Capitolul 10

Între timp Plotoagă şi Zdroncan fuseseră avertizaţi de către Isosică asupra necesităţii de a afla urgent de unde ştia Vasile din Cotoceşti de „Operaţiunea Cotigeoaia”, cum numeau ei plasa pe care se pregăteau să i-o întindă lui Fântână. Nu le spusese că el, Isosică, ştia foarte precis că lipoveanul era informat şi alarmat. Nu-l văzuseră ei pe Mantaroşie vorbind cu el în ziua aceea în faţa meate-ului şi cum arăta Fântână mai rău decât ar fi fost beat? Era exclus ca chiar Mantaroşie să-i fi spus, bănuitor că odată Fântână înlăturat va fi înlăturat şi el, Mantaroşie?

— Fir-ar mantaua lui roşie a dracului! Cel mai sigur e că mie la sută Vasile îi pândea din umbră, de-aia s-a dus el în dimineaţa aceea la Fântână, acasă, să se înţeleagă amândoi… N-a uitat pesemne cum s-au opus ei doi, Isosică şi Plotoagă, la primirea lui în partid.

— De fapt de ce te-ai opus? se miră Plotoagă.

— Cum de ce?! se miră la rândul lui şi mai mult Isosică. Ai uitat?

— A, da! exclamă preşedintele amintindu-şi şi apoi tăcură amândoi posomorâţi.

De fapt nu-şi aminteau nimic precis, pur şi simplu se opuseseră, fiindcă Vasile le era străin şi nu le plăcuse privirea lui tăcută şi sfredelitoare. Îi decisese mai ales să se opună felul cum vorbise el când i se dăduse cuvântul, ştia să vorbească şi simţeai că ăsta nu intră în partid doar ca să-i mai îngroaşe rândurile cu încă unul. Zdroncan, care asista la această discuţie în tăcere, se ridică în clipa aceea, grăbit, de la masă, o luă spre tejghea şi pronunţă printre dinţii lui zâmbaţi, care stăteau parcă veşnic dezveliţi, aceste cuvinte misterioase şi de neînţeles pentru cei care se aflau acolo şi le auziseră (şi bineînţeles că le răspândiră, ca pe nişte ciudate semne de întrebare).

— Fir-aţi ai dracului, nu vă mai convine acuma. Şi, ca şi când constatarea aceasta l-ar fi înveselit peste poate, strigă în continuare, adresându-se astă dată vânzătorului, lui Stancu Tumbea: Dă-mi, mă, mie în fugă un rom, că am treabă, nu ca ăştia care stau aici şi n-au nici o grijă. Auzi, bă, Isosică, fire-al dracu’? Am plecat, ‘vă oasele în…, noroc, bă, al Ciupăgeanu, fire-ai şi tu al dracu’!

Şi plecă rânjind cu veselia aceea a lui care din pricina dinţilor părea că nu-l părăseşte niciodată şi a cărei expresie mereu surprinzătoare chiar şi pentru cei apropiaţi erau înjurăturile lui izvorând ca dintr-un strat subteran închis vederii celor din afară. În fapt nimeni nu ştia ce gândea cu adevărat secretarul sfatului despre cei din preajma lui, cu care conducea satul, despre satul însuşi în care se născuse şi despre evenimentele pe care le trăia acest sat de câţiva ani. Se făcuse indispensabil tuturor şi nimeni nu se gândea să-l schimbe o dată cu schimbarea comitetului executiv. Era reales.

