Capitolul 4

— Unde-ai plecat Niculae, unde te duci? Stai puţin că vreau să te întreb ceva.

Era glasul unei fete… Tocmai termina de tăiat ce apucase cu mâna, dând cu o mişcare uşoară peste umăr spicele şi punându-le pe polog. Apoi părăsi lanul şi o luă spre drumul de plan. Era Marioara, singură cu maică-sa, Fântână nemaiavând de mult obiceiul să iasă la muncă, la câmp. De altfel ei nici nu aveau mult pământ, trei pogoane pe care le adusese muierea când îl luase.

Fântână făcuse trei copii, unul murise pe frontul rusesc, unul mai mic decât Marioara era la liceu, deşi la şcoală învăţase prost, era un „zăltat”, cum spuneau oamenii, adică un ţicnit, dar trecuse la examenul de admitere fiindcă avea „origine sănătoasă”. Marioara, deşi învăţase bine la şcoală, făcuse doar cursul complet, de şapte ani, n-o dăduse taică-său mai departe, fiindcă nici ea nu stăruise. Era o fată care nu crescuse prea mare, semăna la păr cu lipoveanul, dar statura nu era a lui, ci a maică-sii, ai fi putut lesne să-i dai şaisprezece ani, deşi ea trecuse de douăzeci. Fântână, cu anii, ajunsese un uriaş, deşi o parte din mărimea lui îi mai venea şi din grăsime şi când te uitai la el şi îi vedeai capul aşa mare te întrebai dacă nu cumva şi creierul lui suferea, şi poate că de aceea bea el spirt albastru cu speranţa că, cine ştie, alcoolul acela fiind „medicinal” ar putea să-i mai topească din grăsimea care îi apăsa mintea. Marioara mai moştenea de la maică-sa scârba pentru mâncare şi mai ales pentru băutură, era de mirare cât de puţin mânca ea la masă şi n-ar fi pus pe limbă o picătură de ţuică s-o pici cu ceară, şi mai ales o limpezime a gândurilor şi a faptelor pe care tatăl ei nu o avea.

În drum spre capătul lanului fata se abătu pe la căruţă şi scotoci în cutie şi luă din ea o mică basma înflorată pe care şi-o puse repede pe cap şi se uită într-o oglindă cât palma pe care o răzimase de bucceaua osiei, se aplecă jos şi se drese, să n-o vadă Niculae.

— Uite acuşi viu, că eram cu basmaua ruptă, zise ea apropiindu-se. Şi adăugă: la secere, de, n-are rost să te duci gătită ca la horă.

Şi îşi arătă picioarele în ciorapi groşi, să nu i le ardă soarele şi să nu i le zgârie miriştea.

— Da, da, şopti Niculae ca pentru sine, uitându-se la ea dintr-o parte, sigur, aşa este, frumuşică fată, nimic de zis, numai că eu nu prea am timp de stat de vorbă, aici e problema!

— Nu e nimic, zise Marioara pornind alături, încotro se ducea el. N-avem noi mult de secerat, un pogon şi jumătate de grâu, în trei-patru zile l-am terminat, dacă dăm încet.

Şi s-ar fi zis de departe că ea părăsise locul nu din întâmplare, fiindcă trecuse Niculae pe-acolo, ci fiindcă aşa se înţelesese cu el, să vie el s-o ia de-acolo şi să plece pe urmă împreună.

— Da, da, ţine-te tu după mine că o să ajungi departe, zise Niculae înteţind paşii. Eu m-am oprit fiindcă am crezut că vreai să mă întrebi ceva, cum mă întreabă oricare dintre cetăţenii ăştia care au ceva de întrebat când de fapt tu n-ai nimic să mă întrebi. Sau ai? Dacă ai, întreabă-mă mai repede şi întoarce-te la secere, că te strigă maică-ta.

Era adevărat şi Marioara se opri şi făcu în urmă un semn vesel cu mâna. S-ar fi zis că era o dulceaţă cum se avea ea de bine cu maică-sa, aşa de cristalin îi era glasul şi de copilăresc gestul:

— Viu acuma, mamă, vreau să-l întreb ceva pe Niculae când s-o duce pe la Pălămida.

