Capitolul 17

Era foarte clar, dar claritatea aceasta se oprea foarte net pe arie.

— Vasile al lui Troscot a terminat şi l-a dat la trior şi nu i-a mai rămas nimic, spuse unul apropiindu-se de un grup de lângă o şiră de grâu şi aşezându-se jos cu o vădită plăcere, având aerul că, iată, s-a aranjat şi problema asta şi acum o să fie bine.

— Nu mai spune, exclamă un altul, chiar nimic nu i-a mai rămas?

— Conform calculelor, trebuie să predea tot, răspunse celălalt cu aceeaşi încântare. Îi mai rămâne neghina.

— Ce face, domnule, băiatu ăsta al dumitale, nea Ilie? exclamă un altul, adresându-se lui Moromete care stătea mai la o parte într-o rână şi fuma şi vorbea nu se ştie ce cu Nae Cismaru.

— Ce vreai să facă, măi Cârstache, răspunse Moromete (era chiar Cârstache, vecinul său de poartă) cu un glas în care stăteau în cumpănă convingerile lui politice cu înţelepciunea lui de ţăran care ştia ce înseamnă o autoritate de stat constituită şi un singur ins… Ce putere are el?

— Măi ăsta, Ilie, sări atunci Nae Cismaru de alături, mă, eu în locul tău nu l-aşi primi în casă, mă!

— Da, dar tu nu poţi fi în locul meu, exclamă Moromete ridicând un deget în sus ca să sublinieze deosebirea.

— Nea Ilie, reluă repede Cârstache, să nu-i ia cineva vorba din gură, păi bine, domnule, el nu vede situaţia cum stă în realitate? De ce nu spune acolo că nu se poate? Eu sunt convins că el nici măcar nu le-a spus: domnule, nu se poate!

Moromete tăcu îndelung şi cine îl cunoştea ştia că acum el nu-i va răspunde lui Cârstache. Câţiva însă, care erau strânşi acolo, nu-l cunoşteau bine şi se întrerupseră câteva clipe din vorbă şi se uitară la el să vadă ce-o să zică. Cârstache era un admirator al celor patru, dorind mult să fie el al cincilea, să-l cheme Moromete şi pe el când veneau ceilalţi şi nu să-l lase să vină singur, mai ales că nu era un simplu vecin. Când era Niculae mic, băiatul venea pe la el şi Cârstache scotea de sub pat un cufăr cu cărţi şi îi dădea câte una să citească. Cărţile astea şi le cumpăra singur cu bani din buzunar, nimeni nu ştia când şi de unde şi nu le dădea nimănui, mai degrabă venea el singur seara în casa omului, se aşeza lângă lampă şi citea la toată lumea… Ai fi putut crede, auzindu-l, că erau scrise de el toate povestirile acelea asemănătoare basmelor, sau adevărate, dar pline de o taină care rămânea până la urmă tot nedezvăluită. Numai lui Niculae îi împrumuta el aceste cărţi, dar nici lui fără limită. Într-o zi cufărul rămase închis înaintea băiatului şi Cârstache îi spuse sever, aşa cum spui cuiva care a ajuns la marginea lucrurilor permise: „Gata, nu-ţi mai dau, ce, tu vreai să-mi citeşti toate cărţile?”.

Cârstache trecuse prin ani grei pentru el, cu însurătoarea, când luase o muiere cu casă pe lângă cimitir şi nu trăise bine cu ea, o prindea mereu cu câte unul prin vie şi chiar prin grădină, seara pe la miezul nopţii. Şi se povestea că fugise de la ea nu din pricina asta, ci pentru că într-o noapte se pomenise cu un om negru pe pieptul lui, cu două corniţe ieşindu-i din cap ca la iezi. Cârstache s-a zbătut să-l dea jos, dar n-a putut şi ăla îi spunea mereu: „Deschide gura, să-ţi scuip în gură, să faci copii urâţi ca mine”. S-a întors la casa părintească, i-a dat taică-său o parte din curte, că nu era el singurul fiu, şi-a ridicat un bordei al lui şi s-a însurat cu alta, făcând o crilă de copii (nici mai frumoşi nici mai urâţi decât alţii, de unde se putea presupune că ăla negru cu coarne de ied nu reuşise totuşi să-i scuipe în gură). Moromete nu intrase niciodată cu el în aceste amănunte, nici când îi mersese bine, nici când îi mersese rău, era însă binevoitor cu el, de pildă nu-l mai lăsa să întrebe la poartă ce face câinele, ci îi răspundea direct: „Hai, mă, că nu se dă, Cârstache, intră”.

