Capitolul 14
Ajuns la sfat, Niculae intră în biroul lui Zdroncan şi îi ceru să-i dea la telefon baza de recepţie. Secretarul se răsuci pe scaun, ridică receptorul de pe furca lui mare de tip vechi şi începu să învârtească energic la manivelă.
— Alo, urlă el apoi în receptor, oficiul? şi continuă repede ca şi când ar fi chemat pompierii să stingă un incendiu: Oficiul, oficiul, oficiul! Alo, oficiul, răcni după aceea scârbit şi insistent şi spuse: Dă-mi baza de recepţie, fi-ţi-ar urechea aia stângă cu care ţii receptorul, a dracu’! Alo, baza, vorbeşte aici…
Avea un glas de parcă ar fi fost pe frontul din ‘914, aşa răcnea până primea o legătură.
Niculae luă receptorul şi întrebă dacă la telefon era şeful bazei. I se răspunse că era chiar el.
— Din partea raionului de partid, zise Niculae sever, spune-mi, tovarăşe, ce e cu oamenii care au grâu cu neghină, care e situaţia?
— Trebuie să-l dea la trior, nu le putem primi cotele şi plata S. M. T.-ului şi nici restanţele cu un procent mai mare de şapte la sută, zise şeful bazei. Astea sunt instrucţiunile Consiliului de Miniştri.
— Chiar şi în cazurile în care baza le-a dat grâu de sămânţă cu neghină? întrebă Niculae.
— Chiar, răspunse funcţionarul liniştit. Nu trebuia să-l semene aşa cum l-au luat, trebuia să-l dea la trior.
— Bine, asta în ceea ce priveşte S. M. T.-ul care are dreptul să i se plătească arătura cu grâu curat. Dar cotele?
— Şi cotele, zise funcţionarul.
— Bine, dar dacă asta e calitatea grâului, cum poate baza să le pretindă alta?
— Trebuia să-l fi dat la trior înainte de a-l fi însămânţat, răspunse mai departe şeful bazei.
Urmă o pauză, apoi Niculae întrebă:
— Şi dumneavoastră, care aţi dat grâu cu neghină, cantitatea propriu-zisă împrumutată, o vreţi tot fără neghină? Vreau să spun nu cotele, ci sămânţa datorată…
— Fără neghină, spuse şeful bazei neturburat.
— Dar voi l-aţi dat cu neghină.
— N-are importanţă.
— Cum n-are importanţă? Ce răspuns e ăsta?
— Sunt ordine precise, răspunse şeful bazei, laconic.
Niculae puse receptorul în furcă şi ieşi afară. Dar nu plecă nicăieri, rămase în pragul clădirii pe scările de ciment, îşi vârî mâinile în buzunare şi rămase aşa, drept, uitându-se peste drum cu privirea în curtea celui ce se învecina cu sfatul popular, curtea lui Valache, grasul şi veselul partener de table al foştilor primari şi notari de odinioară ai acestei comune. Pe vremea lor, un primar n-avea de rezolvat astfel de probleme, nu existau nici campanii şi nici baze de recepţie. Primăria era o clădire în general liniştită, înregistra naşterea şi moartea populaţiei, avea un perceptor de impozite şi un agent de urmărire, dădea bilete de vite şi verifica măsurătorile şi greutăţile şi executa un buget comunal nu prea încărcat, iar şi dacă vreunui om i-ar fi venit chef să-şi semene de pildă pământul cu sticle de lampă, toată lumea ar fi rămas complet indiferentă. Sticle de lampă vrea să semene? Foarte bine dacă are omul ideea asta, trebuie lăsat cu ideea lui, nu toţi oamenii seamănă între ei să aibă fiecare aceeaşi idee. De-aia sunt mai mulţi oameni, ca să aibă mai multe idei.
