Capitolul 20

— Isosică şi Plotoagă sunt la sfat, au dat telefon la raion să le vie miliţienii, strigă un om care năvăli pe arie cu căruţa şi trase lângă o grămadă mare de grâu care lucea ca mierea în bătaia soarelui.

Nu se putea şti întrucât vestea aceasta avea în ea ceva neaşteptat, dar felul cum omul o rosti şi mai ales cum din goana căruţii răsucise caii împrejurul grămezii cu grâu cu o mână de fier, făcând animalele să frâneze din cele patru picioare gata să se prăbuşească mai degrabă unul peste altul decât să mai înainteze un singur pas, arăta că asta era clipa hotărâtoare şi că alţii acţionau ca s-o câştige, Isosică şi Plotoagă, în timp ce ei, cei de-aici, nu se mişcau, şi aveau să-şi merite pe deplin soarta care li se pregătea.

— Nu v-am spus eu, răcni Nae Cismaru. Nu v-am spus eu vouă, bă! repetă el şi abia acum se petrecu cu el o schimbare: nu mai era întărâtat, ca şi când lumea pe care el o văzuse până atunci se răsturnase brusc înainte ca ea să se răstoarne şi în realitate… Hai peste ei, zise el, să-i dăm jos, să nu mai găsească pe nimeni când or veni. Să ne găsească pe noi. Hai, Ilie, ce mai stai? Hai Cârstache!

Şi îşi drese pălăria pe cap, îşi trase cămaşa pe sub brâul roşu încins cu o curea neagră, puse mâna pe-o furcă şi cu ea pe umeri o luă la goană spre sat alergând ca un om tânăr chemat undeva de o mare primejdie, moartea tatălui, a copilului, sau focul care i-ar fi aprins casa; i se vedea fundul zbătându-i cămaşa la spate şi călcâile ridicate în aer, şi nici urmă de şovăială care să fi înmuiat acest trup copt; se putea presupune că e condus de o minte la fel de coaptă şi putuse să aibă timp, după prima sută de paşi, ca această minte să-i şoptească să-şi încetinească goana. Dar în ciuda distanţei care de la sine dă celui din urmă iluzia că un om fuge din ce în ce mai încet, Nae Cismaru se vedea, dimpotrivă, fugind din ce în ce mai tare şi atunci, numaidecât se luară după el şi alţii, ţâşnind fie cu furcile, ca şi el, fie cu mâinile goale. Tot atunci dădură peste paznici noi căruţe încărcate cu grâu, o luară însă peste câmp. Se duceau în sat, dar pe drumuri ocolite, altele decât cele care se vedeau cu ochii pornind de pe arii. Cu privirea iscoditoare un funcţionar raional, cu tabelul în mână, se consulta cu Dănălache şi Geacă întrebându-i în şoaptă cine sunt cei care fugeau cu căruţele şi cine era cel care o luase la goană spre sat. Dănălache le spunea numele şi funcţionarul făcea un semn în dreptul lor… În dreptul lui Nae Cismaru făcu o cruce…

— Ce-i facem? întrebă unul din activişti. Să oprim treieratul?

— De ce, se miră funcţionarul raionului, grâul trebuie treierat vedem noi cum decurge cu cei care au încălcat dispoziţiile.

Vorbise ca şi când numărul celor care le încălcaseră era neînsemnat, în timp ce grosul celorlalţi stăteau cuminţi pe arie şi le respectau. Geacă şi Dănălache însă se uitau tot mai des spre marginea satului urmărindu-i cu ochi neliniştiţi pe cei care se luaseră după Nae Cismaru şi fugeau spre sfat. Isosică şi Plotoagă erau acolo, dar unde pierise Niculae al lui Moromete? Sau era şi el cu ei? Şi aici de ce nu venea nimeni, îi lăsaseră pe ei, pe paznici, pe Geacă şi Dănălache cu ăştia de la raion, care nu ştiau nici ei ce să facă?!…

Tocmai când grupul celor care se topeau în zare spre sat era gata să coboare şi să nu se mai vadă, se auziră dinspre partea aceea împuşcături şi toţi cei care plecaseră să-i dea jos pe Isosică şi Plotoagă, în frunte cu Nae Cismaru, fură văzuţi gonind ca nişte nebuni înapoi, scoţând strigăte răguşite de spaimă şi căzând pe izlaz ca şi când i-ar fi nimerit gloanţele şi i-ar fi omorât. Dar se sculau repede de pe unde cădeau şi îşi continuau goana. În urma lor se zăriră curând pe fondul negru al salcâmilor de pe coama dealului siluetele a patru, cinci sau şase miliţieni cu puştile în mână urcând potecile şi trăgând… Îi urmăreau foarte energic pe cei care vruseseră să ia cu asalt satul, şi se apropiau de arie în formaţie de luptă, răsfiraţi şi împuşcând la comandă. Câteva gloanţe piuiră şi sfârâiră prin aer până aproape de batoza unde se aflau Geacă şi Dănălache, care se speriară aşa de tare că se dădură repede pe după putinile cu apă. Nu mai era nici o îndoială, se trăgea fără şovăire şi o nouă salvă făcu să piuie din nou gloanţele la mare înălţime pe deasupra ariei. Geacă începu să se bâlbâie adresându-se lui Dănălache:

— Ce-ar fi să ne băgăm în putini? Glonţul se stinge dacă dă de apă.

— Se stinge el, zise Dănălache laconic, dar tot te găureşte.

— Ai dreptate, zise Geacă, murim şi înecaţi şi împuşcaţi.

Şi se uită pe după putină. Miliţienii se opriseră, lăsaseră puştile în jos şi se întorceau acum îndărăt, mergând agale. Se duceau la umbră, sub salcâmi… Nu omorâseră pe nimeni, dar nu părea să le ardă de glumă. Nae Cismaru şi toţi care năvăliseră îndărăt pieriră repede printre şiri şi instigatorului i se auzi glasul înspăimântat:

— Bă, Moromete, unde eşti mă? Ai văzut, mă! Ne împuşcă, mă! Ne împuşcă cu puşca, mă, ce-i mai facem noi acuma?!

— Ce-o să păţeşti tu acuma, măi Nae, se auzi atunci glasul liniştit al lui Moromete, o să fie vai de curul tău!

— Al meu, mă! De ce? Da’ ce-am făcut?! se auzi vocea din ce în ce mai neliniştită a celuilalt. Şi continuă: M-am dus şi eu acolo să văd ce e! Ce, n-am voie să mă duc? Nici n-am ajuns, m-am dus până colea şi am dat de ei, stăteau culcaţi pe burtă la umbră cu puştile în mână. Nu le-am făcut nimic, ce, de ce zici tu că…

Dar nu mai primi nici un răspuns din partea prietenului său, sau dacă îl primi nu-l mai auzi nimeni… Câţiva mai reuşiră s-o ia anapoda peste câmp cu căruţile pline, dar cei care mai încercară după aceştia fură opriţi hotărât de vocea îndepărtată a unuia din miliţieni, care tăindu-le drumul din timp le strigă foarte prietenos, dar cu puşca în mână, să se întoarcă înapoi. Doar atât: „Înapoi pe arie.”