Capitolul 15

Isosică şi Plotoagă o luară înapoi spre centrul ariei şi se vedea cum o cumplită furie pusese stăpânire pe ei. Când un grup de oameni le ieşi înainte cu expresii parcă vesele care şovăiau între speranţă şi îndoială, vrând să ştie adică în ce sens se modificase situaţia, renunţaseră sau nu renunţaseră autorităţile la cote, având deci aerul că totul se mişcă între aceste două extreme şi că existau şanse şi pentru şi contra, Isosică şi Plotoagă începură să strige rând pe rând cu chipurile schimonosite de o mânie cu totul neaşteptată şi bizară, cu atât mai mult cu cât până atunci nu ziseseră nimic, având şi ei aerul că chestiunea asta cu cotele ajunsese puţin cam prea departe:

— Atenţiune aici, urlă Plotoagă.

— Rechiziţionarea trioarelor, îl urmă Isosică cu un glas nu mai puţin urlat, dar parcă mai rece şi mai ameninţător.

— Cine nu prezintă triorul reparat se confiscă pe loc şi nu se mai dă îndărăt, reluă Plotoagă, şi se interzice cu începere din acest moment depunerea grâului pe jos.

Se apropiară de batoză.

— Cine treieră? făcu preşedintele.

— Eu, răspunse un ţăran tânăr cu un glas de parcă ar fi fost strigat la apel în armată şi i-ar fi făcut plăcere să-şi reamintească, răspunzând aşa voios, de acele frumoase timpuri petrecute în cazarmă.

— Ai căruţă personală?

— Am.

— Încărcarea în ea a cotei cuvenite şi direcţia gara Balaci.

— Stai, tovarăşe preşedinte, că n-am terminat, protestă atunci ţăranul cu o energie disproporţionată faţă de argumentul pe care îl invoca.

Preşedintele o luă spre grămezile de grâu, dar tânărul ţăran ţâşni de lângă ladă, îi ieşi înainte şi protestă şi mai înverşunat, de astă dată roşu de indignare şi cu fulgerări scurte de spaimă în privirile ochilor săi măriţi de o încordare până atunci ascunsă.

— N-am terminat, tovarăşe preşedinte, ce te legi tu de mine când eu abia am băgat în batoză şi uite colo căruţele la rând să tragă la coş.

— Ai neghină? îl luă preşedintele din scurt.

— N-am.

— Ai arat cu S. M. T.-ul?

— Am arat.

— Atunci ce… mă-tii crezi tu, că S. M. T.-ul ăsta e pe gratis, n-ai iscălit un contract că o să plăteşti în produse?

Şi trecu peste el fără să-l mai ia în seamă, dar celălalt reveni îndârjit.

— Şi tu ce… mă-tii căşunaşi pe mine, care nici n-am terminat, când ăştia stau cu grămezile pe câmp de două zile şi nu le zice nimeni nimic. Nimerişi peste mine, Dumnezeul… de preşedinte, că dacă mă reped acuma în tine te fac de uiţi pe toată viaţa că ai fost vreodată preşedinte.

— Cristache, ordonă preşedintele adresându-se unui băiat care stătea cu furca în mână şi se uita, du-te la postul de miliţie şi spune-i tovarăşului Moise Ion să vină imediat aici pe arie.

Ţăranul nesăbuit amuţi deodată, ca şi când i-ar fi luat cineva indignarea cu mâna. În acest timp se adunase în jurul lor toată aria, şi numai batoza continua să treiere. Băiatul cu furca nu se grăbi să alerge să cheme miliţianul, dar nici preşedintele nu-şi repetă ordinul.

— Suntem martori că tu l-ai înjurat întâi, zise un ţăran cu glas potolit şi preşedintele se făcu că nu aude, dar nu dădu curs ciocnirii, continuă să strige ordinele aşa cum începuse.

Le repeta nu tocmai aşa cum i le spusese Niculae, ci deformându-le împins de furia aceea a lui pe care n-o pricepea nimeni şi tocmai de aceea căpătau parcă în auzul celorlalţi un caracter incredibil: se confiscau trioarele, se confisca recolta, se puneau cu miliţia pe ei…

— Să ne ia tot grâul şi să ştim o socoteală, zise liniştit un ţăran adresându-se practic preşedintelui, cu o astfel de voce care nu lăsa nici o îndoială că el ştia că preşedintele nu născocise el ordinele astea şi că prin urmare, dacă făcea pe intermediarul, să transmită mai sus propunerea asta.

— Sigur că da, admise un altul, ce să mai stăm să ne mai socotim, că S. M. T., că U. T. M., că F. D. P…. Să ne ia tot grâul, tot acolo ajunge.

