Capitolul 3

Raionul îşi trimisese în aceste zile prin sate toţi activiştii organizaţiilor de masă şi Niculae întâlni pe cineva chiar în cea dintâi dimineaţă a campaniei când porni pe câmp de la locul tatălui său, după răsăritul soarelui. Era o fată îmbrăcată în pantaloni şi ai fi zis de departe că e unul din acei băieţi care începeau să se vadă din ce în ce mai des prin sate, pe tractoare, şi când Niculae o întrebă cine era şi unde îi era tractorul, ea răspunse că nu e tractoristă, e de la U. T. M., dar că se pricepe şi la tractorie.

O luară împreună pe la capetele loturilor şi Niculae călca rar şi se uita drept înainte peste lanuri, oprindu-se din când în când în dreptul câte unui om, dând bună-dimineaţa la toţi, schimbând cuvinte despre numărul pogoanelor aceluia, valoarea spicului strivit în palmă, a boabelor pe care le suflau de pleavă trecându-le dintr-un pod de palmă în celălalt şi le aruncau apoi în gură amestecându-le ca pe nişte mieji… Fata îl însoţea cu un vag aer de subalternă – tovarăşul era de la raionul de partid, ea era doar de la U. T. M. – se oprea o dată cu el, se uita direct la ţărani cu o privire sigură de sine în care nici o clipă nu licărea îndoiala asupra rosturilor ei printre aceşti oameni sau asupra importanţei prezenţei ei acolo, ca şi când de când lumea ţăranii ar fi fost astfel însoţiţi de alţii mai înţelepţi decât ei şi fără de care existenţa lor de ţărani nici n-ar fi fost posibilă.

— Foarte bine, exclama Niculae din când în când între două opriri, uitându-se mereu înainte, preocupat, până ce într-o vreme fata îl întrebă despre ce era vorba şi el răspunse: Foarte bine că te pricepi şi la tractoare, zise el.

Şi se opri iar în dreptul unuia pe care îl cunoştea, îi dădu noroc, dădu mâna cu el şi o arătă cu capul pe utemistă.

— Se pricepe şi la tractorie, zise el.

Şi porni mai departe spre ţinta lui care nu era grabnică, şi pe care n-o uita în opririle lui ici-colo. Se încrucişară la un moment dat cu alţi doi activişti, se salutară şi în mod ciudat fata, deşi tresărise la vederea lor şi se arătă chiar bucuroasă de întâlnire, nu rămase cu ei, îşi continuă drumul alături de Niculae. Avea acum o privire întoarsă în sine, atentă la ceva ca şi când s-ar fi apropiat parcă momentul să-şi facă datoria pentru care fusese trimisă aici şi se pregătea gândindu-se cum să înceapă fără să dea greş.

— Tovarăşe Niculae, zise ea deodată, am şi eu un fost utemist aici care abia a devenit membru de partid, aşi vrea să vă spun ceva despre el.

— Spune, tovarăşă, răspunse Niculae binevoitor.

— A fost unul dintre cei mai serioşi utemişti din raion, trebuie să-l ştiţi, că sunteţi de-aici, e vorba de Vasile al Moaşei. M-am întâlnit ieri seară cu el şi am stat de vorbă. Mi-a spus că a încercat să vă spună şi dumneavoastră, dar l-aţi sfătuit să se ducă mai bine în organizaţie şi acolo să discute.

— Da, aşa i-am spus şi foarte bine ar fi să facă aşa, zise Niculae trecând pe lângă un cap de lot unde salută şi fu salutat ca o veche cunoştinţă, dar el nu se opri şi continuă: nu crezi?

— Ba da, dar el avea ceva să vă spună în legătură chiar cu organizaţia.

— Ei, ia spune, despre ce e vorba? zise Niculae rece.

— Nu pot să vă spun, că mergeţi prea repede. Am venit special să caut, m-am gândit că trebuie să fiţi pe-aici…

— Bine, am să merg mai încet… Spune.

