Capitolul 11
Şi iată cum prin jocul imprevizibil al forţelor pe care le declanşează totdeauna o uneltire, inspiratorul „Operaţiunii Cotigeoaia” care îi ţinea încleştaţi pe cei ce conduceau comuna Siliştea-Gumeşti tocmai în perioada când Niculae Moromete revenise cu o sarcină de partid în satul său natal, Bilă adică, deveni deodată omul care trebuia definitiv îndepărtat de pe scena satului. Dar câţi erau cei care, judecaţi după trecutul lor, nu meritau să fie excluşi? Nu exista decât o singură posibilitate să se afle răspunsul la această întrebare, să i se cerceteze dosarul la raion în urma unei sesizări: a declarat oare tovarăşul Dobrescu, la intrarea lui în partid, cine era? (Ăsta era numele adevărat al lui Bilă, nimeni nemaiamintindu-şi cine şi de ce îl poreclise cu acest cuvânt care însemna ceva rotund şi ce înţeles avea această sugestie pentru înfăţişarea sau felul lui de a fi, chipul lui osos şi negru nepotrivindu-se deloc cu această poreclă; poate doar vorba lui egală şi persuasivă, cuvintele lui măsurate şi avertismentele lui unduioase însoţite de acel „ţi-o spun cu lacrimi în ochi”, fiindcă cealaltă latură a firii lui, explozivă şi demenţială, apărea doar când se îmbăta, şi asta se întâmpla extrem de rar, necunoscându-i-o decât un număr foarte restrâns de persoane). Dacă de la raion venea informaţia că „partidul ştie”, atunci totul trebuia altfel construit, cu mai puţine şanse că Bilă putea fi „curăţat”, dar acţionându-se în orice caz în vederea obţinerii unui rezultat care să ducă cel puţin la scoaterea lui din birou şi îndepărtarea lui de pe primul plan de conducere a treburilor comunei. Nimeni adică să nu mai poată să facă vreo alianţă cu el, şi în nici un caz Fântână.
Aşa se face că în zilele secerişului Niculae se pomeni într-o seară cu doi inşi la poartă, pretinzând, cu o voce coborâtă şi cu un aer misterios, că vor să-i spună ceva şi că vor să-i dea şi în scris… Unul dintre ei, care părea să fie un ins gras, dar care tot aşa de bine putea să fie doar voinic, stătea mai în faţă, iar celălalt, înalt şi slăbănog, ceva mai în spatele lui, având parcă aerul să spună că deşi rolul lui este acelaşi cu al celuilalt, poziţia nu e aceeaşi, el fiind un ins fără importanţă anume, putea doar să întărească cele ce avea să spună grasul, fără să adauge însă ceva nou. Amândoi în schimb aşteptau liniştiţi şi convinşi că Niculae o să le deschidă uşa, să intre în curte şi, undeva în grădină sau în pridvor, să se aşeze pe ceva şi să înceapă să-i povestească. Niculae însă îi întrebă fără bunăvoinţă:
— Despre ce e vorba? Şi adăugă şi mai neprietenos: Ce este, nea Geacă, ce s-a întâmplat?
Se vedea că pe celălalt nici măcar nu-l întreba cine e şi că, dacă nu l-ar fi recunoscut pe Geacă şi n-ar fi ştiut că e un om cumsecade, s-ar fi răstit la ei şi i-ar fi gonit pe amândoi de la poartă înainte chiar ca vreunul din ei să apuce să deschidă gura.
— Măi Nică, zise Geacă fără şovăire, de astă dată cu o voce obişnuită, şi părăsind brusc şi parcă scos din sărite orice taină, noi am venit să-ţi spunem ceva care te priveşte individual, dar dacă nu te interesează, plecăm şi bună-seara…
— Cine v-a trimis? întrebă tânărul cu alt glas, coborât, sec şi foarte rapid.
Parcă nici nu mai era glasul aceluiaşi om. Urmă o clipă de tăcere. Geacă rămase ţeapăn în întunericul serii. Atunci se auzi şoapta tărăgănată a celuilalt:
— Nu ne-a trimis nimeni, am văzut că ai venit în sat şi n-ai mai dat de mult pe-aici şi ne-am gândit să-ţi spunem ce ştim ca o datorie a noastră de membri de partid…
— Ce vorbeşti? Şi până acum ce-aţi făcut? Vreţi să vă spun eu de ce aţi venit? zise Niculae. Şi continuă: Să-mi spuneţi că Bilă era la primărie când au sărit oamenii la mine, aşa este? De ce nu spui, nea Geacă?
— Măi Nică, asta e, recunoscu Geacă intimidat.
— Şi erai şi dumneata acolo de faţă, când s-a întâmplat.
— Păi eream.
— Păi ereai, reluă Niculae tăios şi ereai şi dumneata care nu te cunosc, cum te cheamă?
— Dănălache!
— Ereai şi dumneata şi ereau şi alţii şi ce-aţi făcut? Aţi stat şi v-aţi uitat şi acuma veniţi să vă pârâţi unul pe altul crezând că eu gata, o să vă ascult pe voi şi o să vă primesc declaraţiile voastre scrise. Ia căraţi-vă de-aici şi, dacă vă mai prind că umblaţi cu istorii de-astea, vă pun eu în discuţia organizaţiei şi o să afle toată lumea cu ce vă ocupaţi.
Şi le întoarse spatele şi intră în curte. Din cuvintele sale însă necruţarea îi izbise atât de tare pe cei doi încât rămăseseră mai departe la poartă ţinuţi parcă de piept de ghearele ei furioase şi invizibile: nu se mai puteau urni din loc, stăteau mereu lângă poartă ca două momâi fără sens, prelungiri sau repetări tăcute ale stâlpilor porţilor sau trunchiurilor din preajmă.
— Cine erea, mă? întrebă Moromete când băiatul intră în tindă.
— Geacă şi Dănălache.
— Şi ce căutau?
— Să-mi spună ei mie nu ştiu ce! exclamă Niculae cu dispreţ. Şi când i-am întrebat cine i-a trimes, Geacă, om în toată firea, că ţi-e milă de el cum a rămas fără Anton, a tăcut din gură şi a răspuns ălălalt, Dănălache, crezând că mă prosteşte el pe mine: nu ne-a trimes nimeni! Nici măcar nu i-am lăsat să vorbească, le-am spus să plece şi să nu-i mai văd.
Moromete ieşi în pridvor şi se uită spre poartă, ca şi când ar fi vrut să verifice în felul ăsta spusele fiului. Stătu câteva clipe lungi, apoi se întoarse şi exclamă cu o uimire care parcă se cerea ea însăşi verificată.
— Păi, îi văd că stau mereu la poartă!
Niculae se ridică şi el de pe prag unde se aşezase şi apăru în cadrul uşii uitându-se şi el lung în aceeaşi direcţie. El stătu însă mai mult şi când reveni spuse că în sfârşit cei doi s-au urnit de la poartă, s-au dus…
— Fă şi tu cum crezi, zise Moromete întru târziu, cu îndoială. Dar sigur zici că Geacă…
— Tocmai d-aia, răspunse atunci Niculae ridicând fruntea spre tatăl său. Nu poate să rămână Geacă, Geacă, aşa cum îl ştim toţi? aproape că strigă. Şi adăugă după câteva clipe lungi, ţintuindu-l pe tatăl său cu privirea sa tânără care nu clipea: De ce nu poate? Ce îl împiedică?