F. D. P. era Frontul Democraţiei Populare, denumire sub care se prezentase partidul şi guvernul la alegerile recente şi nu ştia de ce îi rămăseseră ăstuia în minte iniţialele respective. Cât priveşte U. T. M.-ul (Uniunea Tineretului Muncitor), organizaţia asta nu cerea nici un fel de cote, dar tot aşa, se pare că în mintea acestui ţăran nu se făcea nici o deosebire între Staţiunea de maşini şi tractoare, organizaţie cu scopuri strict tehnico-agricole, şi organizaţiile de masă existente care aveau alte sarcini. Nu se ştie de ce propunerea cu luatul în întregime al grâului de către organizaţiile numite potoli treptat furia preşedintelui şi începu să-i ia pe fiecare la rând, ocolind liniştit grămezile de grâu.

— Ce e, Costache, de ce nu vreai să-ţi duci cotele aferente la bază?

— Păi acuma treierai, aştept să vină alde cumnatu-meu cu căruţa de la Mozăceni şi îl duc. De ce să nu-l duc? Îl duc! Cum să nu-l duc! Tocmai pe mine mă găsişi să nu-l duc?

— Şi tu, Paţac? Tu ce aştepţi?

— Păi acu’ treierai şi eu! protestă Paţac uimit că evidenţa acestui fapt era atât de greu de presupus. Acu’ treierai şi aştept să vie Ilie cu căruţa şi îl duc şi eu.

— Care Ilie?

— Cum care Ilie? Ilie Usturoi, cu care sunt în ceată.

— Lasă că vă facem noi rost de căruţe, n-aveţi nici o grijă, să vedeţi cum o să plătiţi voi şi transportul până la gară, zise preşedintele şi continuă: Noroc, măi Aguţă.

— Noroc, Plotoagă.

— Măi Aguţă, trebuie să-ţi duci cotele la gară, zise preşedintele ca între prieteni. N-ai ce face. Aşa sunt dispoziţiile.

— Ce vorbeşti, se sperie Aguţă. Păi zicea că le taie.

— Nu le taie, Aguţă, cine dracu ţi-a mai spus şi prostia asta?

— Lumea. Să stăm, zice, să nu le ducă nimeni şi n-are ce să ne facă.

— Are, Aguţă, mai bine încarcă şi du-le, nu mai pierde vremea de pomană.

— Mă, eu dacă le duce toţi, le duc şi eu, zise Aguţă cuminte, uitându-se cu ochii mari de sinceritate în cei încremeniţi şi duri ai preşedintelui.

Isosică începuse să nu mai zică nimic, îl însoţea pe Plotoagă şi, în clipele când acesta arăta mai prins în vorbă cu omul, el se uita vizibil în altă parte, având aerul că asta era misiunea preşedintelui, să răspundă de aspectul ăsta cotele…

— Bine, acela zice că dacă le duce toţi, le duce şi el, continuă Plotoagă oprindu-se lângă un purcoi mare de grâu, galben şi curat ca aurul, fără pic de corpuri străine, dar dumneata de ce te apucaşi să-l pui pe jos de pomană? Crezi că cu atâta grâu n-o să dai nimic statului, sau crezi că dumneata n-ai nici o obligaţie patriotică faţă de poporul care munceşte în fabrici şi uzine?

— Măi Nică, zise ţăranul neted, pe mine să nu mă amestecaţi în chestiunile voastre de partid că grâul e proprietatea mea şi fac ce vreau cu el. Dacă dumneata vreai să mi-l iai, ai puterea s-o faci, dar să nu mă puneţi voi pe mine să iscălesc, că nu iscălesc…

— Poţi să nu iscăleşti, dar încarcă grâul în căruţă şi du-ţi cotele aferente, zise preşedintele.

— Lui Ilie al lui Moacă, începu omul să povestească, şi avea în privire şi pe chipul lui lung ca o lubeniţă o expresie de triumf ca şi când ceea ce avea el să le dezvăluie va stârni senzaţie, i-au intrat astă-iarnă în curte şi i-au luat un bou. „Mă, zice Ilie al lui Moacă, ăştia nu se mulţumesc să-ţi ia vita din grajd, dar te mai pune pe urmă să iscăleşti că ai dat-o de bunăvoie.”

— Dar când a încasat banii în avans de contract i-a plăcut, zise preşedintele întorcându-se spre Isosică, ia să-l trecem noi pe ăsta, în cap cu domnul Ilie Moacă, pe lista de agitaţie contra regimului, să-i învăţăm noi minte să mai umble cu minciuni! Cum te cheamă pe dumneata?