— E aici un om pe care îl cheamă Adam Fântână, începu fata, şi astă-iarnă tovarăşu’ ăsta – e responsabil al morii – s-a dus la raion şi s-a lăudat el că sunt condiţii coapte să se înfiinţeze şi în Siliştea o gospodărie colectivă. Foarte bine, i-a spus raionul de partid, formaţi un comitet de iniţiativă şi începeţi munca de atragere. Am fost mobilizaţi şi noi şi am venit aici tot eu, era prin februarie. Ce se întâmplase? Comitetul era format din oameni care niciunul nu vroia gospodărie, dar ca nu cumva Fântână să reuşească au intrat toţi în comitet, tovarăşul preşedinte Plotoagă, tovarăşul Isosică, noul secretar de organizaţie…

— Cine fusese vechiul secretar?

— Fântână, care era şi referent la sfat. Păi tocmai asta era, zise fata cu însufleţire. Fântână vroia să dovedească, înţelegeţi, că n-a fost bine că l-au schimbat pe el din funcţia de secretar şi şi-a zis că o să facă el o gospodărie colectivă în sat şi o să vadă atunci tovarăşul secretar Ghimpeţeanu de la raionul de partid cât a greşit în ceea ce îl privea.

— Ia să stăm jos colea pe dâmbul ăsta, zise Niculae. Să văd şi eu despre ce e vorba.

La treizeci de metri mai încolo, la rădăcina unui zid galben şi înalt de spice, lega snopi, nevăzut, un ţăran. El auzi tot ce se spuse…

Fata se aşeză pe dâmb cu spatele la lanul înalt de grâu şi Niculae lângă ea.

— Fântână, continuă fata, a avut o idee bună, să atragă în special tineretul care nu era aşa legat de proprietatea privată cum erau cei mai bătrâni şi s-a pomenit lângă el cu Vasile ăsta gata să facă şi el parte din comitet. Mergeau prin sat, Fântână, Zdroncan, secretarul sfatului şi Isosică şi lucrurile se petreceau aşa, Fântână, vorbea, ducea muncă de convingere şi ceva mai în spatele lui, Isosică sau Zdrocan clădeau aşa din cap uitându-se la ţăran, adică nu, nu era nimic de bază, erau vorbe fără rost ale lipoveanului, nici discuţie că ei, Isosică sau Zdroncan sau Plotoagă, erau contra. Şi ţăranul se prefăcea şi el că ascultă, dar în timpul ăsta se scărpina pe spinare lângă sobă. Şi atunci, le-a venit ideea lui Isosică şi Plotoagă să-l compromită rău pe Fântână în faţa raionului şi l-au lăsat să organizeze o adunare festivă la care urma să înceapă înscrierea în nouă gospodărie colectivă din raion. Au venit vreo sută de inşi, au venit şi câţiva activişti de la regională, dar nu prea mulţi, n-au lăsat ei să vină chiar multă lume din partea raionului sau regionalei, că nici aşa nu era bine, ieşeau şi ei prost, au aranjat-o să vină doar să vadă şi dacă totul avea să iasă bine, la sfârşit urma să aibă loc şi adunarea cea mare, cu tovarăşul Ghimpeţeanu de la raion, cu ziarişti şi cu oameni care să filmeze… A ieşit ceva, cum să vă spun… Nu s-a înscris nimeni, ţăranii au ieşit afară şi a rămas doar Fântână în mijlocul sălii, strigând că el stă pe poziţie şi să vină să se grupeze toţi în jurul lui. Nu s-a grupat nimeni. Ei, şi atunci s-a sesizat tovarăşul Ghimpeţeanu şi a trimis doi activişti să stea aici şi să ajute şi a trimis-o şi pe ea, din partea raionului U. T. M. Când a venit în Siliştea în dimineaţa aceea a aflat că nici măcar Vasile nu mai vroia să facă parte din comitetul de iniţiativă şi a fost trimisă la el acasă să vadă despre ce era vorba. Acolo a aflat de la nevasta lui o istorie întreagă, dintre Vasile şi verii lui, cum veniseră cu o dimineaţă înainte şi ăştia îi pretinseseră să nu se înscrie, altfel îl dă afară din casă, un bordei mic din spatele lor, făcut cică pe pământul care nu era al lui. S-au luat la ceartă şi a zis şi ea ceva, nevasta lui Vasile, şi ăla mare, Dan, i-a cârpit una peste obraz. Vasile a sărit la el: „Mă, zice, de ce dai tu în nevasta mea?” Dar n-a putut să-i facă nimic, că ăia erau doi, au ieşit pe uşă înjurând că dacă îl prinde că se înscrie vede el pe dracu… Vasile avea un hectar de pământ de la maică-sa, dar cică nici ăla nu era pe numele ei.

