Capitolul 16

Nu se lămuri însă ce era cu acest activist în timp ce se aduseră pe arie trioarele (sau mahinele, cum li se zicea) şi se dovedi că toate erau în bună stare, nu le lipsea nici cel mai mic şurub… Nu era deci nici o glumă, trioarele fură instalate pe arie şi începură să funcţioneze. În mod ciudat, tocmai ei, cei cu neghină, care erau în felul acesta rău nedreptăţiţi, părăsiră orice împotrivire şi începură să-şi dea grâul la trior. Erau toţi tăcuţi şi posomorâţi şi prin tăcerea aceasta docilă cu care acceptară ideea să dea înapoi grâul curat în locul celui neghinos pe care îl primiseră, s-ar fi părut că ceilalţi nu mai aveau acum nici un sprijin în rezistenţa lor şi nici un motiv să mai întârzie formarea convoaielor.

Şi, cu toate acestea, nimeni nu se mişcă, grămezile de grâu continuară să rămână păzite doar de femei şi copii, iar cei care treierau, în loc s-o ia spre gară cu căruţa, trăgeau, cu aerul cel mai firesc, căruţa cu grâu pe arie, întindeau cerga pe pământ şi începeau să depună cuminţi grâul pe ea. Arătau foarte harnici în această îndeletnicire şi uitându-te la ei ai fi putut spune chiar că depun mult sârg, ca şi când ar fi vrut să dovedească în felul acesta că iată ce oameni vrednici şi de înţeles sunt ei, cât de harnici şi săritori… Strigau la copii să întindă cerga bine, vorbeau în treacăt cu caii promiţându-le că după ce treaba va fi terminată o să le dea ovăz în trăişti, aveau în mişcări un zor destins şi mulţumit, chiar plin de o anume recunoştinţă (dar adresată nu se ştie cui) şi se uitau la cei din jur foarte senini şi elocvenţi: uite, parcă ziceau, o făcurăm şi pe-asta, treierarăm, aşa e viaţa noastră, muncim ce muncim, dar pe urmă e bine, îţi aduni grâuşorul de pe câmp şi mănânci pâine… În acest timp Isosică şi Plotoagă depuneau acelaşi zel în ceea ce privea activitatea trioarelor, dădeau ordine, supravegheau, treceau de la un trior la altul, dădeau sfaturi şi adesea chiar puneau mâna la manivela care învârtea roata care la rândul ei învârtea cilindrul selector, având şi ei aerul că asta era situaţia, erau toţi o familie şi în astfel de împrejurări n-are rost să stai cu mâinile în buzunar, trebuie să ajuţi… Când osteneşti, pe urmă mai stai de vorbă, mai fumezi o ţigare… Niculae revenise între timp de la celelalte arii şi căzu tocmai când unul din ţărani, cu merticul în mână, se pregătea să-şi descarce liniştit recolta pe cergă şi se duse la el şi îi zise:

— Stai, de ce îl pui pe jos? N-ai auzit că se interzice depunerea grâului pe arie? Predă cotele şi du-ţi grâul acasă.

Omul arătă cea mai nedumerită dintre figuri:

— Păi unde se predau cotele?

— Du-te la gară, zise Niculae.

— Cum, să mă duc cu căruţă cu tot? se miră mai departe omul, dar nu prea mult, înţelegând după cât se pare că faţă de neştiinţa celuilalt mirarea lui prea exagerată ar putea să fie necuviincioasă. Şi explică: pun partea mea acilea până una alta şi dacă e să mă duc la gară, nu e nevoie să mă duc cu toată căruţa, duc numai cotele, ce rost are să mă trambalez până acolo cu tot grâul?

Avea dreptate. Convoaiele trebuiau să se formeze bineînţeles numai din cote şi într-o căruţă trebuiau să fie puse cotele a mai multor inşi, măsurate foarte exact şi puse în saci. Dar de ce această operaţie atât de simplă continua să nu se facă?

Văzând scena, Isosică şi Plotoagă se apropiară indecişi şi după semnele cunoscute numai de ei înţeleseră că se pot apropia de tot şi lua parte la discuţie.

