Capitolul 5

Primul-secretar al regiunii de partid şi trimisul CC. îi cam luaseră fără veste cu venirea lor nu numai pe Isosică şi Plotoagă, ci şi pe primul secretar al raionului de partid, Ghimpeţeanu, şi pe Niculae. Fuseseră precedaţi doar de nişte telefoane, dar nu puseseră ei bine receptorul în furcă şi maşina de tip militar a regiunii îşi şi făcuse apariţia, întâi în faţa sediului comitetului de partid din Pălămida şi apoi după câteva ceasuri direct la Siliştea-Gumeşti. Isosică dormea când Zdroncan alergă chiar el să-l anunţe. Ciulea intră şi ea în odaie.

— Trebuie să mobilizezi urgent toţi membrii de partid, ai dat de dracu… oasele în… zise Zdroncan.

— Ce să fac, mă?! se holbă Isosică întinzându-se şi căscând cu gura până la urechi, cine zici că s-a anunţat?

Dar, ori parcă ştia, ori că se aşteptase de la o zi la alta la o astfel de şedinţă, că nu se grăbi câtuşi de puţin să se îmbrace şi să plece.

Zdroncan repetă, cu înjurături cu tot, ce spusese mai înainte şi dădu să iasă zicând că nu putea să lase sfatul fără nimeni, că şi Plotoagă lipsea, a trimis după el să-l cheme şi a trimis şi după Niculae al lui Moromete.

— Atunci stai aici şi aşteaptă-mă, că nu fuge sfatul de la locul lui până mă îmbrac eu… N-ai cerut şi tu nişte amănunte?

— Ce amănunte?

— Tu n-ai întrebat?

— Pe cine să întreb?

— Cu cine ai vorbit la telefon?

— Cu tovarăşul Cârcâdaţ, de la sfatul raional.

— Cârcâdaţ, mâine maţ, pleacă poşta la Balaci, zise Isosică. Stai liniştit, nu te mişca fără să mă întrebi pe mine. Eu personal o să mobilizez pe toată lumea! Îţi spun eu, se oferi Isosică, aşteaptă-mă la poartă până mă îmbrac.

Dar o dată Zdroncan ieşit, privirea lui Isosică se încrucişa cu a muierii.

— Ce-i facem, Ciulco? Punem în aplicare planul? E pericol! Crezi că o vrea să se împace cu mine? Uită el ce i-am făcut?

— Are altele pe suflet, nu-i pasă lui la ora actuală de ce i-ai făcut tu anul trecut, zise Ciulea. Ai să vezi!

— Bine, zise Isosică. Pericolul e mare. Nici n-am altă soluţie…

După câteva minute Isosică ieşi agale din casă. Zdroncan îl aştepta, aprinseră ţigări şi aşa pufăind ca doi şefi se îndreptară cu un aer foarte paşnic spre sfat.

— N-aud nimic, exclamă Zdroncan după un timp. O să-i mobilizezi tu pe toţi, că eşti dat dracu, şi de ce să nu fac eu nici o mişcare fără să te întreb?

— Mobilizarea se face din momentul ce o să vedem de ce vine aici Ghimpeţeanu şi ceilalţi, zise Isosică scuipând gânditor asupra ţigării pe care o fuma, ca s-o facă să ardă cu mai mult fum. Şi adăugă şi mai gânditor, aproape cu duioşie: Aşa se face o mobilizare.

— Şi dacă te întreabă de ce nu sunt oamenii mobilizaţi, ce-i spui? zise Zdroncan nedumerit.

— Îi spui că acuşi se adună toată lumea şi că ai trimes să-i caute.

— Şi?

— Şi nimic. Stai şi afli despre ce e vorba şi după ce afli, pleci chiar tu după ei, arătând că fără tine nu e nici o nădejde.

— Mă, al dracu’ te-a mai făcut pe tine mă-ta, exclamă Zdroncan cu admiraţie, capul tău a mai fost la un cur de muiere, dar vezi să nu ţi-o ia al lui Moromete înainte şi să mobilizeze el organizaţia fără să te mai întrebe pe tine. Şi fără să-ţi mai spun, şi eu zic că în cazul de faţă nici nu e nevoie de explicaţii, vin ei toţi să-l vadă pe Bilă jugănit, că îl aranjarăţi voi bine, tu şi cumnatu-meu Plotoagă, ‘vă oasele în…

— Ar fi cazul să vorbeşti ceva mai tare ca să te audă toată lumea, şopti Isosică.

Într-adevăr, se spunea pe ici-colo că Bilă fusese victima îndemnurilor lui Isosică şi Plotoagă să nu mai admită depunerea grâului pe jos, că întâi îl îmbătaseră nu se ştie cum înainte de a merge pe arie şi că pe urmă trecuseră pe la el şi îl incitaseră.

— Vă merge gura prea mult, adăugă Isosică de astă dată mohorât, fără prietenie. După ce că…

Dar se opri net şi nu mai spuse şi restul gândirii care îl fulgerase parcă şi pe el însuşi prin imprudenţa ei, dacă ar fi exprimat-o. Zdroncan se uită la el:

— După ce că ce, ce?