— Asta mi-a povestit-o nevasta lui Vasile, că pe el nu l-am găsit acasă, continuă activista U. T. M. Am stat şi m-am gândit cum aş fi putut interveni şi l-am aşteptat pe Vasile să vorbesc cu el şi să văd el ce spune. Mi-am dat seama că în situaţia în care se afla el gospodăria colectivă era o scăpare, şi că ăştia patru, Plotoagă, Isosică, Zdroncan şi Bilă, îi stricase toate planurile. Până să vie Vasile de unde se dusese, nevastă-sa a ieşit în tindă să pună de mămăligă şi m-a chemat şi pe mine să stau lângă foc. Era foarte frig, mă rebegisem pe drum de la gară până aici, fiindcă era vremea rea, nu era nici de sanie nici de căruţă şi bătea un vânt de te pătrundea până în oase şi a trebuit să venim pe jos, eu şi cu tovarăşul Strătilă, de la sfatul popular, putea să ne mănânce lupii.

Până să fiarbă mămăliga, nevasta lui Vasile spuse că Vasile are un prieten, unul Ion al lui Ripitel, era şi el utemist, se pricepea la aparate de radio, îşi făcuse unul singur, din piese detaşate, citind după un manual şi cică Plotoagă ar fi vrut să-l pună la taxe, şi că Ion al lui Ripitel ar fi zis de ce să plătească el taxe pentru aer, ce, consumă combustibilul cuiva? Şi Plotoagă cică n-ar mai fi ştiut ce să-i răspundă şi ar fi lăsat-o baltă. Mai târziu, a doua zi, când activista U. T. M. vorbi cu acest Ion al lui Ripitel între patru ochi află şi ce se mai întâmplase cu Vasile în după-amiaza care urmase după istoria cu palma dată nevestei lui şi cum petrecuse Vasile noaptea.

Rătăcise ceasuri întregi pe-afară, pe lângă casă, prin fundul grădinii, căutând parcă ceva, cu lopata în mână, curăţind zăpada, făcând pârtii, spulberând zadarnic troienele care se formau repede la loc în urma lui. Era văzut de pe drum, se zărea peste gard lopata neagră ridicându-se cu mişcări regulate în aer, muncea liniştit, tuşea, uneori se oprea şi se uita pe drum… Dar când nevasta ieşi la prânz şi îl chemă la masă, nu-i răspunse nimic, nu veni şi continuă curăţatul ăsta, fără noimă al zăpezii până ce ascurta zi de iarnă începu să se întunece.

Seara mâncă totuşi ceva, dar ea, nevasta lui, nu putu să mănânce, îi dădu doar lui şi fetiţei şi apoi se culcă şi adormi îndată. În schimb Vasile rămase treaz lângă ea toată noaptea şi dimineaţa se sculă tăcut şi posomorât şi când cineva de la sfat trecu pe la ei să-i spună că este aşteptat la şedinţa comitetului de iniţiativă, nevasta lui ieşi şi-i spuse aceluia că nu-i arde lui acuma de comitet. Mereu mohorât şi galben la faţă, Vasile plecase apoi la Ion acela al lui Ripitel, de la care nu se mai întorsese tot timpul dimineţii.

