Capitolul 17

Astfel că datoriile trebuiau amânate şi ele; toate datoriile, fiindcă niciuna nu putea fi plătită!

Paraschiv, care fusese de faţă când tatăl său spusese acest lucru, îndată după plecarea lui, îndată chiar după ce căruţa se îndepărtă de casă cu Niculae în ea, se adresă Titei rânjind:

— Din gură e lesne să amâi, şi e lesne să-l sui pe Niculae în căruţă şi să-l duci la şcoală, dar ce-o să te faci când o veni colea banca şi fonciirea să dai! Aşa, din gură, pot să zic şi eu: am zece mii de lei! Dar îi am?

Paraschiv stătea pe prag în locul unde stătea de obicei tatăl său. Fără Moromete, tinda arăta acum parcă goală; nu-i stătea deloc bine lui Paraschiv acolo pe prag. Fiindcă Tita nu răspunse, iar mama intră în odaie ca şi când n-ar fi auzit, Paraschiv continuă cu ideea lui, deosebirea dintre a spune din gură şi a avea.

— E cel mai lesne! reflectă el. Nu aşa, mă, Nilă? îl luă el martor pe frate-său. Vine colo iarna şi n-ai dulamă pe tine şi trebuie să ieşi să dai caii la apă. Zici din gură: „Ia dă, bă, dulama să mă îmbrac!” Dar ai dulamă?!

Mamei i se păru că este iarăşi vorba de fusta ei pe care şi-o făcuse anul trecut din lâna oilor şi nu rabdă să nu răspundă:

— Ca să ai dulamă trebuie să torci, zise ea din odaie. Pune mâna pe fus şi toarce!

— Ştiu eu că ţi-ar place, dar n-ai găsit prostul ăla, răspunse Paraschiv fără respect. V-aţi apucat să-l faceţi pe ăla micu boier, dar să vedem ce-o să faceţi când o veni colea fonciirea şi banca?

— Abia aşteptaşi să plece tat’ tu, dar crezi tu că nu se întoarce? zise mama de după uşă cu un glas neliniştit. Fonciirea şi banca să le plătiţi voi, că de aia i-a dat drumul lui Achim la Bucureşti. Ce te mai arde şi pe tine să te faci boier! Ce te-ai mai face, dacă ai avea cu ce! Te vede Dumnezeu că-l duşmăneşti pe ăla micu fiindcă învaţă carte. Pe tine nu te-am dat la şcoală? De ce n-ai învăţat?

— O sută de inşi cu carte şi nu mă dau pe ei! răspunse Paraschiv cu trufie.

— Vezi-ţi de deşteptăciunea ta, lasă-ne pe noi! mai spuse mama şi se închină la icoană. Abia termină însă crucile şi continuă: Banca să faceţi ce ştiţi, fiindcă voi aţi fost ăia care nu mai puteaţi cu gurile căscate după bani.

— Dar lâna de la oi a fost bună! Ehei! ameninţă Paraschiv cu glas acoperit, vrând pe de o parte să spună că iată cine a trăit şi trăieşte bine de pe urma băncii, dar lasă că de-aici înainte o să curme el acest trai.

— Ce-ai să faci? îl sfida mama ieşind în tindă şi apoi pe prispă. Uite colo lână, nişte velinţe şi nişte pături, ia-le şi satură-te cu ele! Altceva mai ai ce să mai iai?

Şi se dădu jos de pe prispă şi porni spre grădină să nu-l mai audă. Ce ciudat lucru! Cât fusese tatăl aici, nu scosese un cuvânt şi iată-l acum ce ieşea din el! Ce-a vrut să spună cu banca şi fonciirea? El vorbea ca şi când n-ar fi avut nici o legătură cu aceste datorii şi ameninţa fără ruşine. De unde răbufnirea asta? Achim fusese lăsat să se ducă la Bucureşti; ce mai vroia? I se spusese doar limpede că cheltuiala cu Niculae era din dreptul fetelor, din munca lor. Scăpată de grija lui Niculae, mama simţi acum că vechile ei temeri n-au părăsit-o deloc. Îşi spunea iarăşi că de-ar fi să rămână singură cu copiii vitregi, n-ar avea nici o scăpare, ar arunca-o pe drumuri chiar a doua zi.

Mama avea două vieţi şi, adesea, cea din timpul nopţii era neliniştitoare. Cu ochii deschişi, nimic nu i se părea greu de îndurat, ar fi putut răbda chiar şi izgonirea din casă. Noaptea însă, în vis, faptele ei şi ale altora începeau din nou să trăiască şi în această a doua viaţă puterea ei de a înţelege şi a îndura se prăbuşea sau se înălţa fără voinţa ei. Trecuseră ani îndelungaţi şi nu izbutise să afle decât foarte puţin din taina acestei vieţi.

