Capitolul 18

— Niculae ce zice, nea Ilie?! întrebă unul cu un glas proaspăt crezând că el e primul căruia i-a venit în cap ideea asta, să-l întrebe pe Moromete ce zice alde fi-său.

— Niculae?! se miră Moromete. Niculae zice că are în faţa lui un sat vechi şi vrea să facă din el unul nou. Cum, mă, Niculae?! exclamă Moromete cu o nedumerire totală, amesticată cu o tristeţe simulată sfâşietoare. Cum vreai tu să faci un sat nou?! repetă.

Aceste sentimente nu păreau însă să fie ale lui, ci închipuite, sau mai bine zis ale altora, la care el însă ajunsese prin gândire, transformându-le în semne de întrebare, lucru care celorlalţi le era mai puţin la îndemână. Dar o pâlpâire a privirii şi un geamăt ascuns şi rău acoperit care scăpa celor care nu-l cunoşteau le aduse aminte celor apropiaţi că totul era acum la el adevărat şi că în dosul acestei gândiri a lui, cu ajutorul căreia se străduise mulţi ani să stea sus, se zărea o surpătură nouă: era singur, muierea lui fugise de-acasă şi nu se întorsese.

— Adică cum ai tu în faţă un sat vechi, continuă Moromete parcă implorând, de ce spui tu că e vechi?! Ce înseamnă asta vechi?! Noi avem loturile noastre cam de treizeci de ani, asta înseamnă la tine vechime? Văzuşi tu că trecură sutele de ani peste noi şi lumea se schimbă şi numai noi rămăsesem în urmă la plugul de lemn? Unde văzuşi tu sat vechi? Că pe vremea lui tata se treiera grâul cu caii şi n-apucai eu să mă fac mare şi apăru batoza de treierat şi când erai tu copil veni tractorul şi secerătoarea şi toate uneltele agricole care tu te lauzi că le-ai adus tu. Alea care le-ai adus tu nu zic că nu sunt, dar sunt ale tale nu vreai să mi le vinzi mie, să ar eu când cred eu de cuviinţă, nu să te las pe tine să-mi ari prost de-mi iese bolovanul într-o parte să te pui zece inşi cu măciucile pe el şi tot nu-l spargi. Agricultură de-asta în combinaţie o fi ea bună cui nu-i place să muncească, dar nu pentru mine, fiindcă eu dacă văd că porumbul se îngălbeneşte sau grâul creşte rar, repede pun caii la ham, pun plugul în căruţă, mă duc la deal şi-l întorc, semăn din nou sau semăn ce ştiu eu că îmi iese, şi nu pierd nimic, dar cu tine pierd, fiindcă până stau eu la discuţie cu tine, până te conving că am dreptate, în fine, până te mişti tu, a trecut vremea! (dacă te mişti, dacă îţi convine să vii de la locul unde te afli până la terenul cu pricina, că te costă benzină şi carburant!) Că aţi înfiinţat ici-colo colhozuri, şi îndemnaţi lumea să facă la fel peste tot, păi da’ crezi că eu nu m-am dus şi n-am văzut? Ce vreai dumneata? Să nu mai am eu cai, să nu mai am eu pământ, să nu mai am eu cu ce-mi creşte o oaie, o vacă, o pasăre sau un porc. De ce? Ce vezi tu rău în asta? Vreai să creşti tu la colhoz? Păi niciodată n-o să ajungi tu să creşti atâtea oi, atâtea vaci şi atâtea păsări câte cresc eu dacă mă laşi în pace să-mi văd liniştit de gospodăria mea. Poţi dumneata să creşti la ferma dumitale mii de vaci câte avea satu ăsta înainte de război? Vita dacă nu e a ta, ce-ţi pasă ţie de ea dacă moare, se îmbolnăveşte sau nu mai face viţei? Şi atunci ce să mai vorbim, să ne mai răcim gura degeaba. Am fost la gospodăria ăstora din Balaci, continuă Moromete. Şi ce credeţi că am văzut? Vite neîngrijite, nutreţ risipit, pui de găină care în loc să mănânce ce li se da, se învăţaseră cu carne şi se ciuguleau unii pe alţii pe spinare, aveau spinările pline de sânge, apucă-te şi bagă în oală o pasăre ca asta!