— Noi ne-am gândit cum să evităm greşelile de anul trecut. Şi acuma s-au ivit altele, zise activistul sfatului raional.

— Şi de ce, tovarăşe preşedinte, reluă Niculae adresându-se de astă dată lui Plotoagă, nu se formează convoaiele şi să lichidăm grămezile de pe câmp? Ce aşteptaţi? Ce vorbirăm noi mai înainte?

— Am fost după trioare, explică Isosică luându-i în felul acesta apărarea preşedintelui, acuma trebuie să aşteptăm să dăm grâul la trior.

— De ce trebuie să aşteptăm?! exclamă Niculae.

— Cotigeoaia cum merge? întrebă Isosică.

În loc să răspundă se apucase să pună el întrebări. Niculae îl scrută câteva clipe cu privirea micşorată de intensitate ca şi când s-ar fi întrebat ce trebuia să facă cu asemenea ins care în mod evident se ferea din faţa sarcinilor care îi reveneau în calitatea lui de secretar de organizaţie şi îi lăsa pe alţii să le execute în locul lui şi el doar să stea şi să apară astfel în faţa oamenilor ca un prunc nou născut.

— O să discutăm noi în organizaţie toate problemele astea, răspunse Niculae cu un glas care promitea multe. Să ieşim din campanie şi o să analizăm noi aceste evenimente.

Fără îndoială că asta ar fi putut să se întâmple întocmai cum promitea. Dar până una-alta se aflau în campanie şi Isosică şi Plotoagă nu riscau ei să fie puşi în discuţia organizaţiei (mai ales acum când aveau atâtea planuri) dacă situaţia cu strânsul recoltei nu i-ar fi depăşi. Ce puteau şi mai ales ce putuseră ei să facă şi nu făcuseră? Puteau să dea ordine, dar iată că nu le executau ţăranii, părăsiseră aria şi lăsaseră recolta în grija celor cu care nu se putea sta de vorbă, a copiilor şi a femeilor.

— Tovarăşe Niculae, zise Isosică cu o voce foarte coborâtă, semn de mare nelinişte dacă l-ar fi auzit oamenii, la Mozăceni s-a procedat aşa cum spui dumneata, din prima zi s-a oprit treieratul la primul om care n-a vrut să-şi ducă cotele la bază şi n-a avut ce face şi le-a dus, dar pe urmă s-au oprit de tot batozele şi nu mai vrea să treiere nimeni. Iar la Zâmbreasca a venit un camion de miliţieni şi au dat drumul la boi peste ei, erea să-i răstoarne în şanţ şi să-i omoare boii cu coarnele.

— Cum să-i răstoarne în şanţ? întrebă Niculae uitându-se cu dispreţ la acest secretar sătesc alarmist, care era în stare să debiteze asemenea bazaconii.

— Au aflat din vreme că vine un camion cu miliţieni şi când l-au văzut că intră în sat au dat năvală cu boii din toate părţile, explică Plotoagă. Boii, continuă el arătând şi cu mâinile, fuseseră strânşi anume prin uliţele din preajmă şi când au văzut camionul, hua, hua, şi trosc-pleosc cu bicele în ei să se repeadă orbeşte… Ereau să-i omoare, mai spuse el simulând o îngrijorare extremă şi după câteva clipe adăugă filosofic: ce poţi să le faci la nişte boi!

Şi parcă era şi o oarecare admiraţie în felul cum rostise el aceste cuvinte, dar fireşte nu pentru boi, ci pentru cei care ştiuseră să-i folosească atât de bine, ţăranii aceia din numita comună.

— Şi de ce a venit camionul cu miliţieni? zise Niculae.

— Cică i-ar fi chemat preşedintele de-acolo, că ar fi sărit ăia pe el, încercă Isosică să povestească. Tot cu cotele, ce mai încoace şi încolo, o încheie el tăindu-şi singur firul.