Valache nu făcea nimic, găseai în cârciuma lui covrigi şi băutură, nu te silea nimeni să intri la el să iei ceva, dar când vindeai sau cumpărai o vită nu era asta o schimbare în gospodăria ta şi nu trebuia să bei un păhărel în cinstea acestui eveniment? Ici semnai biletul în primărie şi dincolo treceai şi beai în sănătatea vitei (cumpărate sau, vândute). Dar în sănătatea cui nu beai! Parcă dacă treceai copilului care se însura două pogoane de pământ te îndurai să te întorci acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic? Şi Valache era acolea, vesel în permanenţă, sau poate nu era el chiar vesel, dar te înveselea pe tine vederea lui când te gândeai că tot câştigul lui la cârciumă se topea la table pe ţuici cu pungaşul de notar şi de primar care îl beau fie că pierdea Valache la table, fie că pierdeau ei. Era acolea, ca un paznic voluntar al primăriei, cu ţoiul în mână, şi cine nu-l auzise măcar o dată strigând cu vocea lui moale de încântare, să trăiţi, dom’ primar, să trăiţi, dom’ notar? Ca şi când ar fi fost parcă plătit să întreţină în mintea oamenilor ideea că aceste două clădiri care stăteau faţă în faţă îţi erau prietene, cu oamenii din ele cu tot. Pe urmă venise războiul şi după război… Chiar aici în faţa casei lui Valache se întâmplaseră atâtea răsturnări! Aici cunoscuse cineva pe un notar nou şi petrecuse cu el pe terasa lui Valache o noapte dintre cele care nu se mai uită. Şi tot aici, puţin mai târziu era chiar gata să fie omorât acelaşi băiat, care chemase oamenii cu goarna să le vorbească… Acuma sta pe aceleaşi trepte şi se uita, pe gânduri, la fosta cârciumă… Obloanele erau închise… În casa lui Valache vrusese să se mute odată un învăţător, fiindcă altfel, fără rafturi, odaia era frumoasă, avea ferestre mari, acoperite pe jumătate de viţă agăţătoare. Şi se mutase, dar pe urmă plecase de-acolo şi sfatul nu mai trimisese de-atunci pe nimeni să-l înghesuie pe Valache cu muierea în odaia din fund… Îl aveau însă în evidenţă.
— Ce mai faci, nea Valache, bună-ziua, zise Niculae de pe trepte, adresându-se unui om care nu mai era gras ca odinioară, ci negru şi parcă şi parcă stors şi care ducea de funie o vacă, venea de la fântâna din apropiere, de lângă şcoală.
Valache se uită la tânărul de pe treptele sfatului şi fie că nu auzise întrebarea, fie că o auzise şi nu vrusese să răspundă la ea, dar cu privirea aşa ţintă, îşi văzu de drum, băgă vaca în curte, închise poarta şi se pierdu undeva în fundul gospodăriei.
— N-o mai duce mult nea Valache, zise paznicul de serviciu care urmărise scena de undeva de alături unde stătea jos.
— Dar ce-are? zise Niculae.
— Nu ştiu ce are, dar nu mai vorbeşte.
— Adică, are vreo boală?
— Cică n-are nici o boală, zic unii, nu-l doare nimic, dar nu mai vrea să vorbească. A intrat o dată alde Gae peste el şi nu ştiu ce i-a făcut acolo. Cică l-ar fi înjurat… I-a făcut pe urmă proces…
— Şi de ce a intrat peste el?
— Păi în calitate de preşedinte!
— Şi?
— Nu ştiu ce-a vrut de la el, cică i-ar fi răsturnat masa şi ar fi ridicat ciomagul la el să dea impozite… Unii spun că l-ar fi înjurat, mai adăugă paznicul, punând un semn de egalitate între aceste două acţiuni, ridicarea ciomagului şi înjurătura, dând chiar de înţeles că înjurătura ar fi fost, prin natura ei, mai gravă decât lovirea cu ciomagul.
— Dar de auzit aude? zise Niculae intrigat.
— Cine ştie? Muierea spune că aude, dar că din ziua aia de la proces a luat hotărârea să nu mai vorbească. Are mai bine de un an de când ţine gura închisă şi nu mai vrea să scoată un cuvânt.
— Dar ce s-a întâmplat la proces?
