Capitolul 6

„Va să zică aici n-a fost o chestie cum ai vrut tu să spui; dar nu e nimic, îţi trec cu vederea, fiindcă tot ce e în capul tău rezultă din ideea… he, he, lasă că viu eu într-o seară la tine şi îţi explic, uite, o să-ţi fac pe plac şi o să viu la tine la poartă să te fluier… Dar ce-o să afli tu de la mine, mai bine… Bine că mi-ai spus vorbele alea acolo, că dacă mi le-ai fi spus când nu ne-ar fi văzut nimeni, nu ştiu… huo!” făcu Niculae în gând, fiindcă sub pleoape îi apăruse o uliţă largă cu un câine care se da la el, una dintre acelea pe care ani de zile ieşise el cu oile şi cu caii când era mic. Era pustie şi mereu înecată în lumina verii – iarna nu se dusese niciodată pe ea să vadă cum arată – avea două fântâni, una lângă alta, pentru vite şi pentru oameni, şi da drept în vale la văgăuni, vestita „vale”, unde pe o uliţă mai mică stătea şi Alboaica, cu bâtul Năfliu. Ce om şi bâtu ăsta, aşa gros şi bătrân şi cu nădragii ăia ai lui n-ai fi crezut că e în stare să se ia după un copil şi să fugă după el. Fiindcă o dată se luase după Niculae şi fusese cât pe-aci să pună mâna pe el şi să-l prindă, să fi avut pe atunci şaptezeci, optzeci de ani, poate chiar nouăzeci, că nu mai ştii câţi ani are un om bătrân când te uiţi la el… Dar pe urmă se împăcaseră, că Niculae îi păzea şi lui vaca, chiar acolo în vale, era foarte mic atunci şi era foarte mirat când urcând dealul în vârf vedea că cerul fuge de pe creastă, cu soare cu tot. Şi bâtul ăsta într-o zi a apărut pe seară la marginea văii cu ceva alb în mână şi îl flutura aşa în aer cum arăţi cuiva un lucru pe care vrei să i-l dai. Niculae a luat-o la goană spre el cu inima ticăind: îi făcuse bătrânul un toiag pe care-l curăţase de coajă, îi crestase şi un măr la cap, şi bâtule, a strigat, bâtule, şi mai mult nu-şi aducea aminte, doar atât că înţelesese că în timp ce el îi păzea vaca dar îl şi uitase, în acelaşi timp bâtul migălise pentru el cu briceagul şi îi făcuse un toiag aşa alb şi cu măr la cap… „Ce-oi fi făcut cu el, nu ştiu! Cine mi l-o fi luat, îmi pare rău şi acuma de el, nimeni nu mi-a mai dat de atunci mie un lucru ca ăsta făcut de el cu mâinile lui pentru mine…,bietu bâtu, cum a tras el pe urmă cu puşca după mama, poc, poc…, he-he, mama are talentul ăsta, recent şi tata s-a luat după ea cu parul de porumb… Dar bâtul la nuntă, săracul, când s-a făcut Alboaica mireasă cu copil de trei ani, sta şi el la masa mare şi lua cu lingura din strachină şi îi bâţâia mâna, până s-o ducă la gură nu mai rămânea nimic în lingură, dar el tot sorbecăia din ea şi o lua iar de la cap… Nici nu ştiu când a murit… dar uite că eu îl văd tot acolo, la marginea văii… Niculae, măi Niculae… „

Dar tot nu pierea câinele pe care îl huiduise Niculae pe uliţă, era flocos şi rău, clănţănea din dinţii rânjiţi, ham-ham, parcă ar fi vrut să-l mănânce şi ieşi şi un om dintr-o curte cu un ciomag şi dulăul o luă la goană pe lângă garduri, dar cu capul întors să vadă când o porni spre el lovitura şi să se ferească să scape după direcţia pe care avea s-o ia ciomagul. Dar şi omul cunoştea figura şi gonind în paralel cu el întâi se prefăcu că dă, şi câinele înteţi goana, dar atunci porni şi ciomagul prin aer cu un vâjâit şi îl prinse drept de-a latul, trântindu-l cu burta într-o parte şi făcându-l să urle lung şi răguşit… „Aşa, fire-ai al dracului, aşa îţi trebuie, eu mă gândesc la bâtu şi tu clănţăni