La a doua întâlnire Zdroncan nu mai era de faţă, era doar Bilă, care părea să fi descoperit că nu era exclus ca şeful postului de miliţie să le facă greutăţi în actele de constatare a viitoarei fraude a morarului. Ceea ce spunea el însă părea întunecos şi de neînţeles pentru preşedinte. Plotoagă se uita la el nedumerit şi pe de altă parte dispreţuitor, iar Isosică fuma şi îl asculta cu o curiozitate împrăştiată şi absentă; se vedea că nici măcar nu-i trecea prin cap să fie atent la ce le-ar putea spune Bilă, chiar dacă din întâmplare responsabilul Arlus ar fi descoperit în evenimentele viitoare o anume fisură. Care fisură? Nu era asta cea mai mare fisură, că Fântână aflase de la Vasile? Cine i-o fi spus lui Vasile? Secretarul organizaţiei se chinuia zadarnic să afle şi nici Ciulea nu dăduse până acum de nici o urmă, deşi avea aerul că în curând o să ţină fără doar şi poate în mâini firul întregii istorii. „Spune-mi măcar la ce te gândeşti?” o rugase Isosică. „Mă gândesc că vă are pe toţi la mână Vasile”, răspunsese Ciulea. „Dar de ce?” „Aşa cred eu, şi o să-ţi spun pe urmă şi de ce, pe bază de fapte. Dar nu acuma, că nu ştiu nici eu.”

— Aşa e, Bilă, ai dreptate, zise Isosică după ce îl ascultă până la cap pe responsabilul Arlus. O să vorbesc eu cu şeful de post, dar nu acuma, ştiu eu când. Hai, Plotoagă, adăugă apoi ridicându-se, hai să vedem ce-au făcut ăia cu butoaiele de apă la aria chiaburilor, le-au pus sau nu le-au pus?

Şi se ridicară apoi amândoi şi o luară repede spre ieşire, încât Bilă nu mai avu timp să se ţină după ei, şi să mai ia parte la ceea ce aveau să-şi spună. Preşedintele sfatului şi secretarul organizaţiei de partid mergeau unul lângă altul spre biserică, pe drumul cel mare pe care se intra şi se ieşea din sat spre gară, care dădea întâi spre un pod de ciment de deasupra râului (şi făcea aci la poalele câmpiei, sub dealul argilos, un al doilea gâldău adânc al satului, după cel din pădure) şi apoi urca sus şi tăia izlazul în două până în zarea îndepărtată. În dreapta izlazului cum ieşeai din sat şi te aflai pe muchia câmpiei, se aflau instalate de curând trei din cele şase sau şapte batoze ale comunei. Asta era aria principală, celelalte fiind împrăştiate una în Valea Morii, şi două în apropierea gării, să nu se care tocmai de-acolo clăile de grâu şi să se scuture spicele. Asta se făcuse în urma unei dispoziţii venită de la raion, până în vara aceea batozele fiind în general instalate cât mai în apropierea satului, de frica incendiilor. Acum însă se organizaseră din timp peste tot echipe speciale şi materiale necesare de stingere, nisip, lopeţi, găleţi şi butoaie cu apă. Iar scoaterea şi transportarea batozelor pe arie nu se mai făcuse ca până acum cu boi, înjugaţi în mod spectaculos câte patru sau cinci perechi şi conduşi cu strigăte şi răcnete de-a lungul satului, ci cu tractorul, şi la una din arii se obţinură de asemenea două tractoare în locul locomobilelor cu aburi pe care proprietarii nu putuseră să le mai pună în bună stare de funcţionare.

— Ascultă, Plotoagă, eu nu mai cred acuma că Mantaroşie i-a spus lui Fântână toată operaţia, eu cred pur şi simplu că numai Bilă era în stare să se gândească la Vasile şi să se ducă să-i spună.

— De ce? zise Plotoagă.

— Fiindcă o fi mirosit că n-o să-l iau eu pe el cantaragiu, că nu sunt prost şi atunci s-o fi înfuriat şi el şi şi-o fi zis că dacă îi spune lui Fântână o să-l ia ăla în locul lui Mantaroşie.