Omul însă se feri şi deodată chipul lui alungit se decolora şi se închise şi nici urmă de triumf nu mai păstra pe trăsăturile lui dungate de soare şi de o mânie oarbă cu care nu mai ştiuse ce să mai facă. Acum parcă descoperise brusc ce-ar fi trebuit să facă: s-o păstreze doar pentru el şi să nu-i dea frâu în gura mare. Văzându-l că şi-a dat seama singur de prostia lui, Plotoagă nu stărui nici el să-i afle numele, dar îi repetă să încarce imediat cotele în căruţă, dacă nu vroia s-o păţească… Imediat, acuşi, în faţa lui, dar ce, ne jucăm aici de-a cotele, trebuie s-o duci întâi acolo şi pe urmă mai stăm şi la discuţie, dacă mai e ceva de discutat…

Lângă purcoiul următor se agita un omuleţ mic, chemând pe cineva care se afla undeva printre şiri, îşi vâra degetul mic în gură, fluiera şi striga:

— Măi Costică, vino, mă, încoace, mai repede cu căruţa să încărcăm cotele şi să le ducem, nu vezi că s-a supărat aici toată lumea, o să creadă tovarăşul preşedinte că nu vrem să le ducem, hai mai repede, Costică, să le ducem acolo şi gata…

— Bă, fi-ţi-ar capu-al dracu’ şopti Isosică întrerupându-i strigătele, tu eşti membru de partid sau ce mama dracului eşti? Ia încarcă repede şi să nu te mai prind cu grâul aici.

Şi trecură mai departe şi în urma lui omuleţul nu se grăbi să pună în practică strigătele lui către acel Costică, şopti unui băiat care sta lângă el să aibă grijă de grâu şi dispăru într-o direcţie cu totul contrarie celei de unde ar fi putut veni căruţa cu Costică în ea. De altfel aşa făcură şi ceilalţi acum când nimeni nu mai aştepta nimic nou din partea celor doi, preşedintele şi secretarul: se limpezise în ceea ce îi privea pe ei, n-avea nici un rost să mai stea să-i asculte. Şi se pitiră printre şirele de paie sau o luară nepăsători şi singuratici care încotro, lăsând grămezile de grâu pe seama copiilor sau femeilor. Rămăseseră numai cei cu grâul cu neghină, care aveau aerul că ei sunt scoşi din cauză din moment ce lor nu li se spunea nimic.

— Sigur că da, zise unul dintre ei, muncitoru ăla trebuie să mănânce şi el, nu poţi să-l laşi aşa să dea cu ciocanul cu burta goală… Să vedem cum îi facem, că de dat dăm noi, dar să ştim…

— Dar ce, ne dăm şi noi seama, îl continuă un altul prefăcându-se că nu-l vede pe un activist necunoscut care se apropiase între timp de grămezile de grâu şi începuse să vorbească în şoaptă cu Plotoagă şi Isosică. E chestia asta cu S. M. T.ul, ţi-a arat, ţi-a grăpat, te-ai înţeles să dai, dai! Sunt, nu aşa, diferite forme, tu munceşti aici pe ogoare, el munceşte acolo la nicovală, trebuie să te înţelegi… Toată lumea are nevoie de pâine, nu numai tu, plus că acum suntem toţi muncitori cu braţele! Tu ai nevoie de piuliţa lui, el de datoria ta patriotică… Ce poţi să-i faci? Clasa muncitoare, în unire cu ţăranul muncitor…

Îi apucase acuma grija de muncitori şi aveau aerul că nu spun lozinci, ci cred cu tot dinadinsul că trebuie să se într-ajutoreze. Erau atât de naivi în viclenia lor încât îşi închipuiau că chestiunea era în mare fierbere acolo sus, şi că nu strică să se audă şi să se transmită din partea lor că ei nu sunt smintiţi la cap să pretindă anularea S. M. T.-ului sau a datoriilor, dar trebuie să înţeleagă şi ei că istoria asta cu cotele… Ca să nu mai vorbim de pretenţia cu corpurile străine…

— Degeaba zice el Plotoagă să ne apucăm acuma să dăm la trior, reluă altul. Asta e aşa o glumă! Păi ce ne mai rămâne dacă îl dăm la trior?

— Neghina, asta îţi mai rămâne! răspunse altul mirat că evidenţa asta nu era înţeleasă.

— Asta e mare ispravă, cu neghina, reluă altul cu un glas care sugera că o s-o povestească şi nepoţilor; şi adăugă: dacă ar şti muncitoru ăla, ar da cu ciocanu în pământ…

Pe acestea activistul necunoscut tocmai se despărţea de Isosică şi Plotoagă şi se îndepărta grăbit. Iar cei doi făcură şi ei la fel, dar nu prea grăbiţi, ci mergând agale, parcă gânditori… S-ar fi zis că acel activist cine ştie ce le spusese, să lase poate lumea în pace să-şi încarce grâul şi să se ducă acasă, cum se întâmplase anul trecut… Nu vezi, au plecat fără să mai zică nimic…