— De unde eşti tu convins, Cârstache? zise atunci unul văzând că Moromete nu răspunde. Ai stat tu lângă el când a vorbit?

Cârstache răsuci în dreapta şi stânga priviri de respect pentru Moromete şi de protest faţă de cel care punea problema în felul acela şi zise în cele din urmă:

— Dumneata, nea Vasile, crezi că pentru a şti un lucru trebuie să fii acolo corporal?

Şi se şi făcu imediat roşu, izbit el însuşi de ceea ce spusese.

— Ei, nea Vasile, mai zi ceva! exclamă altul dându-l drept învins pe acest Vasile şi cu multă consideraţie pentru Cârstache, care îşi întărea cu modestie şi imperceptibil gâtul, semn că adevărul descoperit de el nu era dintre cele de toate zilele.

— Dar cum?! zise acela. De unde poţi tu să ştii cum devine un caz la Piteşti, dacă tu eşti la Siliştea? De unde ştii tu ce-a zis Niculae la raion dacă tu ai fost pe arie? Poate că a spus, de ce să zici tu că n-a spus?

Se lăsă o tăcere. începură să fumeze ţigări şi numărul celor care se adunaseră aci spori încetul cu încetul, unul câte unul. Veneau agale de pe undeva de printre şirele de snopi, se uitau şi vedeau grupul şi se apropiau şi ei şi se aşezau la margine cu un aer elocvent: n-avem nimic de făcut în acest ceas al zilei, parcă spuneau, am secerat ca şi voi şi ne-am adus grâul aci, şi aşteptăm liniştiţi să vedem ce iese… N-o să ne apucăm noi să facem ce nu fac alţii, să ne ducem adică grâul la gară şi să-l lăsăm acolo ca nişte proşti în timp ce alţii stau şi aşteaptă şi poate scapă cu el nedus, dar nici dacă ne vine o idee bună n-o să stăm să aşteptăm să le vie la toţi, încărcăm grâul în căruţă şi fuga cu el acasă. Li se citea pe faţă această pândă liniştită a împrejurărilor şi arătau destinşi şi încrezători fiindcă ei ştiau mai de mult că înaintea voinţei oamenilor se schimbă întâi împrejurările, faptele oamenilor sunt amesticate cu împrejurările…

— Din contră, zise unul cu ochii mari lucind de o hotărâre şi un sacrificiu posibil, de ce zici dumneata, nea Nae, să nu-l primească în casă? Dacă o fi să înveţe băiatul meu ca Niculae vând dracului tot ce am şi îl dau încolo, în şcoli… Ce să stea să mănânce cu mine mămăligă cu fasole toată iarna… Măi, nea Ilie, exclamă el cu acelaşi entuziasm de care parcă îi era plină inima, adresându-se direct lui Moromete, era iarnă de nu te vedeai din nămeţi şi parcă îl aud pe Niculae cum spunea poezii. Eram prin grădină şi dam coceni la cai şi el fugea în grădină desculţ şi în cămaşă… Ţin minte ce zicea…

Păsărică cea isteaţă.

Nu-şi mai cântă cântul său…

Omul declamase naiv aceste două versuri şi se uită în jur să regăsească pe chipurile celorlalţi emoţia care îl încercase pe el pesemne în clipele acelea şi pe care n-o uita. Dar pe chipurile celorlalţi nu era nimic; continuă:

— Le vedeam cum stau înşiruite pe craca de măr de lângă geam şi afară era un soare de ziceai că e vară. Dar ce ger, îţi pocneau măselile în gură. Şi deschideam geamul dimineaţa şi când fereastra atingea craca le vedeai cum cad jos ca nişte nuci. Erau îngheţate toate, săracele, se aşezaseră şi ele lângă geam unde simţeau aburi de căldură, dar degeaba…

Se lăsă o mică tăcere, ce era şi cu asta, cu păsăricile lui?! Ce păstra el în mintea lui?