Capitolul 13

Isosică, Plotoagă, Zdroncan şi Bilă şi Mantaroşie care făcea şi el parte din biroul organizaţiei, dar care înainte de a li se alătura şovăise un timp între ei şi vechiul secretar, Adam Fântână, nu-şi dădură cu adevărat seama de ceea ce se petrecea pe arii nici după ce numărul celor care îşi întindeau grâul pe jos crescu atât de mult încât, văzută de departe, o arie începea să semene cu un fel de bivuac. Grămezile conice de grâu cu rogojini pe ele aduceau a corturi, iar ţăranii în cămăşi tolăniţi pe lângă ele a trupă în repaos. Isosică, în a doua zi de treieriş, plecase la raion de unde se întoarse pe seară cu ştirea pe care o comunică lui Plotoagă şi lui Zdroncan, că Bilă nu declarase la primirea sa în partid ce rol jucase în evenimentele din ‘46 din faţa primăriei şi că era momentul să se trimită la raion declaraţiile respective şi să fie curăţat. Plotoagă însă, preşedintele sfatului, nu se putu lăuda cu un succes asemănător şi spuse că Niculae al lui Moromete era complet refractar dezgropării trecutului lui Bilă şi că nici măcar nu vrusese să stea de vorbă cu Geacă şi Dănălache, pur şi simplu îi gonise de la poartă fără discuţie.

— Pe noi nu ne interesează dacă el vrea sau nu vrea, zise atunci Isosică aproape dispreţuitor, dând parcă de înţeles că în chestiuni de astea nu persoana ta interesează… Avem noi şi alte socoteli cu el şi cu tat-său, domnul Ilie Moromete. Nici o grijă, nu vom scăpa momentul potrivit pentru a-i demasca pe amândoi pentru agitaţia pe care o duc… Aşa, Niculae avea ocazia să-l iertăm pentru ceea ce face taică-său. N-o să-l mai iertăm.

Zdroncan schimbă subiectul cu un surâs impenetrabil:

— Cu cine ai vorbit la raion?

— Am vorbit chiar cu tovarăşul care are sarcina să se ocupe cu probleme de-astea, răspunse Isosică. Şi adăugă ironic: ce, credeai că m-am dus să vorbesc cu tovarăşul Merdescu sau cu Bumbea?

Merdescu era unul din şoferii comitetului de partid raional şi cel numit Bumbea unul din oamenii de la poartă, care te opreau să intri neanunţat. Zdroncan ripostă cu o înjurătură admirativă la adresa lui Isosică spunând că era dat în paştele mă-sii, dar că o să vadă el ce-o să-i facă mâine sau poimâine tovarăşul prim-secretar Ghimpeţeanu când o să afle că oamenii şi-au pus grâul pe jos şi nu vor să se ducă să-şi predea cotele la baza de recepţie. Ce măsuri înţelege să ia?

Isosică îşi descleştă fălcile şi căscă cu gura până la urechi, abia înregistrând faptele. Se aflau acum la sfat în biroul preşedintelui, luminat puternic de becul din tavan, şi nu mai era nimeni pe acolo, afară de un paznic vigilent care făcea ce făcea şi se dădea ca din întâmplare când pe lângă uşă, pe coridor, ascultând încremenit, dar şi gata să-şi reia mersul dacă ar fi fost surprins, când pe-afară, pe sub ferestre, ca şi când ar fi pândit să nu sară cumva vreun duşman de clasă peste cei dinăuntru şi el să nu fie acolo şi să dea alarma. În realitate trăgea cu urechea…

— Nu egzistă, zise Isosică toropit de somn şi de o mulţumire esenţială, care înăbuşea nesilit orice încercare a oricui, nu numai a lui Zdroncan, de a-i strecura în preocupări vreo îngrijorare cât de mică. Cotele trebuiesc predate fără discuţie şi cine nu vrea, nu duce grâul acasă. N-are decât să-l ţină acolo pe câmp, să vedem cât îl ţine. Trecui şi eu pe-acolo când venii de la gară, adăugă el puţin mirat, şi unii îmi spuneau că n-au căruţe… Niculae al lui Moromete n-a fost pe arie?

