Capitolul 9

Oamenii însă se mişcau încet şi toată febra aceasta politică şi administrativă trecea pe lângă ei şi pe lângă căruţele şi vitele lor fără să-i atingă. Fără să afle nimeni şi cu această lentoare în mişcări dădeau şi ei o luptă, dar una mai puţin spectaculoasă, subterană şi eficace. De aceea şi erau senini şi liniştiţi şi îi primeau pe activişti parcă anume cu acea înfăţişare şi acele vorbe care justificau enormul val de cuvinte care se revărsa din aparatele de radio, din ziare şi de pe sonorul benzilor de filme despre bucuria ţăranilor din timpul strângerii recoltei, despre creşterea conştiinţei lor de clasă şi alianţa lor cu clasa muncitoare sub conducerea acesteia din urmă. Nimeni nu observă că în acest an, în ciuda recoltei bogate, şirele de paie care începură să se clădească după seceriş, în jurul batozelor, erau în mod ciudat destul de mici şi relativ egale între ele, şi că erau departe de a reflecta contrastul real, diferenţele adevărate dintre hectarele de pământ pe care le avea fiecare. Să stea cineva şi să cerceteze că alde cutare, de pe atâta pământ, nu putuse să facă atât de puţin, şi cutare de pe atât de puţin să facă atât de mult. Scriptele nu erau bine puse la punct, cum avea să se întâmple mai târziu, iar aparatul de control nu atât de priceput să înţeleagă un lucru atât de simplu. Şi în afară de asta atenţia lor cea mare era îndreptată asupra celor bogaţi, să strângă grâul de pe câmp, să-l ducă la arie, să nu cumva să-l lase nesecerat, sau să-i dea foc, cum li se spunea prin broşuri şi literatura difuzată în cantităţi mari cu această ocazie, că făceau chiaburii…

Treierişul începu ca în toţi anii, cu cete de cincisprezece-douăzeci de oameni, care îşi uneau vitele şi căruţele. Cerul câmpiei se umplu în preajma ariilor de praf şi de pleavă. Batoza începu să murmure de dimineaţă din zori şi din depărtare se vedea roata cea mare a locomobilei, cureaua uriaşă care o lega de axul principal al maşinii de treierat şi două ouă de metal care se învârteau tot timpul deasupra locomobilei, ca două testicule ciudate, înfipte acolo nimeni nu ştia în ce scop.

Din prima zi însă, treieratul chiar se opri pentru câteva ore: se află că nimeni nu avea voie să ducă grâul acasă înainte de a preda cotele cuvenite statului, S. M. T.-ului, restanţele şi grâul împrumutat. Mai mult, baza de recepţie care se afla la gară trimise înapoi primele căruţe care se prezentară să predea aceste cote, pretinzând ca grâul cu neghină să fie dat la trior şi să se predea cotele fără corpuri străine. Cei care se întorseseră erau atât de convinşi că e vorba de o neînţelegere încât arătau nepăsători, şi vrură s-o ia spre casă cu căruţele pline cu grâul acela al lor pe jumătate amestecat cu neghină, dar fură opriţi în mod hotărât de către paznici şi şefii de tarlale. Şi ce să facem? întrebară oamenii. Deşertaţi grâul jos, li se răspunse. Vedem. Telefonăm la raion şi vă spunem. Continuaţi treieratul puneţi grâul în grămezi pe arie şi aşteptaţi, nimeni n-are voie să ducă recolta acasă fără chitanţă de la baza de recepţie.

Urât grâu le ieşise celor care semănaseră cu sămânţă împrumutată astă-toamnă şi nu-l dăduseră la trior. Se vedeau grămezile acoperite ici-colo cu rogojină, şi se apropia câte unul şi se uita, dădea puţin rogojina la o parte şi contempla boabele clipe îndelungi.

Pe baza acelui telefon care urma să fie dat la raion, nici cei care aveau grâu bun nu se duseră să-şi predea cotele: tot nu credeau că trebuie să predea toate restanţele şi toate cantităţile prevăzute după numărul de duble. Îl puseră şi ei pe jos şi se aşezară lângă el să aştepte… Câţiva mai sceptici încărcară tot ceea ce datorau, predară şi se întoarseră cu chitanţa respectivă. Ăştia nu credeau în minuni şi îşi duseră grâul acasă şi cu chitanţele acelea se putură duce şi la moară să macine, să mănânce pâine nouă. Printre aceste chitanţe nu era însă în nici un caz aceea cu numărul 1, cu care se lăudaseră Plotoagă şi Isosică.

În acest timp, ca şi când cei care urmau să intre la rând la batoză ar fi fost altfel de inşi, cu o situaţie specială, care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu cei care îşi puseseră grâul pe jos, alţi oameni trăgeau căruţele pline cu snopi de o parte şi de alta a maşinii şi treieratul continua. Şi când în partea din faţă a batozei se umplea lada în care curgea grâul şi un referent de la sfat îi citea proprietarului cantităţile pe care urma să le predea, acesta se uita neîncrezător în hârtiile aceluia şi cu o privire naivă pe chipul lui ars de soare şi cu pălăria plină de praf şi pleavă, întreba: Cât ziseşi? Atâta şi atâta, repeta funcţionarul, direcţia baza de recepţie gara Balaci, chitanţă la nenea în palmă şi acasă cu recolta să mănânci pâine caldă. Care gară? întreba atunci omul închipuindu-şi poate că dacă o dă pe glumă, o să zică şi ăla că a glumit şi atunci el o să se întoarcă la cei cu grânele de pe jos şi o să le spună: încărcaţi, mă, proştilor, grâul în căruţă şi duceţi-vă acasă, voi aţi crezut că e serios? Au glumit ăştia să mai râdă p-acilea de voi, că voi n-aţi înţeles cum devine, să-i daţi şi lui acolo un sac de grâu şi să vă dea drumul acasă. Parcă ştie cineva ce socoteală ţine el acolo? Şi i se adresa în şoaptă funcţionarului, hai mă, că îţi dau cinci duble de grâu, lasă-mă s-o iau cu căruţa spre casă, că nu ne vede nimeni. Funcţionarul însă scotea un răcnet să golească lada şi să mai tacă din gură, să plece de acolo şi să se ducă dracului, dar nu fără chitanţă, să predea întâi grâul şi pe urmă să se ducă şi-n mă-sa, dacă avea chef.