— Dar ce carne le dau ei? De unde? întrebă cineva.

— S-au apucat şi au omorât caii, răspunse Moromete mai departe. Cică „consumă mult” şi atunci le-au dat cu paru’ în cap, i-au belit şi carnea au tocat-o şi au dat-o la păsări.

— Şi cu ce cară când au ceva de cărat?

— Au mai păstrat ei, că nu i-au omorât pe toţi, dar „pe măsură ce ne industrializăm, aşa mi-au spus, o să-i dăm pe la fabricile de conserve, sau o să-i omorâm noi p-racilea… „

— Fie-al dracu’ care s-o înscrie cât o trăi în gospodăria colectivă, exclamă cineva cu un glas încărcat de o decizie fără întoarcere.

— Ei, şi zic eu, continuă Moromete cu o voce foarte potolită şi senină, ca şi când ar fi povestit lucruri nu cine ştie ce ieşite din comun, cum munciţi, cum faceţi împărţeala, cât vă iese… Iese bine, zice, muncim bine, şi atunci le-am spus şi eu: „Ori munciţi ori nu munciţi, fără vite tot aţi rămas!” Şi am plecat, n-am stat eu să mă pun cu ei la discuţie. Nu înţelege el ce-i spui, că omul de când e el om n-a trăit fără vită! Pentru că dacă azi omori calul, mâine le omori şi pe-alelalte şi ai terminat socoteala, scapi de grijă! A! exclamă Moromete aducându-şi parcă aminte cu surprindere de un lucru pe care nu-l putea nicidecum trece cu vederea. Ai tu tractoare ca să-mi scutească mie calul de poveri, bucuros, pune-le în vânzare la prăvălie, când mă duc pe la Pălămida, sau pe la Piteşti sau pe la Bucureşti, să le văd şi eu cât costă şi dacă nu sunt mai scumpe decât o pereche de cai buni sau de boi… eu cumpăr, domnule, că îmi convine, dar de cal tot nu mă lipsesc pentru că mie îmi trebuie calul, nu pot să mă mişc fără el, eu am treabă, degeaba îmi spui tu că dacă mă pui pe mine călare pe tractor şi pe orăşean în automobil, ai făcut socialism. Că aşa mi-a spus Niculae, că ăsta ar fi scopul… E unul Lenin, care le-a spus aşa, mai adăugă Moromete pronunţând numele cum ai fi zis Călin. Foarte frumos, zic, şi dacă te însori şi chemi şi tu lumea la nuntă şi duminica după masă pleci cu mireasa în sat cum se obişnuieşte, cu lumea în căruţe şi cu flăcăii călare cu brazi, de unde iai cai, că n-o să te apuci să remorchezi căruţele cu tractorul, fără să mai vorbim că n-o să-ţi aprobe nimeni de-acolo de la S. M. T. să-ţi dea ţie tractor să plimbi mireasa, şi în loc de cântecul ălora cu vioara să se audă păcănitul motorului. Păi sigur, zice parcă pe jos nu poţi s-o plimbi pe mireasă, o dor picioarele dacă iese pe jos. Păi bine, mă Niculae, zic, tu nu ştii ce e o mireasă, o mireasă e şi ea o singură dată mireasă în viaţa ei şi cât o trăi ea după aia o să tot meargă pe jos, dar în ziua aia fie c-o duci sau n-o mai duci la biserică, dar de la un cap la altul al satului trebuie s-o plimbi cu beteală şi cunună pe cap, cu muzică, cu rochie albă până jos, cu pantofi cu tocuri înalte şi cu flăcăi cu bradul pentru tine şi aşa mai departe, cum ştii şi tu că trebuie să faci. Face cine vrea, zice, cine nu vrea, nu face. Da, bine, zic, dar una e să nu vreai, fiindcă n-ai posibilitatea materială momentală, şi atunci faci nunta mai târziu încolo, după un an sau doi, şi alta că n-o faci fiindcă