la mine ca un turbat, când eu nu ţi-am făcut nimic… Nu, stimată domnişoară, asta nu te priveşte pe tine… Ileana e fata pe care am iubit-o eu din tot sufletul meu şi puţin îmi pasă că mai înainte a iubit-o şi Chiran… Dacă vrei să ştii de-aia nu te pot iubi pe tine şi nici pe nimeni altcineva, fiindcă am iubit odată şi îmi ajunge. Eu nu sunt omul mai multor iubiri, în pieptu-mi de aramă… D-aia m-am dus iar la ea, acolo pe pod în fundul grădinilor, ca să trăiesc din nou clipele când ploaia a început să răpăie pe lipanele din grădină şi să mai trăiesc o dată clipele când am zărit-o pe ea venind şi şuşotindu-mi cu aburul fierbinte al gurii ei că nu poate ieşi acolo şi să mă gândesc să-i spun unde, undeva în afara satului… (I-am spus: „Pe lotul tatei din Frunzari, şi semn de recunoaştere lumânarea trasă în jos a fântânii lui Şanea… „) Şi acum am văzut-o iar aseară ca odinioară, apropiindu-se prin grădină de pod, umbra dragă care îmi făcea inima să-mi bată ca un ciocan… Şi am luat-o în braţe şi am strâns-o cu disperare, că mă scoseseră din sărite cu o seară înainte Stela lui Jugravu şi celelalte muieri ale dracului, care n-au vrut să plece şi să ne lase pe noi singuri în odaie… Ileana; Ileana… Ce dulce era acum trupul ei şi ce fericit m-am simţit după ce am iubit-o, nu ca atunci când o tristeţe sfâşietoare îmi chinuia inima şi mi se făcuse de ea şi de trupul ei o scârbă de moarte… «Niculae, zice, tu tot supărat eşti pe mine că am plecat atunci din covergă, nu ştiam nici eu, eram şi eu proastă, că degeaba mă iubise Chiran, că tot nu înţelesesem». «Dar acuma, zic, înţelegi mai mult de-o grămadă»; «Vorbeşte mai încet, zice, nu că mi-e frică de cineva, din partea mea nu mai mă interesează, dar pentru tine… » «Da, zic, chestii d-astea înţelegi, nimic de zis, nu mie frică mie şi ţi-e frică ţie… » «Lasă, Niculae, că au venit acum vremuri rele pentru noi, dar nu-mi pare rău decât de ziua aia cum am putut eu să plec, stau şi mă gândesc uneori şi te văd cum rămăsesei tu încremenit şi-ţi curgea sudoarea pe obraji»; «He, he, acuma îţi aduci aminte şi de sudoare, dar atunci te-ai apucat, după ce te-ai făcut preoteasă, să spui în sat la noi să râdă şi copiii de mine că… Eu nu te învinuiesc, dar ce mult aş fi ţinut eu la tine, şi ţi-aş fi spălat eu pe urmă picioarele cum mi le-ai spălat tu mie şi ţi le-aş fi ţinut şi eu în braţe dacă nu plecai din covergă să te duci la popa al tău… » «Dacă vreai, fug de la popa şi îmi las şi copiii şi vin după tine»; «Da, zic, dar eu nu vreau»; «Ţi-e frică, zice, de situaţia ta din partid… » «Mai eşti şi acum cum ziceai că nu mai eşti, Ileano, neroadă, şi zici că ai înţeles… » Şi atunci o dată a gemut: «Aşa e cum zici tu, nu se mai poate nimic, o, Niculae, eu nici n-am ţinut la tine, am zis că barim dacă mă pârăşte popa că dragostea mea cu Chiran a fost până la cap să ştie şi el pe ce, dar tu m-ai zăpăcit zile întregi în covergă şi cum m-ai aşteptat nopţi întregi în ploaie, nu mi-am dat seama ce-o să-mi rămână în suflet… O, ce mi-a rămas în suflet, sufletul tău, şi ce rău am ajuns… Să dea Dumnezeu să nu ajungi să-ţi fie şi ţie scârbă şi să-ţi vie să mori de o femeie pe care n-o iubeşti, cum am ajuns eu să-mi fie scârbă de bărbatul pe care l-am luat… » «Nu înţeleg, Ileano!» «Popa» zice. «Ce e cu popa?» «Mănâncă şi bea vin şi când te-am vorbit eu de rău ziceam despre el că uite un bărbat şi acum am ajuns să fiu