Capitolul 7

Niculae învăţase şi el când era mic şi nu uitase ce trebuie să faci în faţa porţii unei fete şi când ajunse în dreptul casei lui Fântână în liniştea nopţii care se lăsase peste tot se auzi un fluierat de flăcău care s-a oprit pe loc şi spune ceva. Asta nu era uşor de deprins, să scoţi un astfel de şuierat cu limba îndoită în cerul gurii şi să se audă şi plăcut şi să se înţeleagă şi ce înseamnă. El făcea ca o pasăre de câmp (se străduise o vară întreagă până învăţase) una din acelea pe care le vedea pe la sfârşitul lui august cum zbura la mică înălţime pe mirişti ca peste nişte valuri, nu le ştia numele, erau aşa de multe, piu, apoi o pauză ca o unduire, apoi iar piu, rar şi domol, ca şi când o nostalgie fără nume îi strângea gâtlejul, pesemne chiar sfârşitul verii, apropierea toamnei şi odată cu ea a marii călătorii spre miazăzi…

Apoi Niculae tăcu şi se aşeză pe stănoaga podiştei lipoveanului şi nu trecu nici un minut şi fără ca dinăuntru să se fi auzit vreo uşă deschizându-se, vreo treaptă coborâtă sau vreo curte străbătută de cineva, poarta de la drum se deschise uşor ca de o mână nevăzută şi pe ea apăru Marioara. Puteai să crezi că stătuse tot timpul în dosul ei şi aşteptase, fiindcă altfel cum să se îmbrace cineva în mai puţin de un minut, să-şi pună şi ceva în picioare şi să-şi mai dreagă părul aşa cum îl avea ea răsucit în două cozi mici care i se odihneau pe umeri şi pieptănat lins în faţă? Rămase nemişcată, lipită de poartă şi îşi duse braţele la sâni, pe care le încrucişa liniştită, ca într-un ritual, semn al tăcerii şi al aşteptării care premerge orice început când ai nevoie de o deplină economie de mişcări în vederea unei adânci chibzuieli: putea sau nu putea să aibă omul un rost pe această lume şi era sau nu era acest flăcău din faţa casei cel sortit să meargă cu ea până la sfârşitul vieţii? Aici nu încăpeau înşelătoriile sau văpaia sângelui, avea să se retragă imediat în dosul porţii, în sânul familiei, dacă el va lăsa să vorbească astfel de porniri: corpul ei părea de neatins în felul cum stătea şi aştepta, iar dacă ar fi fost atins el n-ar fi răspuns la nici o întrebare, mai bine era să nu se apropie prea mult…

Dar iată că flăcăul căruia i se dădeau de înţeles aceste adevăruri nerostite nu se apropia nici măcar atât cât îi era îngăduit, stătea prea departe pentru ca să-i poată auzi glasul şi vedea faţa. Şi tăcea şi el. Lungi minute se scurseră astfel. Atunci fata se mişcă şi mişcă şi poarta înapoi cu umărul, cu înţeles: n-avea de gând să stea acolo pană la miezul nopţii, avea să plece.

— Bună seara, spuse atunci Niculae.

— Bună seara, zise fata. Şi adăugă: tu erai, Niculae?

— N-am putut la prânz să-ţi răspund la ce mi-ai spus, fiindcă ar fi auzit lumea, zise Niculae în şoaptă. N-aş vrea să audă nici acum cineva, nu pentru mine, pentru tine, că tu eşti fată; unde putem merge?

Marioara nu răspunse. Braţele ei încrucişate nu se mişcară şi nimic nu dădu la ea de înţeles că se gândea măcar să răspundă în clipele următoare. Toţi caută locuri ascunse unde să te ducă, nu le place poarta unde nu se poate întâmpla nimic din pricină că oricând putea trece cineva pe drum sau veni unul din părinţi pe furiş să se uite peste gard. Şi atunci născocesc cele mai bălţate minciuni, care proastă are însă mintea să le creadă? Se găsesc şi din astea!…

— Va să zică nu-ţi pasă, zise Niculae după o lungă tăcere, eu îţi vorbesc şi tu te faci că n-auzi. Bine, atunci am să-ţi spun aici, dar măcar dă-te mai încoace, stai colea pe stănoagă lângă mine, să nu mă faci pe urmă să spun o vorbă de două ori, că n-ai auzit-o bine.