— Păi cică Gae îl trecuse că nu-şi plătise impozitele şi nea Valache zice onorată instanţă, vă prezint chitanţele care le am asupra mea ca dovadă că sunt nevinovat. Dar judecătorul cu asesorii populari nici n-au vrut să se uite la ele, zicând că să nu umble el cu uneltiri şi cu avocat, că n-o să-i meargă. Probele nu sunt din punct de vedere concludente, a zis judecătorul, şi a zăcut nea Valache vreo paisprezece luni în puşcărie. Cică acolo a început el să refuze să mai vorbească, zice muierea, că se ducea cu mâncare la el şi ea îl întreba una şi alta şi el nimic.
Paznicul tăcu. Niculae întrebă:
— Şi ce face acuma Gae?
— Ce să facă, stă acasă. Aşteaptă să fie iar preşedinte. Posomorât, Niculae părăsi treptele şi se întoarse în biroul lui Zdroncan.
— Ia dă-mi raionul de partid, îi spuse, pe tovarăşul prim-secretar Ghimpeţeanu.
Se vede că se gândise tot timpul afară dacă să cheme sau nu raionul şi că în cele din urmă se hotărâse să-l cheme. Zdroncan lăsă scrisul, puse mâna pe receptor şi reîncepu urletele către oficiu.
— Merge greu, zise într-o vreme, raionul e ocupat…
După vreo oră de trudă reuşi în cele din urmă să obţină legătura şi Niculae luă receptorul şi începu să raporteze. Primul-secretar era la postul său şi îi răspunse că cunoaşte situaţia, că acelaşi lucru se petrece şi în alte comune şi că totul se datora agitaţiei chiaburilor…
— Mobilizaţi membrii de partid şi combateţi agitaţia cu toată energia, tovarăşe Niculae, şi în acelaşi timp strângeţi toate trioarele existente sau mahinele, cum mama dracului le spun unii pe-aici, şi selecţionaţi cantitatea respectivă de cote şi să se predea la baza de recepţie. Nu putem să perpetuăm să dăm bazei grâu cu mare număr de corpuri străine, pe urmă baza îl păstrează pentru la toamnă şi îl vinde cui n-are şi o ţinem aşa ca gaiamaţu. Trebuie explicat oamenilor că nu există altă soluţie.
— Şi trebuie predat fără neghină chiar şi grâul de împrumut? întrebă activistul.
— Dar ce crezi că bazele astea de recepţie lucrează de capul lor? Care sunt dispoziţiile? zise secretarul.
— Dispoziţiile sunt pentru întreaga ţară? întrebă Niculae.
— Păi sigur că sunt pentru întreaga ţară, n-oi fi vrând să se dea dispoziţii fiecărui ţăran în parte.
Şi convorbirea se încheie în felul acesta. Niculae închise.
— Câte trioare avem în sat? îl întrebă pe Zdroncan.
— Sunt câteva trioare, răspunse Zdroncan, dar zice că sunt toate stricate, s-a interesat ieri tovarăşul preşedinte şi le-a văzut cu ochii lui. S-a dus pe urmă la mama dracului la Ciolăneşti să ia pe-ale de-acolo, le-a găsit şi pe-alea stricate.
— Şi nu se pot repara?
— Nu se pot, că le lipsesc tot felul de piese. Nu ştiu ce-au făcut cu ele, că nu e unul bun.
— Dă-mi S. M. T.-ul. Poate găsim la ei.
— Sunt date. Se lucrează cu ele în alte părţi.
— Dă-mi iar baza de recepţie.
După ce obţinu legătura, Niculae îi spuse aceluiaşi şef că situaţia era fără soluţie şi că cu cele câteva trioare ale S. M. T.-ului nici până la toamnă n-o să se poată selecţiona atâta grâu. „Ştim, dar n-avem ce face, răspunse funcţionarul. Se pare că numai în regiunea lor se ivise complicaţia asta. Poate că la regiune s-o fi primit vreo dispoziţie specială de la Consiliul de Miniştri.
— Dă-mi comitetul regional de partid, ceru Niculae şi Zdroncan se puse iar pe urlat.