Aşadar aici era un interes nu glumă, pe cine mai putea ea să întrebe acel ceva pe care îl avea în vedere nu se ştie pe cine din Pălămida, poate chiar un băiat, decât tot pe cineva care trăia acolo, pe Niculae ăsta a lui Moromete?

Şi atunci Niculae se opri, fiindcă era limpede că ea îl va însoţi atât cât avea ea nevoie, mersul înainte nu era bun.

— Fii concisă, zise el întorcându-se drept în fată. Te ascult.

Ea surâse şi ca într-o sclipire sub buzele ei umede care tremurară o fracţiune de secundă ca într-o răsucire de plâns i se văzuseră dinţii albi, regulaţi şi frumoşi ca nişte podoabe nefireşti, care n-ai fi zis că sunt făcuţi ca să muşte şi să mestice: mărgăritare, repede acoperite o dată cu zâmbetul ei care se topi înainte de a se fi format.

— Bine, Niculae, şopti ea, tu asta îmi faci, fără să-mi spui şi mie, Marioara, uită-te la mine că nu e nimic de capul meu, degeaba zic eu că nu mă uit la nici o fată şi nici la tine nu mă uit, că la Ileana lui Costică Roşu mă duc seara în grădină şi stau cu ea până la ziuă, muiere cu doi copii care şi înainte să se mărite se făcuse de râs prin sat. Venea Chiran la poartă şi prin gard îşi bătea ăla joc de ea, ea zicea că nu vroia să iasă afară din curte, că sta aia bătrâna cu ochii să nu iasă din curte. N-am nimic, bunico, zicea, vrea şi el să-mi spună ceva, uite, nici nu ies pe poartă. Nu ieşea, dar se lipea de ulucă şi prin ulucă… Şi la asta ai găsit să te duci, care cât a auzit că ai venit în sat l-a şi lăsat pe popa acasă şi a venit după tine?! Din partea mea poţi să faci ce vrei, că nu e numai Ileana, barim ea e preoteasă, şi nici nu e o muiere urâtă, dar poţi să te duci la Sora lui Ilie Pipa, dacă îţi place să-ţi râzi de tine.

Se opri. Se făcuse albă la faţă şi arăta frumoasă ca o mireasă sau ca o moartă în sicriu, acoperită de flori şi plânsă ca suratele ei… Dar şi Niculae se făcuse la fel de alb. Marioara însă pesemne că nu mai vedea nimic înaintea ei, poate doar o prăpastie şi acum când simţea că venise clipa când trebuia să sară: să scape dincolo sau să cadă în ea, nu mai avea de ales.

— Nu te ţine nimeni legat şi descântat, continuă ea, vii o dată pe an, eu vin să te văd, trimit după tine să te cheme… Şi când pleci şi când te întorci, vezi că mai sunt fete şi muieri, poţi să te ţii după ele ca un câine, până o să îmbătrâneşti şi n-o să se mai uite nimeni la tine!

Şi apoi tăcu. De alături, de la capătul unui lan la care nu secera nimeni sau poate secera de la capătul celălalt (şi de aceea instinctiv atât Marioara cât şi Niculae se opriseră amândoi în dreptul lui să nu-i audă nimeni), ţâşni o ciocârlie atât de aproape, încât oricine ar fi tresărit şi s-ar fi întors fără voie, fie chiar şi pentru o clipă. Ei însă nu auziră nimic, se uitau acum unul la altul drept în ochi şi pe măsură ce clipele se scurgeau, albul ochilor fetei se făcea din ce în ce mai mare, pleoapele lui Niculae se închideau din ce în ce mai mult, până nu mai rămase dăcât o dungă ascuţită ca la animalele sălbatice care dacă le-ai judeca după ochi ai crede că dormitează, când de fapt toate instinctele lor stau la pândă. El chiar scoase un fel de mârâit, îşi luă ochii de la ea şi întorcându-i spatele o lăsă acolo în mijlocul drumului de plan. Şi exact după atâta timp cât trebuia ca ea să nu se mai îndoiască de faptul că ăsta era singurul lui răspuns la tot ceea ce auzise, dar nu prea târziu încât s-o facă de râs fată de toată lumea care se uita poate la ei până pe la al şaptelea lot, glasul lui Niculae se înnodă în continuare cu cel pe care el îl avusese mai înainte şi zise:

