Capitolul 12

Tatăl nu răspunse şi nici fiul nu mai zise nimic. Altă dată, în altă zi, mai ales cum era acum, după o zi de odihnă – era prima duminică de la începutul secerişului – Moromete ar fi luat-o negreşit de la cap, dar se întâmplase în cursul zilei ceva cu Catrina acolo la Alboaica şi tatăl şi fiul arătau îngrijoraţi. Bâta, povestise acelaşi Sande trimes de Alboaica pe furiş, venise la prânz de la biserică, se culcase în pat şi nu mai vrusese să vorbească cu nimeni. Nu stătuse nici la masă, şi se făcuse seara şi tot în pat stătea. „Ce e cu tine, mamă, o întrebase Albei nedumerit, te doare ceva, să-i spunem lui Niculae să chemăm pe doctorul Ruiu de la spital, îl cunoaşte personal, dacă îi dă un telefon de la sfat să ştii că vine!” „Nu mă doare nimic”, răspunse mama cu o voce foarte sigură dar foarte mohorâtă, şi alte vorbe nu mai scosese şi se înţelegea limpede că dacă le scosese şi pe-astea fusese doar ca să împiedice venirea zadarnică a medicului tocmai acum în zi de sărbătoare, când poate că se odihnea şi el ca orice om. „Ce e, mamă?” o întrebase şi Alboaica cu blândeţe, dar trebuise s-o lase în pace, fiindcă degeaba vorbea cu ea. Stătea întinsă în pat în casă, îmbrăcată aşa cum venise, în fusta ei bună şi cu bluza ei de zile mari, cu spatele la toţi cei care ar fi intrat pe uşă şi nu scotea un cuvânt. Era atât de mohorâtă încât toată odaia părea plină de împotrivirea pe care o împrăştia parcă în jurul ei şederea aceasta în pat, neclintită. Vecinii şi rudele mai îndepărtate ştiau că mama lui Niculae îşi purta supărările pe picioare, aşa cum făcea mai toată lumea, dar numai tatăl, fiul şi fiica cunoşteau felul acesta al ei de a se culca şi de a nu vorbi când ceva duşmănos o copleşea din afară, sau dimpotrivă când ea copleşea pe alţii cu duşmănia ei. Şi cele mai rele stări care o ţineau cel mai mult la pat, cum era cea de azi, erau cele în care această duşmănie nu se limpezea: cât venea din sufletul ei, cât din al altora şi care dintre ele erau mai rele. Pentru că ea învăţase de la biserică şi o spunea şi altora, că trebuie să uiţi faptele rele şi să le ţii minte numai pe cele bune, fiindcă aşa îi place Domnului Cristos. Nu reieşea însă de nicăieri din cele patru evanghelii că asta era una din plăcerile Nazarineanului, totuşi asta fusese cea mai des repetată dintre învăţăturile pe care Catrina Moromete o desprinsese de-a lungul anilor ducându-se la biserică. Familia ei însă, Moromete îndeosebi, şi alţii care îi cunoşteau tinereţea înţelegeau de aici mai multe, de ce chiar uitarea ar fi fost una dintre marile învăţături ale lui Cristos: trecutul Catrinei lui Moromete nu părea să fie pentru aducerile ei aminte un izvor de lumină…

Moromete se ridică de pe prag, se duse pe vatră, scormoni cu vătraiul în cenuşă şi luă de pe el spuză roşie de la care îşi aprinse pufăind ţigara lui de tutun răsucită în foiţă de mână. Alături, Ilinca spăla vasele (când Niculae fusese strigat la poartă de cei doi, abia terminaseră cu masa) şi le rânduia la locul lor pe poliţa de lemn din perete. Sperând că poate îi va pica totuşi ceva de mâncare atâta timp cât lumina tindei şi umbrele stăpânilor se mişcau mărite de-a lungul pereţilor şi podului pridvorului, câinele stătea întins într-o parte pe patru labe arătându-şi doar botul la lumină lângă stâlpul uşii, clipind rar din ochii lui parcă vinovaţi de conştiinţa de a fi câine şi de a nu fi mai mult, vită de pildă, faţă de care stăpânul are mai multă dragoste, se scoală anume dimineaţa şi o îngrijeşte şi îi dă mai mult să mănânce, nu numai fărâmiturile lui de la masă. Era unul tânăr, nu mai era Duţulache, acela murise de mult, pierise într-o zi de acasă şi nu-l mai văzuse nimeni.

— Vezi cum devine, zise Moromete, îţi spuneam acum o săptămână când venişi cu noi dimineaţa în căruţă la deal: nu mai e el secerişul de altă dată cu tot rodul muncii noastre! Aşa e şi cu biserica! În loc să se ducă şi să se întoarcă de acolo cu sufletul senin, se întoarce şi cade la pat. De ce? E bine aşa?!