fericită doar în alea câteva zile pe lună ale oricărei femei pe care le lungesc la o săptămână… » «Dar de ce nu-ţi place?» «Mi se face greaţă. Cred că o să mă îmbolnăvesc într-o zi şi o să mor… » «N-ai decât să-ţi vezi de copii şi să-l laşi să se ducă la alte muieri… » «Am încercat, e mai rău, mă dau jos şi ies afară fiindcă îmi vine să vomit… » «Dar de ce? Nu te-ai dus la doctor?» «Ce să-mi spună doctorul, că stă cu izmenele pe el?» «Dar în ce-ai vrea să stea, n-ai mai văzut izmene la tac-tău?!» «Să nu mai vorbim», zice. Am pus mâna pe obrajii ei, adică i-am luat în palme ca în covergă şi m-am uitat la ea şi a început să plângă… Dar eu am început să râd: «Ileano, cum era mai bine, să ne fi cunoscut şi să ne fi iubit, aşa cum s-a întâmplat, sau să nu ne fi cunoscut, dar nici să ne fi iubit… Popa al nostru din sat mi-a spus odată când a murit nea Sandu că asta e întrebarea, cum e mai bine, să te naşti şi să mori, sau să nu te naşti şi atunci nici n-ai ce muri… «Îţi spun eu, Niculae, e bine să te naşti, dar de murit e bine să mori când faci cea dintâi prostie, fiindcă pe urmă degeaba mai trăieşti… » Săraca Ileana, are dreptate, uite, eu… n-am făcut nici o prostie, dar are dreptate, dacă o să fac şi eu una, mai bine să mă omor decât să… E bine că poţi să-ţi faci singur chestia asta, în deplină cunoştinţă de cauză… Precis… Cât te-ai prins că ai făcut neghiobia cea mare, gata îi pui singur punct vieţii. N-au decât să trăiască alţii dacă le convine… Să mănânce şi să se îndoape până la adânci bătrâneţe… Pe urmă să verse-n mormânt toate bunătăţile pe care le-au înghiţit în timpul vieţii. Măcar Ileana vomită de pe acum, că îşi dă ea seama că s-a bucurat de ce nu trebuia, la început cu Chiran, care între timp a înnebunit după ea, şi pe urmă cu popa al ei, pe care l-a preferat mie… Tot e bine că a dat greaţa peste ea, în timp ce alţii… «Nu era bine, Niculae, dacă eram eu moartă?» «Şi când să fi murit?» am întrebat-o. «Atunci când te-am lăsat singur şi am trecut pe lângă fântână. Să mă fi aruncat în fântână.» «Cum să te arunci dacă nici nu te gândeai?» «Aşa, fără să mă gândesc, să-mi fi venit şi să mă fi aruncat înaintea trenului care tocmai trecea prin gară când am ajuns la barieră şi a venit popa şi m-a luat cu şareta.» Da, uite, Ileana a găsit răspunsul la întrebarea care zicea popa al nostru din sat… Că el a zis atunci că tot mai bine e să te naşti, dar n-a spus de ce, unde e binele ăsta, fiindcă nea Sandu murise după ce trăise cinci-şase ani cu moartea în sân pe front. «Mă Cioroşbulingă, n-a fost zi să nu belesc ochii le ea, haiti, acuma s-a isprăvit, mă loveşte şi pfiu, pfiu! pfiu, pfiu! Şi vâjâââî-bum! Bum, bum!» Noi n-am ştiut nimic… Trăiam liniştiţi în sat, tata se ducea la munte şi pe urmă hazaica! Ce hazaică! (Se făcuse mama roşie de furie, Tita şi Ilinca se pitiseră sub pridvor, du-te, zice mama, de-aici din curte lua-te-ar Cinenutrebuie!) Avea un buboi la ceafă cu vârful alb, se opriseră în centru şi în cinci minute umpluseră satul cu transmisiuni pe motociclete cu ataş… un om le-a dat un pepene şi ăla cu buboiul l-a tăiat cu briceagul şi mâncau şi scuipau în dreapta şi în stânga, mă mir că nu i se spărgea buboiul, că îl atingea mereu gulerul tunicii… al lui Pătăleaţă râdea ca prostul, motocicleta, motocicleta de unde e? Nu ştiu cum l-a înţeles, a răsucit ghidonul şi prrr, americanschi, zice, şi au pierit încolo spre