— Aşa o să fac, cât ajung acolo numai grija asta o să am, mă şi reped să-i spun, nici o nădejde! Mă gândesc chiar dacă n-ar fi cazul să mă duc imediat până la sfat şi să-i dau un telefon!… Şi schimbă tonul, brusc înstrăinat: Noroc, nea Gheorghe, cum merge?! Câte ai pus anul ăsta?

— Mă Nică, câte am pus eu ar mai fi cât ar mai fi, dar am două pogoane însămânţate cu grâu de împrumut şi a ieşit, mă Nică, neghina, cum n-a ieşit grâul, însutit, cum spune în parabolă…

— Ei, cum spune în parabolă?

— Păi nu ştii, se miră omul. Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa!

— Foarte bine, zise Niculae, dar semănătorul ăla a ieşit să semene sămânţa sa, pe câtă vreme dumneata te-ai împrumutat de la stat. Păi de ce, nea Gheorghe, rămăsesei fără sămânţă?

— Rămăsesem, Nică, că nu mai aveam…

— Nu mai aveai pe dracu, n-ai vrut să semeni, că ai văzut că se ia cotă mai mare la grâu şi ai vrut să semeni la primăvară mai mult porumb! Lasă, nea Gheorghe, că ştiu eu cum devine, nu mai veni dumneata cu parabola semănătorului că n-o să-ţi ajute la nimic.

— Ce-o să ne facă, măi Nică?

— Ce-o să vă facă, nu ştiu, dumneata să fii sănătos, răspunse Niculae fără să se uite o clipă înapoi să vadă ce mai făcea Marioara, căreia totuşi i se adresă: regret că v-am dezamăgit, domnişoară, dar dacă m-aşi încărca cu tot felul de rugăminţi când m-oi întoarce la Pălămida ar însemna să plec de la raionul de partid şi să mă fac comisionar. Noroc, nea Gheorghe, dă-i înainte şi altă dată fă-ţi şi dumneata socotelile la o lampă de gaz cu un număr mai mare, că n-o să spuneţi acum că nici gaz n-avem destul.

Şi îşi continuă apoi neabătut drumul, al cărui itinerar începea să se ghicească. Mergea spre linia ferată, unde se terminau pământurile celor din Siliştea şi de unde avea să facă apoi un lung ocol şi să se întoarcă după aceea în sat pe partea cealaltă, care cuprindea la înapoiere toate pământurile de dincolo de pădurea Cotigeoaia şi de dincolo de drumul raional care lega gara de sat.

Între timp se făcuse cald peste câmpie şi soarele începuse să inunde grânele de lumină. Micii copaci, stejari singuratici, peri sau meri pădureţi, împrăştiaţi ici-colo peste loturi şi păstraţi de oameni mai mult pentru umbră, pe care îi ocoleau ani în şir şi cu plugurile, cu fructul mic, dar adesea având un gust şi o aromă care făceau să licăre ochii copiilor mai tare decât pentru cei de-acasă din grădină, încremeniseră fără pic de vânt în aerul albastru, iar verdele coroanelor lor se făcuse negru, ca şi dunga îndepărtată a pădurii şi aceea şi mai îndepărtată a satului acoperit cu salcâmi. Vitele mâncau iarbă cu grâu şi izbeau din cozi la căruţele lor, le venise rândul să şadă şi omul să muncească, fiindcă ele araseră aceste întinderi şi el mersese doar în urma lor ţinând în braţe lucrul acela care le omora de greu ce era de tras, le fluiera răsuflarea în gât să-şi dea duhul, şi tot trupul lor se umplea de spume când ajungeau la capătul unei brazde. Acum era bine pentru multă vreme şi sforăiau cu putere cu nasul în maldărul de grâu fraged şi de plăcere izbeau din când în când şi cu câte-un picior în pământ sau se repezeau deodată cu dinţii sau cu coarnele în coama sau burta perechii cu care trăia şi muncea. Şi atunci se auzea glasullui, de care le era frică, dar care le scotea fără voia lor un muget sau nechezat de bucurie când îl vedeau că se apropie cu făptura lui mică, dar cu voinţa cumplită, că le izbea uneori cu ceva tare că se pomeneau în genunchi, huooo, răcnea el şi glasul acesta umplea aerul şi le intra în urechi însoţit de ameninţări nelămurite şi îşi potoleau numaidecât joaca lor care şi ea era supravegheată.