— A fost de dimineaţă, zise Plotoagă, şi pe la prânz a plecat la raion, l-a chemat tovarăşul Ghimpeţeanu.

— Adică n-a zis nimic!

— Ce să zică, şi mie îmi spuseră tot aşa, că n-au căruţe şi că îl duc mâine dimineaţă.

— Poate că n-or fi având? admise Isosică descleştându-şi iar fălcile, vedem noi mâine, organizăm noi altfel convoaiele, luăm căruţe de la cei care stau şi n-au intrat în ceată şi le dăm lor…

Niculae se întoarse în aceaşi seară de la raion şi dimineaţa ţinu o şedinţă cu Isosică, Plotoagă, Bilă şi Mantaroşie, cei trei membri ai biroului organizaţiei, plus Plotoagă în calitatea lui de preşedinte al comitetului executiv şi nici el, Niculae, nu pomeni nimic de situaţia de pe arie. Le reaminti doar pe scurt instrucţiunile şi măsurile care trebuiesc respectate în vederea unei bune desfăşurări a treierişului, punând însă accentul insistent pe o supraveghere specială a ariei chiaburilor.

După felul cum le vorbi era lesne de înţeles că pentru asta fusese el chemat ieri la raion şi exemplele pe care le dădu confirmară imediat această presupunere. În cutare sat un chiabur a refuzat pur şi simplu să-şi strângă grâul de pe câmp, un altul a stricat sitele de la batoză, un altul a încercat să fure nişte saci cu zoană, acel praf amestecat cu pleavă şi boabe rupte de grâu care se scurge alături de lada mare, altul a fugit din sat nu se ştie unde şi şi-a împărţit recolta la alţii, crezând că cu manevra asta…

Niculae era încruntat. Exemplele sale erau meschine, dar nu le inventase el, cum, necum, ăştia cărora le vorbea trebuiau să bage bine la cap să nu spună că n-au fost prelucraţi…

Aria chiaburilor funcţiona însă fără nici un fel de accidente, se treiera necontenit, batoza avea toate sitele în regulă, chiaburii erau toţi prezenţi lângă şirele lor de grâu şi, în afară de toate acestea, la ei nimeni nu-şi pusese recolta pe jos şi nimeni nu zicea că n-are căruţă să-şi ducă cota la baza de recepţie, cum ziceau ceilalţi. Bogaţii satului treierau în tăcere şi păreau surzi la strigătele pe care le scotea din când în când Plotoagă când ceva i se părea lui că nu e în regulă sau nu se mişca bine şi numai copiii păreau veseli sau străini de ideea că au fost pentru întâia oară despărţiţi de sat printr-o arie specială; fugeau şi se zbenguiau printre şire, sau cărau cu aceeaşi veselie paiele de la curul maşinii, iar alţii ţineau de căpestre caii înhămaţi la căruţele încărcate şi botul cailor abia le ajungea la urechi şi caii stăteau cuminţi în mâinile acestor omuleţi care, în afară de faptul că erau aşa mici, semănau întru totul cu părinţii lor, de la pălărie şi cămaşă, până la chipul energic, ars de soare.

A doua zi dimineaţa, aşa cum îşi repartizaseră sarcinile, Niculae şi Isosică o luară de la sfat spre aria principală, de pe izlaz, unde funcţionau trei batoze. Lângă pădurea Cotigeoaia, fură trimişi Bilă şi Mantaroşie din conducerea organizaţiei. Când Niculae ajunse printre muşuroaiele de grâu întinse până departe pe arie, la început merse printre ele în tăcere şi cu oarecare grabă şi fără să manifeste o atenţie specială. După ce ieşi însă din ele şi fără să se oprească din mers, îndepărtându-se deci de arie, îl întrebă pe Isosică cu o voce tăioasă ca un brici:

— Ce e cu grămezile astea de grâu?

