îl cunosc cum e făcut, şi de câte ori trebuie să se lovească cu capul de pragul de sus ca să-l vadă pe ăla de jos! De-atâtea ori că în timpul ăsta neomul încalică pe umerii lui şi el îl duce şi până îşi dă seama că la urma-urmei cu ce drept stă ăla pe umerii lui, îi trece şi viaţa şi abia de mai apucă să le spună şi el copiilor lui că aşa n-a fost bine, şi moare. Iar copiii, care îşi mai aduce aminte, bă, tata a zis aşa, bine, care nu, care pe unde apucă o ia de la cap sau învaţă de la altul cum nu e bine, că de la ta-său nu s-a priceput… Că tu vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem… Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?… Eu nu zic asta, fiindcă prostul e dat şi el de Dumnezeu şi trebuie să trăiască şi el, dar nu sub denumirea de deştept, să nu se mai înţeleagă cine e, ci sub denumirea lui de prost, aşa cum l-a ştiut dintotdeauna lumea şi nu l-a pus niciodată în vârf… A, că totdeauna el a încercat să arate că nu e aşa cum e, şi a ajuns nu o dată să-i dea jos pe ăi cu minte, nimic de zis, dar a ajuns singur prin puterile lui, a dat din coate şi a asudat, ce să-i faci, pe lume sunt şi puturoşi şi pe spinarea lor se urcă proştii deştepţi… Dar n-a venit nimeni să-l caute la el acasă şi în văzul lumii să-i spună: vino, bă, încoace, tu ăl prost, că tu eşti bun, treci aici şi fii mare şi tare, ‘le muma în… la ăilalţi, lasă că le arătăm noi lor! De ce?”

Şi aici Moromete se opri din vorbit, dar altfel ca până acum, liniştit, cu întrebarea parcă în mâini amesticând-o cu apa şi pământul pe care îl săpa cu mişcări fără greş. „Aşa că vezi, reluă apoi Moromete în glas cu o admiraţie de sine neacoperită faţă de generozitatea lui, eu te las pe tine să trăieşti!… Dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta… Şi ce-o să mănânci, mă Bâznae? Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule”, exclamă Moromete apăsând cu un fel de milă nesfârşită, aproape părintească, pe ultimul cuvânt, contemplând parcă cu jale mizeria mintală a acelui Bâznae care îi spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervată în viitor ţăranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, şi de la Niculae ştia şi Moromete.) „Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă – că n-au vrut să-l muncească, ce să le fac eu, toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat – dar pe tine să te vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atât! O să fii în stare? Nu să-i îmbraci şi să le dai să mănânce, că asta e lesne, de mâncare îi dai şi unei vite în grajd, dar ce le spui?! Ce-i înveţi, fiindcă un copil chiar dacă nu-i intră lui în cap cât e mic, când se face mare îşi aduce aminte. Bietul Paraschiv, când fusei pe la el anul trecut, zice, mă tată, ce bine aşi fi trăit eu acum dacă n-aşi fi fost bolnav. Dacă nu fugeam de-acasă şi plecam şi eu în mod normal, cum au încercat mulţi să-şi facă alte rosturi şi la momentul greu când am avut nevoie de bani pentru casă să nu fi răbdat de foame din ambiţie şi să-mi fi trimes banii măcar de pe-un pogon de pământ, nu ajungeam aici! ori, noi te-am refuzat când ai venit la noi, să fie zece-cin-cinsprezece ani de-atunci, cu chimirul plin de bani… Nu ne-am dat seama că muncisei pentru noi trei ani de zile şi că ne vroiai binele, nu răul… de, mă Parascive… dacă mor, zice, măcar n-o să-l înjur pe tata cum fac unii… Poţi să mă înjuri, zic, prăpăditule, numai să te faci bine, că dacă v-am spus şi v-am învăţat, vedeam eu că nu e lesne, dar zic lasă, când s-or face ei mari or să-şi aducă aminte… Acum, că n-ai avut nici tu noroc, şi asta e adevărat, dar se cheamă că şi-a făcut fiecare datoria şi dacă ar fi fost şi vremurile mai bune, izbuteai. Nici copii nu făcuşi! Dar tu, ăsta de-acuma, care nu vreai să mai ştii de nimic, ce-o să le spui la ai tăi? Fiindcă degeaba o să le spui tu din vorbe, c-o fi şi c-o păţi, că mai deştept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o să vază că nu eşti nici deştept şi nici n-ai ce să le spui şi or să ajungă de capul lor şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni… O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni… „

Moromete se apropia încet cu şanţul său de viroagă, îl termină şi se întoarse apoi şi îl luă de la cap să-l adâncească. Apa se scurgea la vale cântând şi de sus continua să toarne fără oprire. Moromete ridică fruntea şi se uită şi ceea ce văzu îl făcu să-şi dea pălăria pe ceafă de admiraţie. Şanţul cel mare, comun tuturor grădinilor de pe-acolo, dădea peste mal de-atâta apă şi dacă n-ar fi curs cu repeziciune spre o direcţie a ei care ducea spre râu, te-ai fi putut teme că dacă ploaia nu se va opri curând, va îneca satul.

Lipsind atâta vreme din pridvor, Ilinca se nelinişti cea dintâi de tatăl ei şi ieşi după el cu un sac în cap. Când îl văzu cu sapa în mână şi ud de sus până jos începu să strige la el să se întoarcă numaidecât în casă, nu-şi dădea seama că putea să răcească şi să moară? Dar Moromete parcă nici nu auzea şi zadarnic fata se apropie şi îl trase de mână, fugi de-aici, o goni el, nu vezi că e ploaie caldă? Dar aşa caldă cum era, fata şi începuse să clănţăne din dinţi. Se întoarse în casă şi curând ieşiră şi celelalte surori şi începură şi ele să strige spre grădină, tată, vin încoace, însă fără ca el să le asculte, conducând mai departe torentele de apă, făcându-le loc cu sapa şi continuând liniştit şi neturburat să vorbească, prizonier parcă fără scăpare al elementelor şi al lui însuşi….