În acest timp soarele tot urca din ce în ce mai viu şi mai arzător. Roua pierise de mult, iarba îşi pierduse şi ea jilăveala, iar pământul, chiar jos la rădăcina spicelor, începuse să miroasă a ţărână uscată. Jerbele de spice îşi înţepeniseră şi ele paiul şi chiar spicul putea fi acuma sfărâmat cu uşurinţă în palmă şi din boabele lui să sufli pleava aşa cum avea să arate ea ţâşnind de sub sita de jos a batozei când va începe treierişul. Daţi-i drumul că nu e de stat, trebuie să terminăm săptămâna asta, se scutură snopii, s-a pus pe noi ăsta să ne coacă spinările, de dimineaţă ne luă. Nu e nimic dacă te doare capul, du-te colo în porumb, rupe nişte foi şi leagă-te cu ele la frunte. Şi să ştii un lucru, că după ce ajungem la cap, pe tine nu te mai punem la secere, gata, te scutim! Şi pe mine nu mă scuteşti, tată? Aşa e, pe tine te uitasem, cum de-am putut eu să te trec cu vederea taman pe tine, vrednic cum eşti! Uite, să nu mă mişc din locu-ăsta dacă n-o să fac aşa cum îţi spun, după ce n-o să mai rămâie nici ce e ăla spic pe toată suprafaţa asta a lotului nostru, să ştii că până la anul nu te mai punem la secere! Ai promisiunea asta din partea mea! Băiatul râde cam palid, îl doare spinarea, osul lui nu s-a copt şi munca îi face rău, îi simte chinul, suferinţa aceea parcă fără nume şi fără înţeles care îţi strânge sufletul la gură cum ai strânge baierele unui sac plin şi l-ai lega. Degeaba glumeşte tatăl că n-o să-l mai pună la secere până la anul, păi sigur, dacă nu mai e nici o secere, cum o să-l mai puie, că doar nu sunt două veri într-un an! Durerea trece o clipă, oasele desdoite o alungă din şale, râsul mai alină acea plângere a întregii tale fiinţe şi crezi că poate s-a dus de tot, dar după ce te apleci începe iar şi nu mai ştii ce să mai faci, îi dai înainte şi sudoarea te scaldă de sus până jos şi din gât îţi iese un geamăt… Ce e acolo, mă, te-ai tăiat la deşt, nu m-am tăiat, atunci de ce gemi, îţi vine să feţi, şi ceilalţi râd şi trebuie acuma nici să nu mai gemi, să înduri în tăcere şi să dai fără nici o nădejde, fiindcă grâul nu se va secera singur până n-o să-l termini tu, polog cu polog, mii de poloage, azi şi mâine şi poimâine şi răspoimâine… Nici nu mai vezi bine înaintea ochilor, îţi joacă zarea sub priviri ca o apă fără sfârşit…

Iar sub bolta înaltă a cerului se ridicaseră cu spinarea în sus ciocârliile, multe la număr, ai fi zis că tot văzduhul e plin de ele, şi de cântecul lor fără oprire ai fi putut crede, ascultându-le, că aşa era cum spuneau glasurile lor, că pe deasupra pământului e o neîntreruptă sărbătoare. Nu se mai opreau, când una se urca alta se lăsa, înteţindu-şi parcă o dată cu creşterea puterii soarelui cântecele (cu cât înainta el pe cer cu atât trilurile lor umpleau mai tare câmpia) încât o jumătate de ceas mai târziu, când glasurile lor amuţiră, s-ar fi putut zice că soarele le fulgerase pe toate din zbor şi că se prăbuşiseră prin grâne fără viaţă.