tu cai nu mai ai, căruţă nu mai ai… Şi ce parcă numai de nuntă e vorba? Vreai de pildă să te duci până la Zâmbreasca să-ţi vezi o rudă, patru kilometri, şi te îmbraci şi tu cu haine de sus şi iai şi ceva, că n-o să te duci cu mâna goală. Ce-i faci? Te duci la S. M. T. şi faci cerere să-ţi dea un tractorist să te ducă? Şi cum să te ducă, încaleci pe motor, să-ţi ardă fundul, cum îi faci? Dar ca să nu zic eu de o rudă, sau altceva, trebuie să te duci la moară să-ţi macini, că n-o să-ţi dea de la gospodărie măcinat, îţi dă cereale, grâu şi porumb, ce-o să faci, iai sacul la spinare o dată pe săptămână şi te duci cu el aşa ca un ţigan? Te duci, zice, la preşedintele gospodăriei şi închiriezi un atelaj. Mai întâi, zic, că dacă le-aţi dat cu paru-n cap de unde să-ţi dea ăla cai şi căruţă şi în al doilea, admitem cazul că tot aţi mai păstrat câţiva de sămânţă, şi va să zică de unde eu până acum aveam căişorii mei acilea şi făceam ce vream cu ei, să mă duc la ăla cu căciula în mână şi să mă rog de el, cam ăsta ar fi scopul. De ce, zice, să te rogi? E dreptul tău, e obligat să-ţi dea. Păi uite de ce, zic, el fiind preşedinte o să vrea să-mi scot pălăria înaintea lui când îl văd şi poate că eu n-am chef s-o scot, fiindcă de pildă când a ajuns odată primar Stan Ciocea, alde nean-tău Matei a spus aşa, bă, eu ăstuia nu-i dau bună-ziua, nu-l consider din punctul meu de vedere că merită să stea în fruntea satului, şi când trecea pe lângă el întorcea capul în altă parte şi alde Stan Ciocea ce putea să-i facă? Nimic nu putea, că n-avea nevoie să se ducă la el şi să-i ceară ceva. Dar ăsta are şi vreai nu vreai trebuie să-ţi scoţi pălăria, fiindcă dacă nu ţi-o scoţi el nu zice nimic, că nu e prost, ştie şi el că e obligat, dar când te duci să-i ceri cum ziceai o căruţă cu cai, parcă el o să-ţi spună nu vreau? O să spună că sunt la brigăzi şi cu nespus regret nu poate să te servească… Şi atunci n-ai de ales decât două soluţii, una mai bună decât alta, ori îţi iai picioarele la spinare şi te duci aşa la Zâmbreasca sau la moară cu sacul, mai rău decât săracul cel mai sărac din satu ăsta care zici tu că e vechi, sau să-ţi rânjeşti fasolele la tovarăşul preşedinte şi să te rogi, hai, bă tovarăşe preşedinte, că de-aici încolo o să te laud la toţi că om ca tine nu s-a mai văzut şi te propun preşedinte pe viaţă. De, dar atunci trebuie să recunoşti şi tu că dacă ar fi să zicem aşa două sate care să trăiască, unul aşa vechi cum spui tu că e, şi altul nou, cum vreai tu să-l faci, să considerăm că atare două comune cam egale între ele, Siliştea şi Balaci. Şi să treacă, să zicem, cât să zicem? Cât ai tu nevoie să-ţi omori toţi caii şi să te dezvolţi? Zece ani ţi-ajunge? Nu-mi ajunge, dar să zicem. Ei, să zicem douăzeci şi după douăzeci de ani adună astea două sate aici pe izlaz şi întreabă-i pe ăştia vechi din Silişte: mă, voi vreţi să schimbaţi cu ăştia noi din Balaci? Să treceţi voi în locul lor şi ei în locul vostru? Ai să vezi că niciunul din Siliştea n-o să vrea. Dar când o să-i întrebi pe ăia din Balaci să vezi cum te pomeneşti cu ei grămadă că vor toţi.