Dar iată că legătura cu regiunea se obţinu mai uşor decât cu raionul şi Niculae luă receptorul şi ceru să vorbească cu un anume tovarăş Georgescu. Şi se întâmplă că acest tovarăş să fie chiar în sediu, cu toate că în această perioadă mai toţi activiştii erau plecaţi pe teren.
— Tovarăşe Georgescu, zise Niculae, puteţi să-mi spuneţi şi mie care e situaţia cu bazele de recepţie care au ordin să nu primească grâul care are mai mult de şapte la sută corpuri străine? Ştiţi că la noi s-a ivit o complicaţie şi am vorbit şi cu tovarăşul prim-secretar Ghimpeţeanu, dar soluţia asta cu datul grâului la trior este practic de neaplicat. Ce-i facem?
— Raionul o să primească dispoziţiile care se vor impune, răspunse scurt tovarăşul Georgescu. Nu înţeleg de ce veniţi voi cu chestiuni de-astea la comitetul regional! De ce nu ţineţi legătura cu raionul?
— Tovarăşul Georgescu, replică Niculae iritat, v-am spus că am raportat tovarăşului prim-secretar Ghimpeţeanu şi dânsul mi-a spus că mai sunt şi alte sate în situaţia asta. Problema e dacă nu cumva mai sunt şi alte regiuni în aceeaşi situaţie şi în cazul ăsta ce măsuri sunt de luat, ca să ştim cum să ne orientăm…
— Ţineţi legătura cu raionul, răspunse impasibilă vocea de la celălalt capăt al firului.
Şi închise. Niculae închise şi el şi de astă dată foarte hotărât o luă spre ieşire şi nu se mai opri în pragul clădirii sfatului să se mai gândească. Un sfert de oră mai târziu fu văzut apropiindu-se de aria principală şi Isosică şi Plotoagă îi ieşiră în întâmpinare. Se vedea însă după felul lipsit de chef şi şovăielnic cum li se urneau paşii că ei nu făcuseră între timp nimic şi că în general nu prea înţelegeau ce era de întreprins într-o asemenea situaţie decât să execute ordinele. Se mişcau în aşteptare, sau aşteptau mişcându-se, nu păreau sau poate chiar că nici nu se deosebeau cu ceva de ceilalţi ţărani, sau poate că un vechi instinct le spunea că în astfel de împrejurări e mai bine din toate punctele de vedere să te retragi în masa din care ai ieşit şi să laşi autorităţile superioare să acţioneze direct, sau o persoană anume trimisă de sus pe care s-o laşi să ia contact pe viu cu întregul sat pe propria-i răspundere… Bineînţeles că nu trebuia să te retragi prea mult şi să laşi această persoană complet singură, fiindcă atunci te va curăţa după, şi va pune pe altul care va şti să execute mai bine decât tine ordinele şi dispoziţiile date, dar poţi să stai aşa de formă alături de el, ca să nu se observe că nu vrei să te amesteci, şi alături de ţărani nefăcând nimic, ca să nu-ţi ridici satul în cap după ce valul va fi trecut şi să se plângă contra ta şi iar să te cureţe…
— Ordinele sunt următoarele, zise Niculae fără menajamente. Şi începu să le spună ce aveau de făcut. Erau ele, chipurile lor, de nepătruns, dar prin coaja lor îngroşată de straturi de experienţă seculară pătrunsese, ciuruind-o parcă cu o mitralieră, necruţarea unuia care ieşise tot dintre ei şi care îi cunoştea şi ştia cum să le înfrângă împotrivirea şi şiretenia.
— Hai, daţi-i drumu, încheie Niculae. Daţi-i drumul şi începeţi şi combateţi efectele acţiunii chiaburilor. Treceţi la contraacţiune. În loc să duceţi muncă politică susţinută, duceţi muncă să-i mobilizaţi pe Geacă şi pe Dănălache şi să-i trimeteţi la mine! Numai achitându-vă de sarcinile care vă revin, puteţi să scăpaţi şi să nu vă demasc ca unelte ale chiaburilor! Eu mă duc la Cotigeoaia să văd cum decurge acolo treieratul şi când mă întorc uite-aşa să văd convoaiele înşiruite spre baza de recepţie.
