Capitolul 5

La prânz, Niculae coborî în sat şi se duse la sfatul popular, unde luă prin telefon legătura cu unul din secretarii comitetului raional de partid căruia îi raportă că în Siliştea secerişul a început peste tot în bune condiţiuni. Întrebă la rândul său dacă tovarăşul avea ceva să-i comunice. Nimic. După-masă se duse apoi pe la siloz şi la baza de recepţie de la gară să controleze dacă şi acolo toată lumea se pregătea din timp să primească recolta.

Seara gândi că de atâţia kilometri câţi străbătuse nici n-o să aibă timp să se urce în pat şi o să pice frânt de oboseală. „Da, îşi spuse el însă, aşteptând să adoarmă, după ce că m-am stăpânit şi nu ţi-am spus nimic din ce meritai, crezi că o să stau acuma să nu dorm din pricina ta!… „

Niculae căscă lung, de i se păru că o să-i rămână fălcile înţepenite şi clănţăni din gură… „Mă dor oasele… şi patu ăsta… totdeauna la noi s-a dormit fără… mai sănătos, dar… decât filosof ofticos, mai bine măgar sănătos… eu prefer măgar filosof… săracu domnu învăţător Teodorescu, muri de oftică… „

Niculae deschise ochii, îşi puse mâinile sub ceafă şi rămase cu faţa în sus: va să zică, îşi spuse el, Marioara se gândise bine înainte de a vorbi… „Bine, nu vreai să te laşi, să vezi ce-o să păţeşti tu acum… he-he! făcu Niculae tare, în întunericul odăii. Şi-aia nebună, auzi, prin gard, avea haz fata asta, dacă o fi adevărat… „

Ilinca nu terminase de strâns vasele în tindă şi auzindu-l la început căscând şi apoi chicotind singur deschise uşa şi îl întrebă:

— Ce râzi, mă, aşa singur?

Niculae nu răspunse.

— Dormi, mă?!

— He, he! făcu iar Niculae şi fata, curioasă, se apropie de pat şi se aşeză.

Niculae ridică un picior, i-l puse pe ceafă şi o împinse. Ilinca îi cârpi una peste nas bestecăind în întuneric cu palmele şi strigând ca pe vremea când erau mici:

— Tată, uită la ăsta, mi-a dat cu piciorul în ceafă.

În copilăria lor Ilinca primise într-adevăr multe picioare de la Niculae, fie în piept, fie în inimă, pesemne că nu le uitase. „Mamă, răcnea Niculae, mi-a dat cu cotul în ochi… „ ca s-o impresioneze pe mama. Niculae descoperise o dată că Ilinca era o pârâtoare, rar se întâmplase vreodată să-i ascundă ceva maică-sii. Odată se jucau împreună în grădină şi Niculae vrusese s-o atragă de partea lui împotriva unuia din fraţii vitregi care aproape că îl deşelase aruncând după el cu o bucată de dovleac turcesc, din pricina unui ardei… Cumpăraseră gogoşari şi Paraschiv îi înţepa cu o furculiţă şi îi arunca într-o putină la murat. Băgând probabil de seamă cât de absent era fratele său, Niculae găsise un ardei înainte pe care îl gustase înainte şi simţind cât era de iute i-l întinse lui Paraschiv, na nene, şi nean-său, hap, muşcase din el, dar n-apucase el să mestice bine că se şi aplecase să-l scuipe şi scosese un urlet şi se uitase în jurul lui ce să arunce în ăla care o şi rupsese la fugă. Îl nimerise pe Niculae drept în fund şi lovitura îl pusese în patru labe, vrusese el să mai râdă mai departe, dar îi cam îngheţase râsul în el, aşa de tare îl pocnise cu dovleacul. Mai ales nu-i venea să creadă că îl putuse ţinti aşa de bine tocmai de la prispă la poarta grădinii, prin care tocmai fusese gata să scape… Şi într-o zi îi spusese Ilinchi, cum stătea cu ea şi jucau amândoi pietre şi el credea că tot aşa gândea şi ea şi că puteau împreună să aibă ei doi o taină a lor… „Ilinco, tu ai văzut?” „Ce?” întrebase Ilinca. „Te-ai uitat la nenea Paraschiv?” „Ce să mă uit?” „Ai văzut ce prost e?” şuşotise băiatul înfiorat de conspiraţia care tocmai se năştea împotriva fratelui cel mare şi se uitase la sora lui aşteptând s-o vadă şi pe ea mărturisind aceeaşi descoperire, dar în loc de asta Ilinca deodată căscase gura parcă ar fi tăiat-o cu un cuţit la gât şi începuse să orăcăie: „Mamăăă!”. Mama robotea prin curte şi auzind strigătul acela din gură de şarpe venise la ei să vadă ce era. „Ce e, fă, ce urli aşa?” „Mamă, spuse Ilinca, Niculae l-a făcut pe nenea Paraschiv prost!” Şi mama pusese atunci mâna pe o jordie din maldărul de coceni de fioarca-soarelui din apropiere şi pleosc, îl croise pe Niculae pe spinare, care, de uimit ce era, uitase până să se şi ridice şi s-o ia la goană ca să scape, cum făcea în alte dăţi.