— Toate astea sunt presupuneri fără nici o bază, zise Plotoagă, şi eu zic că şi ideea ta că Fântână a aflat ceva de la Vasile mă mir de unde ai născocit-o! Altceva nu înţeleg eu şi de mult vreau să-ţi spun, de ce l-ai vârât tu pe Bilă între noi şi te-ai apucat şi i-ai promis că îl iai cantaragiu? Nu înţeleg să mă tai cu cuţitul. Şi tot aşa nu înţeleg de ce l-ai băgat şi pe Mantaroşie să ştie, ca să nu mai poţi pe urmă să-l dai afară, stau şi mă întreb şi să fie al dracu’ care te înţelege.

Mergeau pe marginea şoselei, pe lângă garduri şi era căldură şi linişte peste tot satul. Oamenii erau toţi ieşiţi la seceriş şi cei doi îşi închipuiau poate că nu mai e nimeni prin case şi nu-i aude nimeni şi îşi continuară fără grijă conversaţia.

— Nu i-am vârât eu, răspunse Isosică. Ei s-au vârât.

— Ei s-au vârât cum se vâră oricine, zise preşedintele iritat, dar cum a ajuns Bilă să ştie de moară şi tu să-i promiţi că o să-l iai cu tine? Să te văd cum îmi explici tu chestia asta.

— Păi uite cum a fost, nu mă face pe mine vinovat: el s-a apucat să ne spună, erai şi tu de faţă şi era şi Zdroncan; ai memorie scurtă, el a venit cu ideea „Operaţiunii Cotigeoaia” şi noi nu ne-am dat seama că el vrea locul lui Mantaroşie. Fiindcă la început n-a vrut nimic, ne-a lăsat să vadă ce zicem noi. Şi noi în loc să tăcem din gură şi să nu-l mai lăsăm să stea la masa noastră, am zis că e o idee extraordinară; Zdroncan a zis, dacă ţi-aduci aminte. Şi pe urmă când a văzut că e în regulă, Bilă a venit cu Pretenţia. Dacă ziceam nu, era clar că se ducea şi ne spunea lui Fântână. Tot mai puteam să-l dăm la o parte, dar n-a trecut mult şi tot el a venit şi cu ideea să-l atragem pe Mantaroşie… şi Zdroncan iar a sărit în sus: formidabilă idee. Ei, ceartă-te acuma cu Zdroncan! Te cerţi degeaba, n-ai cum să mai scapi de Bilă…

— Decât într-un singur fel, zise deodată preşedintele rece şi hotărât şi avu o astfel de expresie şi un astfel de glas încât nu se putea înţelege decât că e vorba de o suprimare fizică şi că numai astfel se putea scăpa de Bilă.

Isosică îl înjură atunci pe Bilă cu mânia scârbită a celui care e silit să recurgă la ce nu trebuie, ca să facă ordine într-o situaţie grea ajunsă la impas din vina chiar a celui care va fi victima unei asemenea măsuri extreme.

— Iau eu asupra mea cum să scăpăm de Bilă, continuă preşedintele, dar cu o condiţie, să nu-l păstrezi pe Mantaroşie cantaragiu, să-l iei pe frati-meu Grigore.

— Nu pot, zise Isosică, trebuie să-l iau pe cumnatu-meu Zonzi. Asta e situaţia.

Preşedintele tăcu. Aici era mâna Ciulchii, nimic de făcut. Apoi vorbi cu acel glas al celui care era silit acum să-şi modifice fără ezitare şi cu toate pierderile cuvenite planurile de până atunci.

— Bine, atunci ia-l pe frati-meu Grigore ajutorul lui Zonzi. Fi-i-ar bila lui a dracului, cum stăturăm noi ca nişte proşti şi ne uitarăm în gura lui…

Şi, convins acum nouăzeci la sută că toate urmele trădării nu puteau să ducă în altă parte, Isosică începu deodată să-l înjure pe Bilă cu creioanele lui cu tot, zicând că să şi le scoată pe toate din piept şi să le bage în aia mă-sii de porc, cum i-a înşelat el pe toţi strecurându-se pe nesimţite în biroul organizaţiei şi agăţându-se de pantalonii lor cum se agaţă ciulinii de coada câinelui.