— O să-ţi spun eu, zise Isosică, cu o sinceră promisiune în glas. Nu eşti tu omul cu care să mă cert! Tu o să rămâi toată viaţa secretar la sfat, mă Zdroncane!

Asta gândise el oare în clipa aceea?

— Ce vreai să spui? zise Zdroncan.

— Nimic nu vreau să spun! Ce-ai auzit!

Zdroncan avu o clipă o expresie de derută uitându-se iar la omul de lângă el, care mergea cu fruntea în pământ, cum nu avea obiceiul. Cu un gest reflex, ridica mâna în care ţinea ţigara şi după ce trăgea din ea, o umezea grijuliu ca şi când după fumul tras ţigara s-ar fi dezlipit undeva.

— Măi vere, să nu te legi de mine, că eu nu sunt Bilă, spuse Zdroncan fără grijă să nu fie auzit.

Isosică se îndârji:

— Nici voi să nu vă legaţi de mine că nici eu nu sunt Mantaroşie. Am fost numai noi patru, şi cineva i-a spus lui Vasile de „Operaţiunea Cotigeoaia”. Fântână era singur, izolat, şi acuma îl are pe Vasile, care a intrat în partid cu sprijinul raionului, are oamenii lui pe linie de…

Şi aici din nou se opri, la timp.

— Pe linie de ce?

Dar Isosică se înfurie liniştit:

— Lasă că ştii tu. Tot ce pot să-ţi spun e că e mai bine să rămână fiecare cu ce ştie. Nu te apuc de mână, nu mă apuca nici tu de picior. Mă vezi pe mine că îţi reproşez ceva?

Zdroncan se simţea pesemne aşa de încolţit, că nici nu mai ştia pe unde merge şi la un moment dat calcă alături şi alunecă în şanţ cât era de mare. Se ridică numaidecât înjurând şi făcea să-l vezi cum chiar şi în asemenea momente nu-şi putea acoperi dinţii şi ai fi crezut că tot vesel e…

— Nici n-ai avea ce să-mi reproşezi, zise el furios, dar fiindcă dracu ştie ce te-apucă pe tine câteodată, mă fac că n-am auzit şi nu-i spun nici lui cumnatu-meu Plotoagă. Sunteţi prieteni şi n-aş vrea să vă certaţi degeaba.

Dar Isosică de mult nu-l mai asculta. De altfel se apropiaseră de sfat, se vedeau în faţa intrării Plotoagă, Bilă şi Niculae. Zdroncan avusese dreptate, Niculae şi dăduse toate ordinele şi se auzeau câinii prin sat lătrând la porţile celor care erau chemaţi de urgenţă să se adune la şcoală. Isosică se arătă mulţumit de aceste măsuri şi zise:

— Perfect! Mă duc şi eu să-i ajut. Pe Fântână şi pe Mantaroşie s-a dus cineva să-i anunţe? mai întrebă el în treacăt.

— Da, zise Plotoagă, l-am trimis eu pe Ilie Micu.

— L-ai trimis pe dracu, zise Zdroncan, uite-l pe Ilie Micu înăuntru. Bă, Ilie Micu!

— Uite-acuma mă duc, ziceam să iau şi nişte scrisori strigă un glas ciudat dinăuntru ca de copil.

— Vezi de treabă, zise Isosică, lasă că mă duc eu la moară.

Şi plecă cu aceiaşi paşi aşezaţi şi calmi cu care venise. Zdroncan se dădu pe lângă cumnatu-său Plotoagă şi îi spuse:

— Ia vin încoace, tovarăşe preşedinte, să semnezi corespondenţa, să nu ne zică cineva că suntem în neregulă.

Intrară însă în biroul lui Arghirescu, căruia îi făcură cu un gest rapid semn să iasă afară.

— Trimite pe cineva să se ia după el, să vadă unde se duce, zise Zdroncan.

— Cine? întrebă Plotoagă.

— Isosică.

— De ce?

— Nu ştiu. Fă cum îţi spun, de unde vreai să ştiu eu? Ai să afli când o să afli.

— Dar ce s-a întâmplat?

— Cumnate, zise Zdroncan batjocoritor, nu ştiu, că dacă aş şti, ţi-aş spune.

Plotoagă se posomori şi timp de câteva clipe chipul lui pietros, cu fălcile care îi făceau împreună cu fruntea un pătrat ca din cărămizi, rămase tăcut şi dur, încercând să înţeleagă:

— Nu înţeleg, exclamă el cu mâna pe clanţa uşii, cu o voce care datorită intensei sincerităţi pe care o exprima părea încărcată de o bruscă nelinişte.

După câteva minute se întoarse.

— L-am trimis pe Arghirescu, care a dat fuga să-l trimită pe fi-său ăla micu, care nu-l cunoaşte Isosică, dar el îl cunoaşte.

— Perfect, exclamă Zdroncan şi reintră apoi în biroul său, puse mâna pe toc şi îşi văzu de scris.

Arăta senin: nu-i spusese el Isosică exact acel lucru menit să liniştească pe oricine, că nimic nu-i ameninţa existenţa şi munca de pe urma căreia îşi ţinea muierea şi copiii? Fiindcă Zdroncan n-ar fi avut chiar nimic din ce trăi, dacă ar fi fost dat afară din biroul acela…