Tăcu şi se întunecă şi el la faţă, ca şi când ar fi păţit şi el ce păţise mama în aceşti ani când biserica fiind dezlipită de stat şi copiii nemaiînvăţând la şcoală religia, nu mai ştiau de Dumnezeu decât de la oameni, şi oamenii… Cu toate că în viaţa lui, nici de Paşti nu se ducea totdeauna la slujbă, Moromete se trezea acum că e credincios!

— Când eraţi mici vă luam din pat în noaptea Paştilor şi vă duceam la biserică şi mă-ta punea peste prag un strat de pământ proaspăt cu iarbă crudă… vă dădeam paşti pe el… continuă Moromete.

— Ei şi?! făcu Niculae.

Începea parcă să-l scoată din sărite aerul acesta paşnic al tatălui său, după ce o gonise pe maică-sa de acasă cu parul. Oricum, avea aerul să creadă că ea stă acolo la Alboaica de dragul lui, să-i facă pâine sau cozonaci şi să vie pe urmă acasă bucuroasă ca de zile mari, ca pe timpul frumoaselor vremuri când toţi copiii erau la un loc, şi în zilele de sărbătoare, de Paşti sau de Crăciun, nu se mai înjura şi nu mai ridica nimeni mâna unul la altul. Ce tot îi da el zor cum era cu pământul pus pe marginea pragului şi alte istorisiri înflorite care nu mai puteau să ascundă nimic?

— Mă mir cum te împovărezi tu cu lucruri care nu te privesc, zise Niculae, şi cu alea care te privesc direct, te scuturi ca şi când nici usturoi n-ai mâncat şi nici gura nu-ţi miroase.

— Păi mă întâlnii şi eu la prânz cu Catrina lui Bălţoi, răspunse Moromete indignat şi zice „Ilie, vezi s-a supărat rău naşa (adică mă-ta), am fost cu ea la biserică şi după slujbă popa a citit ceva ca să ne ducem la secere şi să dăm cotele.” Asta e logică?! exclamă Moromete furios. De ce îl amesteci pe preot în astea? Că doar tu nu crezi în Dumnezeu!

Aşadar din pricina asta căzuse Catrina la pat, că preotul lăsase la o parte evanghelia şi vorbise de cote…

Când Moromete se opri, se ivi Ilinca scoasă şi ea din sărite că tatăl ei vorbeşte de maică-sa ca şi când amândoi ar fi fost de faţă şi s-ar fi uitat unul la altul ca nişte prunci.

— Voi nu mai tăceţi din gură, Niculae? zise ea. Nu vă dor fălcile de atâta vorbă?

— Nu ne dor, pe tine te dor? zise Moromete înţelegând că lui îi erau adresate aceste cuvinte.

Şi schimbă subiectul.

— Cu alte cuvinte, reluă Moromete adresându-se fiului, te fereşti să vorbeşti cu unul sau cu altul din ce motiv?

Ai fi zis că întrebarea avea rostul ei. Şi adăugă situându-se nu fără o anume încântare de sine pe un plan din afară:

— Care sunt metodele dumitale?

Sigur, nu erau amândoi oameni politici? Făceau schimb de vederi…

— Metodele mele sunt că am în faţă un sat vechi şi acţionez să iasă din el unul nou, răspunse Niculae. Ori, intriga şi turnătoria n-o să facă niciodată din nimeni şi pe nimeni un om nou.

— Şi cotele crezi că or să facă? întrebă Moromete.

— Cotele o să le desfiinţăm, dar deocamdată suntem siliţi să recurgem la ele, fiindcă n-avem încotro. Cu ce să aprovizionăm oraşele la un preţ convenabil?

— Bine, conveni Moromete, dar după ce le desfiinţezi îmi dai îndărăt ce mi-ai luat?

— Sigur că o să-ţi dau şi îndărăt sub o formă sau alta o să-ţi iai singur, răspunse în cele din urmă Niculae ridicându-se de pe prag şi pregătindu-se să se culce, având acum acea expresie a celui care ghiceşte ce i se va răspunde şi n-are nici un chef să audă, n-are acuma timp de discuţie.

— Dă-mi dumneata un bon la mână în care să se specifice următoarele, zise într-adevăr Moromete fără să ia în seamă intenţia fiului de a părăsi terenul. Am luat de la cetăţeanul cutare din comuna cutare raionul cutare cereale cantitate cutare în valoare de lei, care nu corespunde cu preţul pieţii. Prin prezenta, mă oblig ca, stat, să-i achit diferenţa, aşa, eşalonat. Drept care i-am eliberat prezenta spre a-i servi la nevoie.

— Nu merge cu chestii d-astea, zise fiul hotărât şi agresiv.

— Nu merge?! se îndoi Moromete, ca şi când ar fi crezut o clipă că faptul era posibil şi ar fi putut încheia tranzacţia chiar atunci şi anume cu fiul său, care ar fi avut împuterniciri speciale.