— Mă, Plotoagă, ia ascultă aici, zise el din ce în ce mai furios, tu mai ţi-aduci aminte ce-a păţit al lui Moromete în ‘46 când erau să-l omoare oamenii în faţa primăriei şi abia l-a scăpat notarul din mâinile lor?

— Cum să nu-mi aduc aminte, zise Plotoagă. Nu eram şi eu acolo?

— Ei, tu ţii minte cum a urlat atunci Bilă? „Domnilor, astăzi nu trebuie să fii comunist, trebuie să fii anticomunist!”

— Cum dracu să nu ţiu minte, exclamă preşedintele, din pricina urletelor lui au început să urle şi ăilalţi şi să-i dea lui Moromete cu pumnii în cap! Era beat mort.

— Ei, tu ştii o chestie? continuă Isosică. Eu l-am văzut pe urmă cu ochii mei cum a ridicat ciomagul lui cu gogă şi a vrut să-i dea lui Moromete una în cap. S-a lovit ciomagul de mâna unuia care şi ăla vrea să dea, altfel îl omora pe Niculae. Ce-ar fi să-i spunem noi lui al lui Moromete? Scăpăm dracului de domnul Bilă, îl curăţăm…

— Păi tocmai la asta mă gândeam şi eu adineauri, îmi luaşi vorba din gură, zise preşedintele, şi uite cum o să facem: îi punem întâi pe alţii să se ducă la al lu’ Moromete acasă şi să-i spună, şi dac-o fi nevoie, dăm şi noi declaraţie. Băga-l-aş în mă-sa pe domnul Bilă, că de mult stam şi mă uitam la tine cum umbli cu el în toate părţile, şi toată lumea ne înjură din pricina lui.

Se apropiaseră între timp de arie şi deveniră tăcuţi. Doi inşi săpau într-un loc cu nişte cazmale nişte gropi, alţii înfigeau nişte ţăruşi şi nişte panouri cu instrucţiuni şi gazeta ariei. Pe pământ zăcea alături o cutie cu cruce roşie pe ea, probabil farmacia volantă, iar mai încolo, lângă locomobila tăcută, alţii se opinteau rostogolind spre un loc anume două putini uriaşe, necesare probabil pentru cazanul de aburi al locomotivei.

— Dănălache, chemă Isosică cu o voce scăzută şi tainică şi de lângă gropi se desprinse acel Dănălache, un om cu statura înaltă şi slăbănoagă şi se apropie în grabă de cei doi. Cu cine eşti tu acolo?

— Cu Geacă, zise Dănălache arătând cu degetul gros înapoi.

Isosică avu o expresie elocventă de mulţumire şi se uită la Plotoagă semnificativ: ce zicea, nu era o potriveală perfectă?

— Geacă, strigă şi preşedintele cu acelaşi glas ca al lui Isosică de mai înainte şi cel strigat lăsă cazmaua şi se apropie şi el în grabă.

— Ia veniţi voi încoace, le spuse Isosică luându-i mai la o parte şi în timp ce se îndepărta încet cu ei continuă cu glas ceva mai tare ca să-l audă ceilalţi şi să nu-şi închipuie cumva că e vorba de altceva decât de ceea ce îşi pot închipui în mod normal: terminaţi azi aici şi mâine duceţi-vă la Cotigeoaia, că scoatem batoza lui Năstase Rădulescu şi aveţi grijă să nu saboteze chiaburul instalarea ei; aria lor o să fie aria chiaburilor şi dacă nu suntem atenţi cine ştie ce figură poate să ne facă.

Plotoagă zise şi el ceva de acelaşi gen celor care continuau să lucreze, şi stătu lângă ei mereu, în timp ce Isosică vorbea acum cu cei doi fără să se mai audă ce le spunea. În cele din urmă cei doi reveniră, preşedintele îl părăsi pe cei ce lucrau, se îndepărtă cu secretarul organizaţiei, iar Dănălache şi Geacă, cu nişte expresii impenetrabile, puseră mâna pe cazmale şi continuară cu săpatul gropilor.