gară. Matei Dimir se mira că «ce limbă o mai fi şi asta să-i spui vacii carova, ce zici tu, mă Ilie?» «Ce să zic, nu zic nimic, tu crezi că aşa cum spui tu la vacă se zice peste tot globul?» «Da, dar nici cum zice alde Ivan ăsta, dă-o dracului de carovă, că aia nu mai e vacă»… Două luni mai târziu a venit şi nea Sandu, avea fire de păr alb la nici treizeci de ani şi o gaură în burtă. Tita ţinea la el şi popa n-a răspuns la întrebare, e drept că aici nu se potriveşte ce zice Ileana, că nea Sandu, el, n-a făcut nici o prostie, dar a murit când credea că a scăpat. Ce vină avea? Dar Ileana făcuse marele ei pas greşit, şi degeaba mai plângea, i-am lăsat obrajii şi am desfăcut-o la umeri, să-i văd dacă tot aşa au rămas. Da, cum rămâne omul acelaşi, deşi nu mai e. «Da, nu fuge nimic de pe tine». «Mă duc, Niculae, că nu pot să mai stau, bine că am putut să te mai strâng o dată în braţe şi să fiu fericită, tot e bine că eşti tu aşa cum eşti, mai pot şi eu să trăiesc cu gândul la tine, că altceva nu mi-a mai rămas… » Şi tu vii să-mi spui că mă ţin după muieri ca un câine, taci că ştii tu ce fac eu! Le ştiţi voi pe ţoale! Până o să îmbătrânesc şi n-o să se mai uite nimeni la mine… He, he, he, râse Niculae iar, de astă dată însă mai înăbuşit, să nu i se pară iar, lui taică-său, cine ştie ce… Ca şi când dacă nu vă mai uitaţi voi la cineva, gata s-a terminat cu el… Zi mai bine invers, dar lasă că-ţi arăt eu ţie.”

Niculae se ridică într-un cot: a doua zi avea s-o întâlnească iar pe Marioara, adică ea venea să-l caute, sau dacă nu, a treia, sau o să vie iar pe aici şi pe urmă şi pe la raion cum se întâmplase în câteva rânduri. Nu-i făcuse până atunci nici un rău, e drept că nu-i plăcuse când o văzuse venind la comitet, crezuse că poate are nevoie de vreun lucru sau are vreun necaz, dar pe urmă îi spusese portarului să-i transmită că nu e acolo. Da, dar acuma uite că îl oprise în mijlocul drumului şi asta n-ar fi fost nimic, fiindcă era învăţat să se oprească sau să fie oprit şi să asculte tot felul de oameni, dar ea îl luase la rost ca şi când i-ar fi fost bărbat de mulţi ani şi l-ar fi prins că se ducea noaptea pe la alte muieri. Asta însemna că mâine-poimâine n-o să se mai mulţumească să plece din faţa comitetului de partid când o să i se spună că tovarăşul e pe teren, ci o să se aşeze mai încolo pe o bancă în parcul de alături şi să-l aştepte… Trebuia lichidat…

La ora aceea a nopţii însă Niculae îşi dădea seama pentru întâia oară că de mult timp el trăia anii de glorie ai tinereţii lui când fiinţa sa turbura şi făcea să sufere alte fiinţe care se gândeau la el şi că mai târziu nu va mai fi aşa. „Dar eu nu vreau să sufere nimeni pentru mine şi nici n-am nevoie de nimeni nici acum şi nici mai târziu, gândi el. Singură Ileana rămâne pentru mine aşa cum am cunoscut-o eu atunci, cum am aşteptat-o la pod şi tot ce-a mai fost în zilele care au venit. Mi-ajunge! Să stea alţii să se uite la dinţii frumoşi ai Marioarei şi să-i asculte prostiile care îi ies din gură. Că asta era la ea, că nu mai putea ea trăi din pricina Ilenii care i-a făcut nu ştiu ce Chiran prin gard. Bine că nu ţi-i făcut ţie, asta te durea pe tine!”

Şi Niculae se uită la ceas şi când văzu ce oră era (încă devreme, abia zece), începu, cu mişcări uşoare, să se îmbrace. Apoi ieşi în curte şi după o ezitare o luă prin fundul grădinii pe unde era mai aproape spre casa Marioarei.