Capitolul 18

Când peste câteva zile Moromete se întoarse de la Câmpulung – Niculae era de-a dreptul fericit, reuşise la examenul de admitere printre primii din câteva sute de candidaţi – mama nu socoti că mai trebuie să-i mai spună şi bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. O stăpânea încă gândul acela că faţă de alţii, faţă de ai lui Bălosu de pildă, feciorul vitreg nu era chiar atât de înfricoşător cum i se păruse ei. Visele sunt vise, uneori visezi rău şi nu se întâmplă nimic; visul rău e gândul care n-ai scăpat de el, care ţi se cuibăreşte în suflet şi e numai al tău, venit din păcatele tale.

Catrina gândea astfel şi din pricină că Paraschiv se purta parcă mai bine cu ea, el arăta ca şi când s-ar fi temut ca mama vitregă să nu-l spună şi Catrina gândea că dacă lui Paraschiv îi e frică de tatăl lui, atunci nici ea n-are de ce să fie îngrijorată.

Ea nu se înşela, dar n-avea de unde şti că teama lui Paraschiv era de altă natură; el făcuse o prostie lăsând să i se simtă o parte din gânduri şi se temea că dacă mama vitregă vorbeşte, tatăl ar putea deveni bănuitor. În aceste zile el se arătă mai vorbăreţ şi mai vesel şi se interesă chiar de examenul lui Niculae, întrebându-l de câteva ori cu bunăvoinţă:

— Ei, şi acuma când te duci la şcoală, Niculae?

— Peste două săptămâni, răspundea Niculae şi mama auzea şi îşi spune că, deci, făcea bine tăcând.

În duminica următoare, însă, dimineaţă, intră în curte Jupuitu. Nu era „nimeni” acasă, adică tatăl era pe la oameni. Dar agentul de urmărire se aşeză pe prispă şi porunci scurt:

— Să vie imediat aici!

Moromete nu era departe, era la Dumitru lui Nae, pe marginea şanţului, şi veni repede acasă.

— Moromete, îl întimpină Jupuitu, ridicându-se în picioare, plăteşte fonciirea.

— Păi n-am plătit-o?! exclamă Moromete plin de uimire şi se opri la distanţă, cu mâinile în şolduri.

Dar agentul, posomorât, nu mai stătu ca înainte la discuţie. Moromete vroia să spună că dacă a plătit acum trei luni jumătate din ea, însemna că a plătit-o toată; începea iar comedia şi agentul se săturase.

— Dacă peste două ceasuri nu vii imediat la primărie să plăteşti, mă întorc cu şeful de post şi-ţi iau vita din grajd, spuse el. Bună-ziua!

Moromete, ca de obicei, nu se sperie de această ameninţare. E drept că niciodată nu se arătase Jupuitu atât de categoric, dar poate că îl lua şi pe el la rost perceptorul şi înţelese că trebuie să se ducă iar pe la primărie şi să facă ce-o face să amâie plata până mai încolo… Trebuia să vorbească cu perceptorul, numai acesta putea să-l amâie.

Plecă liniştit la primărie. Nu se putea, doar nu erau nebuni; la iarnă preţul grâului avea să se ridice de două ori cât acum, avea să vândă şi să plătească atunci, era limpede ca lumina zilei, doar n-o să-l silească să piardă jumătate din grâul pe care îl mai avea. Pierduse pentru Niculae fiindcă n-avusese altă scăpare, dar în chestiunea asta plătise totdeauna când îi venise mai bine.

— A! Ce faci, Moromete, bine că te văd! exclamă primarul din biroul său, care avea geamul deschis spre şosea. Se apropie de geam şi îl chemă pe Moromete înăuntru: hai că am ceva de vorbit cu dumneata!

Moromete intră, dar primarul rămase în picioare: nu-i întinse mâna lui Moromete şi nici nu-i spuse să stea pe scaun.

— Am avut de două ori întrunire la bancă, spuse el. Credeam că ai să vii cu Cocoşilă şi cu Dumitru lui Nae, dar nu te-am văzut.

Moromete nu-i răspunse imediat şi Aristide îi întoarse spatele şi se duse la fereastră. Avea neplăceri.