Moromete tăcu, îşi plecă fruntea şi deşi toţi se uitau la el aşteptând, tăcerea lui se prelungi şi el nu mai zise nimic.

— Ei, şi Niculae ce-a mai zis, nea Ilie? exclamă cineva neobservând că Moromete se posomorâse şi avea acea înfăţişare elocventă a celui care îşi dă seama că argumentele lui nu se lipesc de nimic şi că, în ciuda lor, lucrurile despre care spune el că ar trebui să nu se întâmple, se vor întâmpla totuşi orice ai face.

Arăta foarte tăcut şi însingurat, deşi toţi stăteau în jurul său liniştiţi şi nu erau puţini şi prin tăcerea lor confirmau că gândesc ca şi el; până şi Nae Cismaru uitase să-l contrazică. Era limpede că nu era vorba aici de soarta cailor, plimbarea unei mirese sau drumul nu ştiu cui până la o rudă din Zâmbreasca.

— Ce-a zis, nea Ilie, Niculae? Ce-a răspuns el când i-ai spus aşa? repeta acelaşi şi atunci Moromete ridică privirea cu o secundă de uimire şi-neânţelegere.

Asta putea fi un semn că fie că fusese smuls dintr-o adâncă tăcere în care omul nici măcar nu mai gândea, ca un refuz de a mai considera lucrurile despre care vorbise în ordinea în care gândirea oamenilor ar mai putea interveni cu ceva, fiind deci vorba de lucruri străine gândirii lor normale, fie că tot ceea ce povestise el nu se petrecuse decât în mintea lui şi că în această discuţie fiul său fusese absent ca prezenţă fizică.

— Niculae, răspunse el apoi, şi în clipa următoare îşi trase adânc răsuflarea şi oftă copleşit de astă dată nu de o tristeţe a altora, la care ar fi ajuns prin înţelegere, cum făcuse impresia la început, ci de o tristeţe a lui proprie, mai mică, mai puţin sfâşietoare, dar mai neagră, mai singuratică, mai dureroasă. Niculae e un copil, zise, şi el nu ştie ce ştim noi. El nu ştie că binele n-a dispărut niciodată din omenire. Binele, domnule, reluă Moromete de astă dată cu o voce schimbată în care simţirea lui proprie fusese reprimată şi răzbătea iarăşi plăcerea lui pură pentru cuvinte, binele n-a dispărut niciodată din omenire, repetă stârnind o înghesuită uimire pe chipurile tuturor. Dă-mi, mă, Nae, o ţigare, că îl terminai pe-al meu, se adresă apoi lui Nae Cismaru şi Nae Cismaru îi dădu şi Moromete nu se uită la nimeni tot timpul cât o răsuci, o lipi şi o aprinse învăluindu-se în rotogoale de fum.

— Aici n-ai dreptate, zise un altul la fel de îndoit.

Se vedea că nu înţelegea nici el, nici alţii: adică ce vrea să spună Moromete, că a fost bine întotdeauna? Cum putea să susţină o asemenea idee?

— Aici n-ai dreptate, zise şi un altul la fel de îndoit, cu mult regret că fusese alături de el până aici, şi că aici Moromete nimerise aiurea. Cum poţi să spui că a fost bine în omenire…

— Da, ascultaţi-mă pe mine aici, aşa e cum vă spun eu, reluă Moromete cu tărie, binele n-a dispărut niciodată în omenire. Dar, zise el cu un gest care înhăţa parcă din aer adevărul care avea să urmeze, n-a fost pentru toţi!