Aici Marioara îl ascultă imediat, se desprinse cu o mişcare nesilită, ca de pisică, de stâlpul porţii şi veni şi se aşeză lângă el. Dar îşi încrucişa iar mâinile peste sâni, tot atât de neatins ca şi înainte când stătuse la distantă.

— N-am impresia, începu Niculae, că nu eşti o fată cu scaun la cap şi cu toate astea te porţi ca şi când n-ai fi, ca şi când între noi ar fi ceva sau ar fi fost ceva vreodată. Ia să-mi spui tu când şi în ce împrejurare ţi-am dat eu de înţeles că ai avea vreun motiv să te gândeşti la mine, şi mai mult decât atât să te amesteci unde nu te priveşte şi să mă iai şi la rost albă la faţă! Pe loc atunci era s-o păţeşti dar pe urmă m-am gândit şi eu şi zic, mă, cine ştie, i-oi fi spus eu vreo vorbă şi ea a înţeles aşa sau cine ştie ce şi-o fi închipuit văzând că nu mă însor, trebuie lămurit, să nu-mi fac păcat cu ea, că e de la mine din sat şi orişicât… De ce să mă port eu cu ea cum nu trebuie până nu-i vorbesc?! Ca să ştii că eu nu am obiceiul să stau şi să-i spun cuiva, fată sau băiat, o chestie de care mă simt absolut în afară, îi trântesc una în cap de-l satur şi să se înveţe minte pe urmă să se mai agate aşa fără nici un rost, că n-are el o axă şi crede că nici alţii n-au. Ţi-aduci aminte sau oi fi auzit şi tu, că nu mi-a fost mie frică de-un sat întreg, atunci pe vremea secetei, când au crezut ei că dacă dau cu pumnii în mine mi-astupă gura. Aşa că d-aia ţi-am spus să mergem undeva să vorbim, să n-audă cineva că am venit la poarta ta şi că ţi-am spus că a venit timpul să-ţi iai gândul şi să-ţi vezi de treabă! Mai rămâne doar dacă eu sunt vinovat cu ceva! Ei, dacă eu sunt vinovat, atunci să ştii că accept consecinţele şi cu toate că nici nu-mi trece prin cap să mă însor, chiar mâine viu la taică-tău şi te cer în căsătorie. Sunt vinovat cu ceva?! Iată întrebarea.

— Nu te-a învinuit nimeni de nimic, răspunse Marioara după câteva clipe de întârziere.

— Ba m-ai învinuit, rosti el imediat, că umblu ca un câine şi altele de felul ăsta, azi dimineaţă mi le-ai turnat pe toate, că o să îmbătrânesc şi n-o să se mai uite nimeni la mine. Ei şi? Ţi-ai luat tu grija asta, că să nu mă laşi singur la bătrâneţe? He, he, he! Cine ţi-a spus? behăi Niculae sarcastic.

— Nici eu nu ştiu ce mi-a venit, rosti fata calmă şi gânditoare, trezindu-se ca dintr-un somn straniu. Nici nu mi-aduc aminte ce ţi-am spus.

— Ei, tocmai asta poate să te coste ce nici nu gândeşti, dacă nu iai seama de-aici înainte la ce faci.

— Am să iau seama, răspunse fata, bine că ştiu, fiindcă eu nu prea am obiceiul, surata Ilinca mă cunoaşte: n-aş spune eu o vorbă unui băiat să mă pui cu ochii pe foc.

— Ştiu eu de ce ai făcut o excepţie cu mine, dar uite că eu nu mă supăr, te-am înţeles…

Şi tăcu şi nu spuse ce anume ar fi putut să-l supere din ceea ce înţelesese, dar nici Marioara nu se arătă dornică să afle.

— Nu vreai să ştii ce, se miră el văzând-o că tace.

Ea tăcu încă un timp apoi zise:

— Niculae, treaba ta, eu mă gândesc mereu cum am putut să-ţi spun dimineaţa vorbele alea.

Asta înseamnă că n-o interesa să afle explicaţia de la el, ci s-o găsească pe-a ei, fiindcă îi venea greu să-şi închipuie că ce n-a înţeles ea din ce-a făcut, a înţeles altul mai bine; dacă era să iei drept adevărate vorbele ei că se gândea chiar la lucrul acela!

