Capitolul 4

De unde ştia însă el că în acest timp Bilă se afla într-adevăr la prezidiu, aşa cum le spusese lui Costache al Joachii şi celorlalţi? Fiindcă de la Niculae nu avusese cum să afle, era şi el acolo. E drept că Bilă abia avea loc, era ultimul din margine şi stătea pe colţ, împreună cu moldoveanul Mantaroşie. Masa prezidiului era formată din trei catedre puse unele lângă altele şi acoperite cu obişnuita pânză roşie folosită la pavoazări şi la ea stăteau în mijloc doi necunoscuţi având la dreapta şi la stânga pe primul-secretar al raionului de partid, Ghimpeţeanu, şi pe Niculae, după care venea încă un activist necunoscut într-o parte şi apoi Isosică.

Veniseră fără veste şi toţi membrii de partid fuseseră mobilizaţi de urgenţă. Ceva asemănător, să vină adică atâţia inşi care se vedea cât colo că sunt mai mari decât raionul (Ghimpeţeanu stătea şi el la prezidiu mai al treilea) nu se mai întâmplase de mult. Funcţionarii sfatului, paznicii şi tot ce deţinea o responsabilitate în comună se răspândiseră în tot satul şi reuşiseră să-i facă pe membrii de partid să înţeleagă că se va întâmpla ceva neobişnuit şi că prezenţa trebuia să fie de astă dată completă. Şi se adunară aproape toţi, în jurul a o sută de inşi, cam câţi şi erau, din cei aproape două sute câţi fuseseră până la verificările care începuseră prin ‘48 şi ţinuseră mai mult de un an. Erau pe atunci unii care nu fuseseră niciodată la o şedinţă şi care şi uitaseră că sunt membri de partid, fiind excluşi fără ca ei să ştie şi nu aflaseră de acest eveniment decât într-o bună zi când un băiat cu şapcă, însoţit de secretarul din acel an al organizaţiei, bătuse la poarta lor şi le ceruse să predea carnetul. Care carnet, întreba omul, închipuindu-şi că era vorba de ceva în legătură cu vreo chitanţă de impozite, singura hârtie care era bine s-o păstrezi, să nu te pună cumva perceptorul să plăteşti de două ori… Era cunoscută o întâmplare cu unul care nu înţelesese nici după ce i se răspunsese despre ce era vorba, zicând că n-avea un asemenea carnet, nu-şi aducea aminte… „Carnetul de partid, explicase atunci secretarul, ăla cu scoarţe roşii şi cu o secere şi un ciocan pe el.” „O secere şi un ciocan!” repetase omul încercând vizibil să-şi reprezinte aceste unelte pe un carnet şi ce rost aveau ele şi rămăsese cu gâtul într-o parte, înţepenit în acest efort de memorie nedumerit. „Ioane, vin dracu’ încoace că avem treabă”, strigase femeia din curte şi omul tresărise luminat la faţă şi le spusese celor doi să aştepte că trebuie să ştie muierea aia unde poate fi acest carnet, dacă era aşa că îi fusese cine ştie când înmânat… Şi într-adevăr se întorsese cu el, învelit într-o hârtie, bine păstrat, şi acum îşi aducea perfect aminte că prin ‘45… Da, da, se şi pozase cu ocazia asta, venise de pe front, i se dăduse două pogoane de pământ din rămăşiţele moşiei coanei Marica, moartă de mult, şi i se ceruse o poză… El credea că asta era dovada de împroprietărire!… „Nu e dovadă de împroprietărire”, răspunse supărat insul cu şapcă, luându-i carnetul din mână. Şi dăduse să plece, dar i se păruse pesemne că omul trebuia măcar acuma să afle ce-a pierdut şi-i spusese: „Află, tovarăşe, că de-aici înainte o să rămâi în afara partidului”. „Parcă până acuma am fost în centrul lui!”, răspunsese omul deodată supărat şi el brusc de supărarea celuilalt asemeni celor care n-au nimic cu tine până în secunda când află că ai tu cu ei şi atunci se supără ei mai al dracului decât ar avea dreptul.