Isosică îşi încetini nu se ştie de ce paşii, şi nu se grăbi să răspundă, dar celălalt nu şi-i încetini şi atunci se crea deodată între ei o distanţă care nu putea fi micşorată decât ori de Niculae, care ar fi trebuit să stea să-l aştepte, ori de secretarul organizaţiei, care ar fi trebuit să-şi înteţească mersul. Nu se ştia însă încotro se ducea, aşa glonţ, Niculae şi în cele din urmă Isosică mai micşoră din distanţă, grăbind paşii, dar izbind din când în când cu vârful pantofului în scaieţii sau pietrele pe care întâlnea în drum, având, pentru cei care s-ar fi uitat la ei de departe, aerul celui care nu pune el mare preţ pe cel ce merge aşa iute înaintea lui şi că situaţia lui nu depinde de ăsta, deşi aparent trebuie să…

— Erau numai câţiva care aveau grâul cu neghină, zise el, nu ştiu ce mama dracului e cu ăilalţi… Cică n-au căruţe…

— Asta s-o spună ei unuia care nu ştie cum se treieră grâul şi tu s-o spui cui vrei, zise Niculae ridicând glasul. Grămezile astea s-au făcut ieri; în prima zi am văzut şi eu că baza de recepţie îi trimite cu grâul îndărăt pe ăia cu neghina, dar ieri ce-aţi păzit, tu şi cu Plotoagă, de i-aţi lăsat şi pe ăi cu grâul curat să-l pună pe jos? De ce nu răspunzi, ce-aţi făcut ieri?

Dar tot nu se uita la el şi tot mai rămânea între ei o oarecare distanţă, pe care secretarul local tot nu se străduia s-o micşoreze complet; nu mai izbea însă nici în mărăcini, nici în pietre.

— Plotoagă nu ştiu ce dracu a păzit, zice că a umblat pe la Ciolăneşti după nişte mahine! răspunse Isosică cu un glas egal în explicaţiile lui cu cel al căruia îl trăgea la răspundere. Eu am fost la raion, la comitetul de partid, am avut treabă cu serviciul de documentare.

— Şi altă zi nu ţi-ai mai găsit să te duci la serviciul de documentare?

— De unde dracu să fi ştiut eu că ăia cu grâul curat o să-l pună pe jos?! Mă duceam în altă zi, răspunse Isosică.

Acum nu mai era între ei nici o distanţă şi între timp se lămurise şi încotro se ducea al lui Moromete aşa glonţ: spre aria chiaburilor. Intră în ea şi dădură ocol batozei şi tractorului care înlocuia locomobila. Tractoristul îl salută pe Niculae cu un deget la capela lui unsuroasă, iar referentul de la sfatul raional făcu acelaşi lucru, având însă şi o expresie întrebătoare: avea tabelele cu chiaburi în mână, le ţinea bine, vroia tovarăşul de la raionul de partid să se uite în ele? Niculae se uită în treacăt în lada cu grâu, îşi vârî mâna în el, vânturându-l, şi întrebă unde e preşedintele.

— Uite-l colo, zise referentul local arătând cu degetul spre nişte şire şi ordonă unui ţăran care stătea şi se uita şi el la grâu: ia cheamă-l încoace pe tovarăşul preşedinte!

Niculae însă nu-l aşteptă, se îndepărtă de batoză şi o luă spre marginea ariei. Mergea însă acum agale, şi Plotoagă şi Isosică, şuşotind între ei, se apropiară de el fără grabă, fumând ţigări, şi cu nişte expresii preocupate… Stăteau acum toţi trei împreună, în picioare, sub soarele apăsător şi cei doi aşteptau în tăcere în timp ce Niculae îi privea sfredelindu-i; părul lui tuns scurt şi dat într-o parte îl făcea mult mai tânăr decât era cu adevărat faţă de ei.