Geacă era un om care ar fi putut trece drept un ins gras, dacă n-ar fi fost aşa de roşu şi n-ar fi avut în cap nişte ochi aşa de mari cât nişte cepe. Asta se vedea întâi la el şi cine nu-l cunoştea şi-ar fi putut închipui, pe lângă toate, că trebuie să fie şi iute la mânie şi periculos nevoie mare. Dar nu era, după primele vorbe pe care le auzeai că le spune cu ochii aceia ai lui mari se întâmpla ceva, parcă zâmbea de o istorie pe care vroia să ţi-o povestească şi chipul lui cu pielea umflată şi roşie părea şi el parcă încărcat de un val de bucurie ascunsă care îi inunda porii. În zilele de duminică, dimineaţa aşa spre prânz mai ales, o mare parte din sat auzea dinspre casa lui valuri de cântece dintr-un instrument pe care numai el îl mai avea dintre toţi şi din care numai el mai ştia să mai cânte: din cimpoi. Cine stătea atunci alături de el îl vedea cum degetele lui groase joacă pe cele câteva găuri ale ţevii de lemn care ieşeau din burduf şi cum ochii i se umflau şi mai mari şi chipul i se făcea şi mai roşu suflând în ţeava de aer din capul aceluiaşi burduf. Nu juca nimeni după cântecele lui şi nimeni nu-şi arăta dorinţa să belească, aşa ca el, o capră, şi să vie la el să înveţe cum se cântă din ea. Geacă avusese un copil care îi murise în război, în 1945, într-un lagăr de prizonieri nemţesc. Cei care scăpaseră de acolo povesteau că din pricina foamei pierise, îşi schimba pâinea pe tutun şi când venise iarna şi făcuseră păduchi, nu rezistase la mizerie şi se prăpădise. „Iar cântă săracu Geacă, spuneau muierile când îl auzeau, cântă după Anton al lui că nu se mai întoarse de pe unde îl târî rezbelul”. Geacă era foarte sărac, era dulgher şi membru de partid încă de la început, de când venise notarul acela în sat, se înscrisese odată cu Fântână. Dar nu reuşise să fie nimic în toţi anii care urmară.

— Ce e, mă Geacă? zise unul din oameni adresându-i-se ca şi când era de la sine înţeles că degeaba l-ar fi întrebat pe Dănălache, că ăsta n-ar fi spus nimic. Ce zicea Isosică?

Dar avură o surpriză. Geacă se supără pe neaşteptate şi păru că se înroşeşte şi mai mult decât era el roşu, iar ochii lui negri, boboşaţi şi încă tineri, nu mai surâseră ca asupra unei istorii pe care era gata să ţi-o povestească.

— Ce să fie, bă Tănăsache, răcni el, tu n-ai auzit? Sau ai cam surzit de o ureche?

— Du-te, mă, dracu’, se supără atunci şi numitul Tănăsache. Şi adăugă parcă în silă: Crezi că eu stau să aud prostiile voastre. Taci, că altă treabă n-am.

— Păi dacă n-ai, atunci de ce întrebi? zise de la locul lui celălalt conspirator, Dănălache, şef de tarla, numit de Isosică, omul lui cel mai sigur, ştia toată lumea.

Numitul Tănăsache însă parcă nici nu auzi, dădu mai departe cu cazmaua şi nu mai răspunse nimic. Chiar că părea surd. Tăcerea care urmă însă stărui timp de câteva minute lungi asupra tuturor. Şi unora li se umbriră chipurile: ce era cu asta, de se supărase Geacă? Ce putuse Isosică să-i spună de îl făcuse să strige aşa? Ce se întâmpla în sat cu oamenii de nu mai puteau vorbi unii cu alţii ca altădată, fără aceste bănuieli şi aceste taine?