Adevărul unei bucurii sau liniştea unui gând curat erau deseori puse la îndoială în timpul nopţii, iar alteori îndoiala şi apăsarea din timpul zilei erau străluminate în somn de bucurii mari.

De câte ori avea ceva cu Paraschiv, chiar şi numai în gând, Catrina Moromete îl visa apoi toată noaptea, şi astăzi îşi aduse aminte de acest lucru abia după ce se certă. Era însă prea târziu să mai dreagă ceva, gândul rău îl avusese, nu se înşela faţă de ea însuşi, şi de frică se hotărî să se culce târziu şi să se culce ostenită, poate că va trece noaptea fără să i se turbure sufletul.

Se apucă şi cără nenumărate căldări de apă, sapă şi udă straturile de zarzavaturi şi grădiniţa cu flori, făcu singură de mâncare şi tocă tot singură ierburi pentru păsări. Puse apoi mâna pe lopată şi curăţă coteţul de păsări, râni la porc…

Paraschiv stătea pe prispă şi juca tabinet cu Nilă, dar ea nu-i vedea pe niciunul şi nici la ea nu se gândea. Uitase de sine şi de toţi. Dădea mişcărilor ei acea distanţă dintre ea şi lucruri în care trupul, dăruindu-se întreg mişcărilor pe care le făcea, ferea sufletul de urmările rele ale acestor mişcări cum ar fi fost gândul că munca este istovitoare sau murdară, nemeritată sau nepotrivită. Din pricina asta Nilă, de obicei mai atent, nu băgă nici el de seamă că mama umbla cu lopata în mână, un lucru faţă de care şi un străin s-ar fi simţit ruşinat; juca tabinet şi pierdea mereu şi fruntea îi era încreţită în sus, a uimire şi nedumerire că fratelui său îi veneau cărţile în aşa fel încât lua de jos tot ce dădea el.

Terminând şi cu coteţele, Catrina trecu în spatele casei şi începu să cureţe cu o săpăligă scaieţii care creşteau pe lângă gardul dinspre curtea lui Bălosu; Ostenise şi într-o vreme rămase nemişcată, cu palmele pe coada săpăligii. Îşi apleacă urechea minţii asupra stării ei lăuntrice, dar nu putu să-şi dea seama dacă sufletul i s-a liniştit. Se uita în zare fără să vadă, trudită şi mâhnită. Cerul era larg şi lumea fără margini, dar viaţa omului se învârtea înăuntrul unei curţi ca într-o închisoare. Adânc şi luminos era cerul, dar aici jos era o casă împrejmuită cu gard şi sufletul omului se chinuia aci, întunecat şi orb. „Iisuse Cristoase, se rugă mama, luminează sufletul lui Paraschiv şi luminează-l şi pe-al meu.”

Văzând-o aşa nemişcată, Aristiţa Bălosu se apropie încet de gard.

— Ai ostenit, Catrino! şopti ea. Eu zic că ai cărat mai mult de douăzeci de căldări de apă.

Catrina tresări.

— Ce să fac?! Omul e dator să muncească! spuse ea. Mai rău o fi când n-oi mai putea. Parcă nu auzii azi maşina, schimbă apoi vorba după câteva clipe de tăcere, nu mai ai ce coase?

Aristiţa oftă:

— Spun şi eu… să nu m-audă Tudor… Mi s-a urât, Catrino! Uite-l, mai adineauri a venit de la ocol… N-aş fi crezut, Catrino, să ajungem în judecăţi părinţi cu copii.

— A! se sperie mama. Ce judecăţi?

— Uite cu Polina! S-a măritat contra lui tat-său, tat-său nu vrea să-i dea pământ, s-au bătut cu al lui Birică… acuma, am ajuns să ne judecăm! Azi a fost proces! S-a amânat, continuă Aristiţa văzând uimirea vecinei. Noroc de judecător, cică ar fi unul bun care nu prea ia în seamă advocaţii, „Împăcaţi-vă, zice, vă dau termen”. Tat-său a sărit în sus, că nu vrea să se împace, şi Polina… Aristiţa făcu un gest şi oftă. Cică ar fi strigat acolo la alde tat-său: „Lasă că ai să te împeci tu, te fac eu să te împeci”. Şi Victor mai rău ca tat-său: „Câtă viaţă oi avea, zice, cu mine n-ai să te împeci, Polino”. Fratele îi spune sorii! exclamă Aristiţa îngrozită. Nu ştiu ce să mai fac cu ei! Văz că tu, Catrino, te mai duci la biserică, dar eu degeaba mă duc… „La alţii mai rău ca la noi”, îşi spuse Catrina, dar seara, când se culcă, simţi că truda din timpul zilei tot nu-i alungase neliniştea pricinuită de cearta cu Paraschiv şi îl visă numaidecât ce adormi. Se făcea că Paraschiv stătea în mijlocul bătăturii şi strângea de gât o purcea albă; o ţinea cu picioarele în sus şi o sugruma; purceaua ţipa ascuţit şi faţa ei cu rât alb şi cu ochii roşcaţi se schimba şi ba era purcea, ba era Ilinca… Se auzeau ţipete: „Mamă, mamă!”