— Ce e asta, tovarăşe preşedinte? zise Niculae cu o ironie bruscă şi necruţătoare. Poţi să-mi explici, tovarăşe preşedinte? Unde e chitanţa numărul 1, tovarăşe preşedinte?! continuă Niculae în acelaşi fel, parcă ar fi avut o suliţă în mână şi o înfigea cu fiecare cuvânt în omul impenetrabil din faţa lui. Nu părea însă să-i pese lui de această impenetrabilitate. „Luaţi chitanţa numărul 1?” v-a întrebat tovarăşul secretar Sârbu. „O luăm, o luăm,” zice tovarăşul preşedinte aşa flegmatic, acompaniat de tovarăşul secretar de organizaţie Isosică. Şi când eu v-am atras atenţia că e o problemă cu neghina asta, ei, zice tovarăşul preşedinte aşa binevoitor: „Lăsaţi că vă explic eu… „ Da, da, explică-mi!

Îi ţinea fără să clipească sub privirea tăioasă a ochilor lui negri.

— Parcă nici n-ai zice că ai în faţă doi oameni care se gândesc la problemele comunei cum mă gândesc eu la problemele papalităţii, continuă Niculae. Aşa nişte tovarăşi care au organizat ei totul, l-am chemat chiar şi pe părintele să-şi dea contribuţia.

Isosică şi Plotoagă erau şi ei negri de soare, dar parcă se înnegriseră chiar în aceste clipe sub ploaia batjocoritoare de cuvinte care se abătuse asupra lor. Cel mai lovit arăta Plotoagă, care chiar transpirase sub cazna aceasta care îl muncea vizibil, să nu înghită ceea ce i se făcea, şi frâna gândirii care îl avertiza probabil că dacă se hotăra să răspundă, trebuia să se împace în acelaşi timp şi cu ideea că era foarte posibil ca după aceea să nu mai fie preşedinte. Erau amândoi oameni cu pământ şi nimeni nu-i silea să se lase astfel biciuiţi, se pare însă că Niculae cunoştea bine soiul acesta de ţărani care ieşise la iveală în viaţa satului, şi în cuvintele lui nu răzbătea nici cea mai vagă grijă că ar putea avea din partea lor surpriza unei tresăriri de independenţă.

— Ce ordonaţi să facem, tovarăşe Niculae? zise Isosică prinzând pauza din zbor. Aveţi dreptate, ne facem autocritica, dar ce dracu îi facem cu ăia-cu neghină? Cu ăia fără neghină, lăsaţi că se aranjează, vorbim noi cu ei şi o să plece toată lumea la baza de recepţie. Nu se poate, ordinul e ordin, ai arat, plăteşti, ai contract… Dar baza de recepţie ar trebui să le primească grâul cu neghină că doar ei l-au dat, nu l-am inventat noi. Vorbiţi dumneavoastră cu baza de recepţie la telefon şi noi mergem la arie să formăm convoaiele cu ăilalţi.

— Am vorbit ieri cu baza de recepţie, zise Plotoagă.

— Şi? întrebă Niculae.

— M-au trimis la Ciolăneşti, că sunt acolo două mahine, să le luăm şi să dăm grâul la trior.

— Şi? reluă Niculae.

— Nu era nici o mahină, erau stricate, am bătut drumul degeaba, la telefon mi-au spus că sunt bune… Să-i ia mama dracului!

Preşedintele spusese aceste cuvinte cu gura plină, obidit şi înfuriat. Niculae se urni din loc şi o luă spre sat.

— Mergeţi pe arie şi până în seară să nu mai existe grămadă de grâu pe jos, ordonă el. Mă duc eu să vorbesc la telefon cu baza de recepţie. Executarea imediat!