Cei care rămăseseră nu se considerau chiar în centrul partidului, dar începuseră cu timpul să vină mai des la şedinţe, fiindcă, spuneau ei, de ce să mă înjure acolo pe mine alde Gavrilă şi eu să stau acasă şi să nu zic nimic, cu atât mai mult cu cât observaseră de-a lungul anilor că ăla care îi înjura în loc să-şi facă nume prost în sat cum se aşteptau ei, şi cum se întâmpla pe vremuri, din contră, era pus ba vânzător lameate, sau la cooperativă, ba şef de tarla, ba paznic la sfat sau la şcoală, sau achizitor, sau cantaragiu la moară, ba chiar referent încasator, cum era alde Arghirescu. Ca să nu mai vorbim de funcţia de preşedinte, care dacă o îndeplinea Plotoagă, mâine o putea îndeplini bine oricare dintre ei! Chiar mai bine! Ce, era mai deştept Plotoagă decât vreunul din ei? Din contră, era mai prost… Totul se povestea apoi în sat şi se ţineau minte şedinţe mari când se ridica sau cădea câte cineva sau când nu cădea şi nu se ridica cel care se aşteptau să se ridice sau să cadă.

Despre prima parte a celei de azi nu se povesti mai târziu nimic, fiindcă nu se găsise mai nimic ce să se spună. La început n-a fost nimic, se zicea şi se trecea imediat la ceea ce se petrecuse după. Cine erau ăia doi care veniseră? Ăia doi?! Păi ereau! Erea primul secretar de la regională! Şi ălălalt! Păi erea şi ălălalt! Erea tocmai de la Bucureşti de la CC. Avea şi-un nume, stai că ţi-l spun acum, Bâcu, aşa îl chema, ce anume o mai fi şi ăsta! Şi de ce veniseră ăştia doi? Cum de ce veniseră! Auziseră şi ei chestia cu Bilă şi Nae Marinescu. Om mare şi Bilă ăsta, s-a auzit de el tocmai pe-acolo! Ce vorbeşti?! Stai să vezi! Tovarăşi, zice Ghimpeţeanu, facem analiza, uite aici tovarăşii care vor să audă cum a decurs, ce mai, arătăm ezact aşa cum e… Se ridică Niculae al lui Moromete, şi el la fel… Au vorbit ei mulţi şi Dănălache şi Geacă… N-a fost nimic, că desigur Nae Marinescu o să-l judece organele noastre populare pentru cuvintele ce le-a zis de bastionul socialismului la adresa tovarăşului Dobrescu ca unul ce era personal însărcinat, dar nici din partea tovarăşului Dobrescu n-a fost just că s-a luat după el! Cine era Dobrescu ăsta? Cum, nu ştii? Aşa îl cheamă pe Bilă, ăsta e numele lui. Trebuia, tovarăşi, în legătură cu atitudinea neîmpăciuitoristă a lui Nae Marinescu, chemat de la început plutonierul Moise Ion şi mai cu vorbă bună, mai aplicându-i dictatura proletariatului… Şi aici se râsese în sală, ca de un lucru îndeobşte cunoscut prin veselia lui, cum era dictatura aceasta când intervenea, şi cel care vorbise nici măcar nu mai avusese nevoie să spună ce rezultate s-ar fi obţinut în felul ăsta de la Nae Marinescu, aproape că i-ar fi plăcut şi lui!… Trimisul CC. nu scosese în acest timp decât puţine cuvinte, întrebase de pildă care era tovarăşul Dobrescu şi Bilă spusese că el era, sau îl întrebase pe Geacă dacă fusese de faţă când Nae Cismaru, altul adică decât Nae Marinescu, strigase să se ducă cu el la sfatul popular şi să-i dea jos pe preşedinte şi pe secretarul organizaţiei. „Am fost la faţa locului individual”, răspunsese Geacă foarte hotărât şi cu aerul că în privinţa asta se puteau baza în întregime pe el şi că dacă era să fie ceva să fie chemat el şi nu altul, că el ştia bine.

Se făcuse seară şi cineva aduse să aprindă un petromax. Comuna era electrificată încă din 47, dar fiul fostului morar, Tache al lui Aristide, care avusese grijă de motor, fugise şi el din sat o dată cu tat-său şi cel de-acum, unul al lui Gheorghe al lui Pătăleaţă, nu se ştie ce tot îi făcea el motorului acela că ba mergea, ba se oprea. Acuma când erau de faţă şi oameni străini, tocmai că lumina nu se aprindea. Se luă o pauză şi toţi se ridicară să-şi mişte oasele, ieşiră pe coridor, iar prezidiul se retrase în cancelarie.