Dar nu fără o intenţie foarte subţire, fiindcă tăcerea care urmă după aceea rezuma elocvent întreaga lui gândire şi comportare, a lui şi a lui Plotoagă, în sensul că iată că aici la Siliştea nu s-a întâmplat nimic de acest gen şi că nici nu e bine să se întâmple, ferească Dumnezeu… Că Niculae nu trebuia să se plângă de ei şi că n-avea nici un rost să-i tot ameninţe şi să-i batjocorească, o să iasă bine dacă o lasă mai încet… Dimpotrivă, dacă se forţează ceva era chiar foarte periculos, dintr-o pripeală putea ieşi o daravelă să ia foc toată aria.

Niculae le întoarse spatele şi o luă spre sat. Ajunse la sfat şi îi ceru lui Zdroncan să-i dea legătura cu Zâmbreasca, cu preşedintele sau secretarul de-acolo. Zdroncan avea de lucru şi mânca la masa lui pâine cu brânză, nu se mai dusese acasă şi avea la piciorul scaunului şi o sticlă cu un dop de cocean de porumb, din care trăgea fără sfială: era un lichid alb-tulbure, ţuică făcută din surse locale, pesemne porumb, cea de struguri sau corcoduşe de anul trecut fiind de mult băută în sat.

— Alo, oficiul, scoase el un urlet răguşit, de o agresivitate nepăsătoare, învârtind din manivelă şi în acelaşi timp mestecând vârtos din fălci.

Se făcuse foarte cald şi peste dejunul lui Zdroncan roiau muşte. Nu mai era nimeni afară de el, până şi paznicul se vârâse cine ştie în ce cotlon mai răcoros.

— Alo, Zâmbreasca? Cine e acolo? strigă Zdroncan. Ce faci, bă, nea Ilie?… Preşedintele ăla al vostru mai trăieşte sau a dat ortu popii?… Uite îl caută raionul de partid, vorbeşte aici.

— Alo, cine e la aparat? întrebă Niculae şi după ce află cine e şi îşi spuse şi el numele şi calitatea îl întrebă pe funcţionar ce activist de la raionul de partid se afla acum la Zâmbreasca? Tovarăşul State? Vreau să vorbesc cu el, trimite pe cineva să-l caute. E urgent.

După o jumătate de oră cel din Zâmbreasca se afla la aparat.

— Alo, State, zise Niculae, să trăieşti, Moromete la telefon.

— Să trăieşti, zise celălalt, ce s-a întâmplat?

— Cum merge strângerea recoltei la Zâmbreasca?

— Destul de bine, răspunse State. La Siliştea?

— Merge bine, zise Niculae. Ceva nou? Am auzit ceva cu nişte boi…

— Ce?! strigă celălalt neauzind bine, sau profitând de faptul că putea să nu audă bine.

— Nişte boi, zise Niculae, o chestie cu nişte boi. Dacă s-a întâmplat la Zâmbreasca o istorie cu nişte boi, repetă.

— A, se dumiri celălalt, istoria cu boii, da, s-a întâmplat, dar nu în Zâmbreasca.

— Dar unde, State?

— În Atârnaţi! He-he! râse deodată tovarăşul State, dar nu spuse nimic, deşi prin râsul său trăda că deţine amănunte. Ştii cine era acolo?

— Nu. Cine era?

— Ghici!

— Nu-mi pot da seama!

— Erau acolo Iosif şi tovarăşul Beju. El a dat ordin miliţiei, a trimis un camion…

— Iosif?! tresări Niculae.

— Nu, nu Iosif, tovarăşu Beju!