— Ia spune, Ilinco, zise Niculae, cum a fost cu Ileana lui Costică Roşu şi cu Chiran, înainte ca ea să se mărite?

— Da’ ce, tu nu ştii? zise Ilinca fără să-l creadă.

— De unde vreai să ştiu? se supără Niculae. Crezi că eu sunt Bibina.

Asta era ghicitoarea la care se ducea nu o dată mama când Moromete era plecat pe la munte cu porumb. Uneori o chema şi pe la ea şi o punea să dea şi în bobi, nu numai în cărţi. „Vine, Catrino, spunea ea bătând cu convingere mare cu vârful degetelor craiul de tobă care era Moromete. Uite-l pe drum de seară cu un dar de bani, soseşte la vremea rea, dar cu inima îndoită, fă! Nu se bucură de darul ăsta! Cu nişte vorbe, de la o damă de verde, în afara casei… Îi cade un necaz, uite ici muierile astea două, cu craiul de roşu.” „Guica trebuie să fie şi cu Parizianu, şi cu ăla de pe la Bucureşti”, răspundea mama. „Nu ştiu”, făcea Bibina, şi iar lua cărţile şi începea să le bată ca să le mai dea o dată. Era prietenă cu Catrina şi nu vroia să ia nimic de la ea, deşi de fiecare dată mama încerca să-i dea ba un ou, ba un franc…

— Păi cum, zise Ilinca, n-a umblat Chiran nebun o toamnă întreagă, călare pe cal cu o măciucă la şea, zicea că e haiduc, îl nenorociseră ăia cu ciomegile într-o noapte când l-au pândit şi l-au prins în Cotigeoaia cu Ileana?… Sau tu ai fost chior, nu l-ai văzut cum trecea peste porumbişti călare pe-o mârţoagă şi nici nu se uita nici la dreapta nici la stânga?

— Ba l-am văzut, dar nu ştiam ce e cu el.

— Vai de capul lui, săracul! zise Ilinca. Săptămâni de zile umbla numai pe câmp, şi ziua şi noaptea şi când vedea aşa câte-un pâlc de copii se oprea şi el şi stătea cu ei de vorbă. Că să-i spună lui dacă i-a bătut cineva, că le arată el la ăia care i-au bătut. „Nu ne-a bătut nimeni, nea Chirane”, ziceau copiii. Şi atunci se urca în şea şi o lua înainte. Toată lumea se mira de calul ăla, că n-a murit, da’ slăbise de-i ieşise curu-afară şi nu prea mai putea nici el să alerge la trap.

— Voi ce faceţi acolo, nu dormiţi, zise tatăl cu un necaz ciudat intrând în odaie.

Se vedea că nu din pricină că nu dormeau ei îi păsa, ci de faptul că băiatul stătea de vorbă cu Ilinca şi nu cu el.

— Ia du-te tu de-aici şi te culcă, îl alungă fata.

Dar Moromete nu se dădu dus şi se aşeză alături de pat.

— Păi a fost comedie mare cu Chiran, mă Niculae, mă mir că n-ai auzit zise el, că de văzut sper că l-ai văzut şi tu cum trecea aşa pe câmp noaptea de ţi se făcea frică de el dacă nu ştiai cine e.

— Ăia l-au nenorocit, Costică Roşu şi fi-său, zise Ilinca.