— Până la urmă a venit, am stat de vorbă cu el, încheie activista U. T. M. Nu prea era vorbăreţ, n-am putut să-l conving să lase totul la o parte şi să vină la sfat şi să-l sprijine pe Fântână să acţioneze mai departe. Mi-a spus că „acţiunea a fost compromisă pe mai mulţi ani” şi că el mă roagă, întrucât şi el şi Ion al lui Ripitel împlinesc vârsta de ieşire din U. T. M., să-i ajut să fie primiţi amândoi în partid. „În partid, zice, o să pot mai bine să fac şi ce spuneţi dumneavoastră.” Din felul cum am înţeles, sau poate mi s-a părut, că avea, în viitorul apropiat, ceva mai grabnic şi mai important de făcut decât gospodăria colectivă. Dar ce anume? N-am putut să smulg mai mult… „Şi din ce-o să trăiţi? l-am întrebat Cu ce o să vă munciţi pământul dacă vă despărţiţi de veri?” „Ne descurcăm noi mi-a răspuns. Bineînţeles că din comitetul de iniţiativă nu s-a mai ales nimic, a eşuat şi încercarea asta şi atunci l-am recomandat pe el şi pe Ion al lui Ripitel să intre în partid, şi au fost primiţi foarte greu, mai ales el, Vasile, dacă nu-l avertizam eu personal pe tovarăşul prim-secretar Ghimpeţeanu să trimită pe cineva acolo nu l-ar fi primit. Nu ştiu ce avea Isosică cu el, n-am înţeles de ce se opunea şi nici n-am putut să aflu de la cineva despre ce putea fi vorba. Până la urmă n-au avut încotro, au ridicat mâna şi au votat, cam în silă, dar n-au avut ce face, fiindcă la întrebarea tovarăşului de la raionul de partid să spună motivele pentru care se opun, n-au putut spune nimic concret. Că să fie amânat, ca să se cerceteze dacă nu cumva e omul chiaburilor, al neamurilor lui adică, şi vrea „să se strecoare în rândurile partidului”. Tovarăşul de la raion le-a răspuns scurt „s-a cercetat, tovarăşe”, şi le-a închis în felul ăsta gura.

— Şi ce e cu cărămida care s-ar fi aruncat în geam şi te-ar fi lovit pe dumneata în cap? întrebă Niculae. N-au fost arestaţi ăştia doi, Dan şi Ştefan?

— Ba da, dar s-a dovedit că nu Ştefan dăduse cu cărămida, ci un altul, probabil tot pus la cale de Dan, dar nu s-a putut dovedi că ar fi existat o înţelegere între ei şi l-au închis numai p-ăla, ăstora doi le-a dat drumul.

— Şi ce propui? zise Niculae ridicându-se.

Fata se ridică şi ea şi îşi continuară drumul printre lanuri.

— Ce vă spuneam şi la început, să-l ascultaţi pe Vasile.

— Oriunde intri într-un sat, zise Niculae, dai peste unul ca Vasile ăsta cu o istorie aşa cam dubioasă. În realitate, cum ai observat şi dumneata, chiar în legătură cu el, cine ştie ce urmăreşte. Trebuie să fim atenţi şi să nu facem jocul unuia sau altuia, fiindcă fără să-ţi dai seama te poţi pomenii că ai fost tras tocmai în jocul pe care zice ăla că îl fac ăia pe care el îi demască. Înţelegi?

— Înţeleg, zise fata posomorâtă deodată şi adăugă mai mult de formă: Tocmai d-aia v-am spus şi dumneavoastră, ca să vă semnalez faptele. Dumneavoastră aveţi posibilitatea să le analizaţi mai adânc.