Era vorba de unul din secretarii comitetului regional. Nu era însă vădit că State râsese cu acel he-he al lui, neînsoţit de explicaţii, cu gândul la relaţiile de prietenie dintre Iosif şi Niculae, ci mai degrabă se gândise la secretarul Beju, despre care reuşise să afle că personal şi fără aprobarea primului-secretar Mircea, îl ştersese pe el, pe State, de pe lista celor care urmau să fie trimişi la Şcoala superioară de partid „Jdanov”. Şi acum nu se putuse stăpâni să arate că îi părea bine de cele întâmplate… Se ştia de altfel că Beju mai făcuse altele de acest gen şi altora şi că fusese criticat de forurile superioare, dar în ciuda acestor critici continua să-şi exercite funcţia de secretar-trei şi să fie apoi reales în biroul regional şi să i se încredinţeze mai departe aceeaşi funcţie, deşi toată lumea se aşteptase să fie în cele din urmă scos din ea. Ori, se întâmplase tocmai pe dos, adică în cele din urmă fusese reales… Era un ins cunoscut în special pentru tendinţa lui de a urmări şi exclude din partid pe toţi cei care credea el că sunt duşmani şi nu trecea săptămână să nu se audă cum umbla prin organizaţiile regiunii şi excludea câte doi sau trei. Probabil de aceea era el aşa apreciat mai sus… Se înţelege de la sine că mulţi dintre cei excluşi de el înaintau apoi forurilor superioare contestaţii, dar dosarul lor ajungea tot la tovarăşul Beju şi rari mai erau aceia care se adresau după aceea Comitetului Central. Acum Beju dăduse ordin miliţiei să intre în acţiune, dar iată că ţăranii aceia din Atârnaţi îşi luaseră şi ei măsurile lor, folosind resursele locale.

— Am vorbit cu Iosif la telefon, continuă State.

— Ai vorbit?! Şi ce ţi-a spus? aproape că strigă Niculae.

— N-auzi, tovarăşul secretar Beju a dat ordin să vie miliţia, zise State obiectiv, cu o voce ciudat îngroşată.

Şi nu mai spuse nimic, tăcu la celălalt capăt al firului şi Niculae tăcu şi el un timp nedefinit, opriţi parcă amândoi la marginea cuvintelor ca la marginea unui gard fără porţi.

— Spune-mi, la dumneata sunt unii care au grâu cu o mare cantitate de corpuri străine? rupse Niculae tăcerea.

— Sunt, zise State.

— Şi cum aţi rezolvat?

— Rezolvăm pe parcurs, răspunse State după o pauză de gândire.

— Adică cum, insistă totuşi Niculae, deşi se putea lesne înţelege că situaţia la State era cel puţin la fel de neclară ca şi la Siliştea. Ce însemna asta că rezolvau pe parcurs? Care parcurs?

— Organizăm pe bază de tabel, răspunse tot aşa de obscur State. Îi avem pe toţi pe listă.

Niculae mai continuă în felul acesta câteva minute, apoi închise, şi cu o voce în care răzbătea o undă joasă de îngrijorare ceru legătura cu comitetul de partid. Primul-secretar Ghimpeţeanu era mai departe la postul său şi-i răspunse imediat.

— Tovarăşe prim-secretar, zise Niculae raportând, am mobilizat trioarele şi le-am adus pe arie, se lucrează cu ele, sunt în număr de trei.

— Foarte bine, tovarăşe Niculae, răspunse secretarul înainte ca activistul să fi terminat, daţi-i înainte şi obţineţi aceleaşi succese.

— Tovarăşe prim, ar mai fi o chestiune, zise Niculae cu o diminuare aproape reflexă în voce a importanţei însăşi a problemei despre care voia să vorbească. S-a răspândit zvonul că o să se taie cotele şi avem unele dificultăţi pe chestia asta. Şi de-aia v-am telefonat iar, să vedem ce îndrumări ne mai daţi ca să ne descurcăm… Profitând de chestiunea asta cu neghina nici alţii nu vor să-şi predea cotele şi s-au strâns grămezile pe câmp şi stă lângă ele câte-un copil sau câte-o muiere şi…

Secretarul însă îl întrerupse cu acea nerăbdare a celui care având o perspectivă a întregului, de mult nu mai aude el nimic nou în ce i se spune din diferitele lui părţi.

— De dimineaţă şi până acuma, că s-a făcut ora unu, vă explic că aici nu există discuţie, cotele sunt o datorie patriotică şi nu e nici o situaţie specială! Nu văd nici o situaţie specială. Acţionaţi cu răspundere, evitaţi orice neînţelegere şi, acolo unde există, lămuriţi cu tenacitatea specifică comunismului că aşa se pune problema şi nu cum îi trăsneşte cine ştie cui prin cap. E clar? Doar eşti la tine în sat! Mai ai vreo nelămurire?