— Ăsta, alde Costică şi fi-său, ce s-au gândit, continuă Moromete. Domnule, una şi cu una face două, dacă stăm şi ne uităm, într-o bună zi ne pomenim cu Chiran cum s-a pomenit Tudor Bălosu cu Birică, fuge cu fata într-o noapte şi până să sari tu, nu mai e nimic de făcut… Ia să-l prindem noi mai bine şi să-l învăţăm minte! Şi l-au pândit în pădure şi s-au pus cu ciomegele pe el să-l omoare.

— N-a murit el, dar e, că nici zdravăn n-a rămas, zise Ilinca, s-a însurat pe urmă, a luat pe una a lui Cochinţu…

— Şi când s-a oprit el să mai umble pe izlaz călare pe Rozinanta aia a lui, că eu nu mai ţin minte, zise Niculae.

— Ce Rozinanta? zise Ilinca.

— Mârţoaga aia pe care mergea călare.

— Nu era mârţoagă, că era cal bun, zise Moromete, dar slăbise cum îţi spuse şi fata asta din pricină că dădea mereu târcoale uite aşa cât e câmpia de mare, o lua de pe la drumul-de-fier, pe la Ciolăneşti, ocolea Cotigeoaia şi te pomeneai cu el pe drumul de la Râca, prin Pământuri. Pesemne că nici nu prea îl lăsa să mănânce pe calul ăla, numai apă îi da, îl vedeai cum se oprea la fântâni şi se da jos să-i scoată apă cu ciutura. Ce flăcău, domnule, exclamă Moromete. Îţi plăcea să te uiţi le el, îl prăpădiră ca nişte smintiţi noaptea la miezul nopţii, toată lumea credea că n-o să-şi mai vie în fire. Fiindcă ştii că mulţi spuneau, că vorbeau cu el când umbla el aşa peste câmp, că n-avea nimic din punct de vedere că îl vătămaseră cu ceva, venise şi îi trecuse capul spart, şi îl oprea câte unul, băieţi, de… Ce e, mă, cu tine, Chirane, de ce nu te dai tu jos de pe cal şi să te întorci în sat, de ce umbli tu aşa şi ziua şi noaptea, ca un besmetic, vreai să zică lumea de tine că eşti nebun şi să te bage la balamuc? Şi el cică răspundea că o să alerge aşa până când o să moară şi el şi calul şi să-i mănânce lupii pe-amândoi în pădure. Că venea şi dormea în pădure.

— Şi nu l-au mâncat? zise Niculae.

Moromete făcu în întunericul odăii un semn de protest din cap:

— Nu l-au mâncat, zise, dar asta e o pedeapsă, nu un bine, că n-a murit.

— De ce?! Se miră Niculae.

— Tu nu înţelegi?

— Nu, zise Niculae şi mai mirat, aproape vesel. Dacă zici că i-a trecut bătaia şi s-a însurat, ce mai vrea?

— Păi îi plăcea, mă, de Ileana, explică atunci Ilinca cu un gest în care răzbăteau zeci de aluzii ironice: adică uite-l pe tata cu glas moale că îl apucă mila de Chiran şi uite-l şi pe Niculae, că se face că nu înţelege că ăla murea după ea, dar murea cum se moare, nu că era aia bogată, îl lovise cu leuca, parcă alte fete nu mai găsea… Hai, gata, mai adăugă ea, tată venişi acilea parcă de mult n-ai mai fi vorbit cu Niculae, de ce nu te-i fi ducând să te culci, cât e ceasul, mă?

Niculae se uită la ceasul lui de mână cu cadran fosforescent şi spuse că era ora nouă; Moromete ieşi.

— Şi e adevărat că venea seara la ea la gard? o mai întrebă Niculae pe soră-sa cu un glas de parcă abia şi-ar fi stăpânit încântarea.

— Ei, făcu Ilinca, la gard, la negard, ce te-o fi interesând şi pe tine! Parcă tu nu te-ai întâlnit cu ea? De ce n-ai întrebat-o?

— N-am avut timp, zise Niculae imitându-l aici pe taică-său şi atunci sora avu o exclamaţie în felul ei ironic şi îi băgă degetele în coaste, să se ducă încolo de lângă ea şi să doarmă, să nu mai întrebe atâtea prostii…

Şi se ridică repede de pe pat, fiindcă Niculae se şi pregătise să-i tragă iar un picior în ceafă…