Niculae se posomorî şi el şi îşi văzu de drum, în timp ce fata rămase în urmă. Se opri în dreptul unui lot şi intră în vorbă cu un ţăran…

— Băi Niculae, zise acel ţăran desdoindu-se de spinare şi apropiindu-se fără grabă cu secerea şi cu grâul în mână. Măi frati-meu, zise el – şi după felul cum vorbea se vedea că era cu feciorul lui Moromete prieten mai de mult – ce-i facem, mă, cu neghina asta, parcă nici nu zici că e grâu cu neghină, ci neghină cu grâu! Hai noroc!

— Noroc, Ilie, zise Niculae.

— Ce-i facem, mă?

Mănunchiul din mâna secerătorului era o probă aproape neliniştitoare prin abundenţa ei, ca o prevestire a ceva necunoscut, o parte era grâu şi două neghină, dar parcă nu era o neghină obişnuită, ci un soi foarte reuşit cu măciulii multe şi mari, cu grăunţele negre ca tăciunele şi umflate de spaţiul sevei pământului din care se hrăniseră nestingherite de nimic. Spicele de grâu galbene păreau neînsemnate printre tulpinele crăcoase ale acestui statornic însoţitor al grâului, cu care era greu de înţeles ce afinităţi putea avea.

— Ce să faci, îl seceri, zise Niculae, cu glas tare, să-l audă şi alţii de prin împrejurimi ca şi când n-ar fi vrut să-şi răcească gura cu fiecare în parte. Să vă fie învăţătură de minte să mai semănaţi de-aici înainte fără să daţi grâul la trior. Că nu numai că îţi iese neghina însutit – da’ ce zic eu însutit, înmiit – dar îţi înăbuşe grâul propriu-zis…

— Aia o ştim noi, mă Niculae, zise omul eu glas scăzut, ca şi când în ceea ce îl privea pe el, n-avea nici un chef să-i audă vorbele şi alţii. O ştim noi pe viitor, dar ce-i facem acuma? Am auzit, adăugă el coborând şi mai jos vocea – şi de astă dată intenţia lui era clară, dacă era adevărat ce auzise el, fiind vorba în mod evident de un secret, îl ajuta în felul ăsta pe Niculae să coboare şi el vocea când o să-i răspundă –, am auzit, repetă el, că având în vedere şi dat fiind că situaţia e de-aşa natură încât recolta e bună pe tot cuprinsul ţării şi o să fie cereale destule, se consideră că nu mai e cazul să plătim Semeteul de anul trecut şi îl plătim numai pe-ăl de anul ăsta, pe considerentul că anul trecut recolta a fost slabă.

— Nici să nu-ţi treacă prin cap Ilie, răspunse Niculae îndepărtându-se, tocmai d-aia, tocmai pentru că anul ăsta e recoltă bună, o să trebuiască să achitaţi tot până la ultimul bob. Când dracu să achitaţi plata pentru arături, dacă nu acuma, că s-a făcut! Anul trecut când nu s-a făcut, Semeteul v-a iertat, deşi nu era normal, fiindcă îl costă… Mă întreb cine dracu vă bagă vouă asemenea idei în cap, mai spuse Niculae nedumerit.

— Nu ne bagă nimeni, mă Niculae, zise omul de astă dată tare, nemaiavând pesemene ce ascunde, dar ne gândim şi noi dacă e să dăm şi restanţele şi arătura de astă-toamnă, şi cote, ne mai rămâne pe dracu!

— Lasă, Ilie, nu-mi spune tu gogoşi de tufă, că, dacă ar fi după tine, ar trebui să renunţăm la tot şi să rămânem tot cu boul de coadă, în timp ce alte ţări stau călare pe tractor şi automobil. N-o să ne închinăm noi la boul tău. Cu boii nu mai faci nimic, s-a dus epoca boilor. Noroc, nea Stane!

— Noroc, mă Nică!

— Şi dumneata eşti de părere să stăm agăţaţi de coada boului?

— De, măi Nică, mi-ar plăcea şi mie să am tractorul meu, dar văd că e tot al vostru…

— Şi ce dracu să facem noi cu el? râse Niculae. Tot pentru voi e!