— Mamă!

Catrina sări în sus înfricoşată. Era chiar Ilinca la căpătâiul ei şi în clipa următoare auzi ţipete undeva în noapte, parcă la spatele casei.

— Ce este?

— Arde casa lui Bălosu.

— Săriţi! strigă mama, uitând într-o clipă de visul ei urât.

Alergă în tindă după căldarea cu apă şi pieri pe după spatele casei. Paraschiv şi Nilă săriră şi ei. Casa lui Bălosu ardea dintr-un colţ cu o vâlvătaie care clătina rar şi liniştit întunericul nopţii; dacă ar fi fost vânt, s-ar fi întins numaidecât peste tot acoperişul. Dar şi aşa, în liniştea aceasta neagră, flacăra roşie amintea parcă iadul cum trosnea şi făcea să urce şi să coboare asupra ei grămezi uriaşe de întuneric.

— Săriţi, săriţi! ţipau femeile, deşi sărise să stingă focul aproape toată lumea din acea parte a satului.

Câţiva bărbaţi îndrăzneţi se urcaseră pe acoperiş, foarte aproape de flacără şi aruncau una după alta găleţile cu apă care erau aduse în goană de la fântână. Nu era prea aproape fântâna şi primejdia era mare, încât ţipetele şi îndemnurile nu mai conteneau. Ţipau mai ales vecinii lui Bălosu, muierile care se temeau că focul s-ar putea întinde şi la ei. Temerea nu era fără noimă, cu toate că în aer nu se simţea nici o adiere, dar flacăra părea o fiinţă vie, un balaur ameninţător care printr-o voinţă duşmănoasă putea să-şi întindă limbile şi spre acoperişurile vecine.

Nu trecu însă multă vreme şi se văzu că flacăra ardea acolo liniştită.

Se aduseră scări şi în curând vâlvătaia începu să scadă. La întrebările oamenilor, Tudor Bălosu răspundea unul şi acelaşi lucru: nu ştia cum de i-a luat casa foc. Au scos cenuşa din vatră cu tăciuni în ea? Nu, cenuşa era scoasă dimineaţa şi nu la spatele casei, ci departe, în fundul grădinii, o duce muierea. Atunci, cum au ţâşnit scântei pe coş? Nu ştia nimic. Nu puteau ţâşni scântei tocmai spre colţul casei jos la tălpici; dacă ar fi ţâşnit de pe coş ar fi trebuit să ia foc acoperişul; şi acoperişul era de tablă şi cel mult la streaşină putea ajunge o scânteie; dar nu de la streaşină, ci de jos se aprinsese. Era limpede: cineva a dat foc casei.

Muierile îşi făceau cruce, obosite şi speriate. Se duceau acasă întrebându-se în dreapta şi în stânga cine ar fi putut să dea foc.

Singură în odaie – fetele şi Paraschiv şi Nilă dormeau tot afară – Catrina Moromete îngenunche în faţa icoanei şi începu să se roage. Ea bănuia cine a dat foc casei lui Bălosu. Îşi aminti de ceea ce îi spusese Aristiţa de după gard şi se gândi la Birică.

De fapt, nu Birică, ci chiar Polina, cu mâna ei, pusese focul; venise pe întuneric cu o sticlă de gaz şi fugise apoi prin fundul grădinii. Dăduse foc numai la un colţ. Tatăl şi fratele ei nu erau proşti să nu înţeleagă că dacă nu sting procesul contra bărbatului ei, le va aprinde toată casa. Lupta nu se mai dădea cu martori, ziua în amiaza mare, cum se întâmplase până acum, ci pe ascuns, noaptea pe întuneric şi cu o îndârjire mai mare şi mai primejdioasă ca înainte.

„Iisuse Cristoase, se rugase mama în genunchi, ne-ai apărat până acum, apără-ne şi de aici înainte. O fi el Paraschiv rău şi întunecat la suflet, dar gânduri de astea, Mântuitorule, ştiu că nu l-ai lăsat să aibă.”