Ei, aşa da! Tocmai se mirau şi ei cum ar fi putut el să spună că… Unii îşi descleştară fălcile nerase şi rânjiră cu o lumină intensă sticlindu-le în priviri, uitând parcă în clipa aceea tot ceea ce li se înfăţişase ca nesigur, înceţoşat şi de rea prevestire în ceea ce spusese şi mai ales în felul cum spusese mai înainte Moromete că va fi viaţa lor în viitor.

— N-a fost pentru toţi, reluă el, dar de dispărut n-a dispărut niciodată şi aici nu trebuie să vii tu şi să strici şi binele ăla care a fost, pe motivul că faci ceva nou. începe de colea de la capul unde e rău, nu de la capul unde e bine, dacă zici că ăsta ar fi scopul. Înţeleg să vii să-mi mai dai, nu să-mi iai. Eu nu zic să-mi dai, că nu sunt nebun să-ţi cer dacă nici tu n-ai de unde, dar măcar nu-mi lua. Dacă tu zici că ai în faţă un sat vechi şi vreai să faci unul nou, de ce…

Se opri însă brusc şi făcu un gest de neputinţă de a înţelege; se întorcea de unde plecase şi luând-o de la cap ar fi întâlnit mereu acelaşi obstacol: de ce se întâmpla ceea ce se întâmpla şi mai ales cum se putea şti dacă tot ceea ce avea să se întâmple în viitor avea să se întâmple orice-ai face? Oare asta să fie schimbarea veşnică a lumii pe care cât eşti tânăr n-o simţi, deşi poate că alţii bătrâni când tu nu ştiai nimic au suferit ca şi tine acum? Aşa să fie oare?

— Mă, mult nu mai avem de trăit, zise el deodată, uitând că printre cei care stăteau într-o rână în jurul lui erau şi tineri, cine ştie, o fi bine aşa cum zice Niculae al meu. Cine o trăi o să vadă. Fiindcă el aşa zice, că nu e aşa cum credem noi, continuă Moromete. Se face un sat nou şi se distruge ăla vechi, fără să te mai întrebe nimeni dacă ăsta nou e mai bun sau mai rău ca ăla vechi, îl face şi s-a terminat şi n-ai unde să te mai întorci, trebuie să te aranjezi cu ce e. Şi cum, mă, Niculae, zic, o să ne forţeze? Aşi, zice, de unde, o să fie prin liberul consimţământ. Aşa că, încheie Moromete cu nepăsare, asta e! Cine o mai apuca şi timpurile alea!

Asta putea să însemne că toate neliniştile lui priveau doar un viitor la care el nu va mai lua parte şi că măcar atât cât mai avea el de trăit avea să fie scutit să verifice dacă ceea ce spunea Niculae al lui avea să se întâmple sau nu. Dar se vedea că nici de asta nu era sigur.

În depărtare, în trei direcţii care reunite ar fi putut înscrie pe aria cea mare un uriaş triunghi, se vedeau cele trei batoze treierând neîncetat. Treierişul nu se oprea, totul părea paşnic şi liniştit sub bolta întinsă pe care o făcea cerul deasupra câmpiei. Printre şirile de snopi se vedeau oamenii mici în căruţe cu pătuluri înalte, reduşi la albeaţa cămăşii sau la punctul negru al pălăriei lor. Caii de asemenea păreau mici între aceste depărtări şi numai câmpia era mare, fără limită acum când căldura unui soare care parcă nu mai vroia să alunece spre apus topea zările şi ştergea contururile orizontului. Şi pe această întindere a şesului înceţoşată de lumină şi căldură, se văzu deodată un om alergând dinspre pădurea Cotigeoaia şi strigând…