Întâmplarea cu Ţugurlan se răspândise în tot satul şi de teamă să nu se repete şi cu alţii, trebuise să-i poruncească lui Tache să se poarte cu grijă cu oamenii. Nu izbutise nici şeful de post, care negase că i s-ar fi luat arma în ziua aceea şi legiunea de jandarmi n-avusese ce să-i facă. Apoi, ce se întâmpla acum, de ce nu mai veneau oamenii la întruniri? Nu înţelegea, nu credea că din pricina scandalului de la moară cu Ţugurlan. Ţugurlan nu plăcea la nimeni, era un om pe care îl înjurau mulţi, iar cei care nu-l înjurau puţin le păsa de el. Nu asta era pricina. Cu o săptămână în urmă avusese loc o întrunire a ţărăniştilor cu Crâşmac şi nici la ei nu veniseră cine ştie ce partizani. Situaţia politică era turbure, circulau zvonuri ciudate despre legionari şi despre faptul că partidele aveau să fie desfiinţate. Pretorul îi informase că legionarii aveau să se prezinte şi ei în alegeri şi că, spre deosebire de alte daţi, nu-i mai împiedica nimeni să facă propagandă. Aristide, care găsise într-o zi o broşură legionară printre cărţile feciorului său Tache şi citind-o se îngrijorase, îl întrebase pe pretor ce fel de program aveau legionarii şi pretorul îi spusese că nici el nu înţelegea nimic, dar că din moment ce era vorba de acei oameni care îl împuşcaseră pe Duca şi care umblau mereu cu pistoalele la ei, nici nu mai era nevoie să înţelegi. Toate acestea erau însă numai zvonuri: Aristide nu vedea cum ar putea partidul liberal să lase puterea din mână, să se lase adică desfiinţat de către rege… Dar atunci de ce se zvonea? Dacă partidul liberal cădea, cădea şi el, Aristide. Cine l-ar mai fi ales?

— Ai? De ce zici că n-aţi venit la întrunire?

Şi se întoarse de la geam şi de astă dată se aşeză pe biroul său.

— Adică cum, se miră Moromete, veniră alegerile şi nu ne văzuşi pe noi votând?!

— Da, dar de ce n-aţi venit la întrunire?! Era foarte important să veniţi la întrunire, să vă vadă lumea pe toţi, pe dumnatea, pe Cocoşilă, pe Dumitru lui Nae… În fine, ce mai faci? Ai vândut grâul?

Privirea lui Moromete se lărgi.

— Ce te uiţi aşa la mine?! zise Aristide fără chef. Ştii de ce te întreb.

— Păi tocmai asta bag şi eu de seamă, doar nu ţi-o fi venit în gând să-mi ceri banii ăia, se îndoi Moromete.

— Ba chiar mi-a venit, zise Aristide tăios. Nu pot să vând grâul la preţul ăsta şi îmi trebuiesc bani.

— Păi nici eu nu pot să vând, zise Moromete deodată întunecat şi hotărât. Cum o să vând?!

— Asta nu mă priveşte! replică primarul ridicând puţin glasul.

Era neprietenos şi se vedea că n-are de gând să ierte un om care nu-şi ţinuse promisiunile faţă de el. Îl împrumutase cu bani, dându-i clar de înţeles că, la rândul său, Moromete să redevină ceea ce fusese odinioară, omul său în politică. Moromete primise bani, dar nu vrusese să vină la întrunire.

— Nu mă priveşte şi nici nu vreau să am discuţie. Eu nu împrumut la nimeni; te-am împrumutat pe dumneata din prietenie dar acum am nevoie de bani!

— Domnule…

— Moromete! îl întrerupse primarul şi îl fixă cu o privire cenuşie. Nu mă face să-ţi spun încă o dată că în trei-patru zile trebuie să vii să-mi dai banii. Bagă de seamă! îl ameninţă.

Moromete avu un gest fulgerător de a vârî mâna la brâu şi de a arunca îndată banii, dar mâna îi rămase încleştată acolo! Întâi că nu avea toţi banii, avea doar trei mii de lei, şi apoi din aceşti trei mii de lei două îi trebuiau pentru Niculae. Îşi plecă fruntea, se întoarse şi ieşi fără să dea bună-ziua. Pe coridor se clătină o clipă, dar îşi reveni. Îşi ridică fruntea şi se îndreptă spre uşa pe care scria perceptor.

Când intră, perceptorul îşi ridică privirea din hârtii şi se uită ţintă la el. Se uită doar câteva clipe; aşa cum arăta, cu mustăţile mari şi blajine, părea un om cumsecade care va asculta cu bunăvoinţă şi înţelegere ceea ce i se va spune; dar deodată el izbucni:

— Ce e, bă, ce cauţi aici, de ce nu-ţi plăteşti impozitele? Ce, bă, vreai să ţi le plătesc eu din buzunar?!

Şi se mai uită odată furios şi apoi, pufnind, puse mâna pe toc şi îşi văzu de scris.

Moromete, după ce rămase o clipă locului, se urni spre biroul perceptorului şi se aşeză pe un scaun în faţa lui.

— Dom’le Lisandre, zise el reflectând, de ce oi fi zicând dumneata că trebuie să strigi aşa la mine? Crezi că sunt surd?

Perceptorul nu zise nimic. Tocmai termina, semna şi ştampila o hârtie şi arăta ca şi când n-ar fi fost nimeni în birou. Trase un dosar dintr-un raft şi vârî acolo copia hârtiei pe care o ştampilase.

— Vasile! urlă el apoi spre o uşă închisă. Adu nişte apă, Vasile… şi îl înjură pe Vasile de născătoarea mamei lui. Ce vreai, bă? se adresă apoi lui Moromete. Nu pot să te amân. Lasă-mă în pace că am treabă.

Moromete însă începu să-i explice că era cu neputinţă să vândă acum grâul şi că dacă îl amână cu vreo trei luni…

— Nici două zile, nici două ceasuri, izbucni perceptorul după ce bău cu sete apa pe care i-o adusese Vasile. Veniţi aici la mine, urlă el, parcă eu aş fi statul, să vă scutesc de impozite! Statului trebuie să-i plăteşti, nu mie şi nu mai veniţi voi la mine de pomană! Du-te acasă şi vinde şi plăteşte că n-am ce să-ţi fac.

— Nu pot să plătesc, ce-ai să-mi faci?! se supără brusc Moromete.

— Bă! îţi iau vita din bătătură!

— Cu ce drept?

— Trebuie să plăteşti!

— Nu se plătesc impozitele acuma! Statul nu-ţi cere dumitale să-mi pui acuma sula în coaste, când eu n-am de unde să dau. Aşteaptă până la iarnă, că statul are destui bani, nu ca mine care…

— Te-am amânat cât am putut, Ilie, spuse perceptorul deodată cu alt glas, ca între ţărani. Anu ăsta Finanţele e mai al dracului ca oricând, ascultă-mă pe mine. Nimic, nici o săptămână! Azi-mâine trebuie să plăteşti. Scurt.

Moromete se ridică şi plecă. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Pe drum însă se nelinişti şi se întoarse îndărăt, dar nu la perceptor, ci la secretarul primăriei. Era adevărat că trebuia să plătească neapărat acuma? Cum adică, nu se putea să-l amâne cu vreo două-trei luni? Ce însemna funia asta cu care perceptorul vroia să-l strângă de gât tocmai acuma când grâul…

— E cam groasă, nea Ilie, mi se pare că nu se poate, îi explică secretarul. Dacă vrei, mă duc eu să vorbesc cu el, dar nu ştiu dacă… Stai aici, să vedem, că mie o să-mi spună.

Secretarul intră în biroul perceptorului şi se apleacă la urechea acestuia:

— Domn’ perceptor, mai amânaţi-l pe Moromete până după culesul porumbului. Vă rog eu!

Mustăţile mari ale perceptorului tresăriră. Se întrerupse din scris şi-şi aţinti privirea asupra tânărului. Deodată urlă:

— Du-te, mă, dracului, Oprescule, fir-ai al dracului să fii! Ieşi afară! Uite ici circulara 400 020. Ia şi citeşte… pe mă-ta de secretar!

Secretarul însă nu se sinchisea de toate aceste înjurături; rămase serios ca şi când ele nici n-ar fi fost pronunţate.

— Dom’ perceptor, vă rog eu! insistă el.

Perceptorul mormăi, cu fruntea în hârtii:

— Bine-bine! Vezi să nu te pomeneşti cu călimara asta în cap. Şi după ce mormăi astfel, deodată îşi ieşi iar din pepeni: Du-te, mă, dracului… pe mă-ta, Oprescule!

— Dom’ perceptor, vă rog eu! zâmbi de astă dată secretarul.

Perceptorul răspunse atunci prieteneşte, cu un glas binevoitor, ca între funcţionarii primăriei care îşi cunosc bine afacerile, se acoperă între ei şi se servesc unii pe alţii.

— Nu se poate, mă, Oprescule. Zău nu se poate. Uite ici ordinul 400 020!

— Dă-l dracului de ordin, dom’ perceptor, dacă vreţi dumneavoastră!

Perceptorul sări în picioare cu ochii holbaţi; mustăţile îi tresăreau cu nervozitate:

— Bă, fire-al dracului, nu mă scoate din sărite!

Perceptorul l-ar fi amânat direct pe Moromete, fără intervenţia secretarului, deoarece Moromete era unul din acei oameni care trebuiau consideraţi. Dacă unul ca Moromete nu-l vorbea de rău pe perceptor, acesta putea să-şi vadă tihnit de treburile lui perceptoriale, care dacă ar fi fost cercetate de cineva, multe pensii neplătite, sau impozite plătite de două ori, sau impozabili omişi din roluri, ar fi ieşit la iveală. Perceptorul făcuse însă destul pentru de-alde Moromete, îi amânase şi-i păsuise cât se putuse de mult, dar în ultima vreme sumele lor se îngroşaseră şi trebuia neapărat să-i execute.