— Ai s-o lămureşti tu şi mâine şi poimâine, dacă o să mai ai ce lămuri, zise Niculae, nici nu văd la urma urmei ce importanţă mai are din moment ce eu am uitat şi tu ai înţeles că aşa ceva nu trebuie să mai faci! Adică cu mine, fiindcă nu mă apuc eu acuma să-ţi dau lecţii cum să te porţi cu alţii.

— Nici să nu mai vorbim, n-are nici un rost, şopti ea şi avu în clipa aceea atâta căldură în glas încât s-ar fi putut zice că tot sufletul ei ieşise afară şi îl învăluise pe el cu rugămintea să nu mai pomenească de un astfel de lucru care îi făcea lui atâta rău; orice vorbă în plus era asemeni unui păcat care înnegrea şi murdărea inimile.

— He-he! behăi Niculae, nici să nu crezi tu acuma că vorbele alea ar fi pricina, ba eu zic chiar că bine ai făcut că m-ai oprit şi mi le-ai spus, fiindcă altfel ai mai fi ţinut-o aşa cine ştie cât! Mărită-te, domnişoară, şi n-avea tu grija muierilor la care umblă alţii. Asta vroiam să-ţi spun şi nimic mai mult! Şi acuma, şopti el apropiindu-şi gura de urechea ei, ridică-te tu de pe stănoagă şi pleacă să nu se spună, în caz că se uită cine ştie ce ochi la noi prin cine ştie ce fereastră, că te-am lăsat eu în drum fiindcă n-am mai vrut să mai stau de vorbă cu tine. Lasă-mă tu pe mine în drum, e ultimul sacrificiu pe care îl fac pentru tine, fiindcă mă gândesc că trebuie să am şi eu o vină pe undeva că n-am făcut din vreme ceea ce am făcut în seara asta.

— Am să plec acuşi, dar vreau să-ţi spun şi eu ceva, zise fata.

— Ştiu ce vrei să-mi spui, aşa că eu consider că mi-ai şi spus, zise Niculae şi se ridică de pe stănoagă, semn că nu mai vroia să se sacrifice şi că în clipa următoare va pleca el.

Fata întinse un picior în aer cu o ezitare de parcă n-ar fi fost sigură că acela era şi-şi pocni apoi într-un anumit loc pulpa cu violentă; de departe s-ar fi zis că cel care era cu ea îi cârpise una peste faţă. Casa lor era mai aproape de râu şi prin preajmă se auzeau într-adevăr bâzâind ţânţarii prin salcâmi.

— Niculae, nu fi supărat, zise ea în şoaptă, du-te, dar să ştii că poţi s-o întrebi şi pe surata Ilinca dacă am eu obiceiul să fac ce-am făcut. Mi s-a întâmplat şi mie, mai bine luam secerea în dinţi decât să deschid buzele şi să-mi iasă din gură ce mi-a ieşit. Mi-am dat şi eu seama pe urmă şi nici n-am mai putut să mai mănânc, când mă uitam la soare ştiam de ce îmi arde faţa: nu era de soare!

— Vorbe multe, înţelegere puţină! mârâi Niculae întărâtat. Văd eu că nu vreai să înţelegi oricât îţi explică omul. Nu e nimic.

— Dar am înţeles, şopti ea şi mai precipitat şi vocea îi deveni tânguitoare: ce vrei, să mă spânzur cu betele de craca unui salcâm ca să te conving că am înţeles? Oricât aş ţine eu la tine, dar asta chiar că nu pot s-o fac, s-o ştii o dată pentru totdeauna.

— He, he, he, izbucni Niculae şi râsul lui gâlgâi în noapte atât de ciudat că nu mai semăna cu al unui om, ci mai mult ca oricând cu al unui ţap întărâtat. O dată pentru totdeauna, repetă el, ca şi când de aici înainte o să tot avem de-a face unul cu altul şi e bine să ştiu ce poţi tu pentru mine şi ce nu. Nu mă interesează ce poţi şi ce nu poţi. Să fie clar, să nu aştepţi să avem a doua oară de vorbit împreună că nu mai avem ce vorbi. E limpede?!

— M-am exprimat greşit, zise ea.

— Nu, domnişoară, te-ai exprimat foarte corect, de gândit ai gândit greşit şi eu înţeleg că nu poţi gândi dintr-o dată bine, după ce atâta vreme ai gândit strâmb. Dar sunt convins că până la urmă o să reuşeşti. Eu am încredere în oameni, zise el ironic, aşa m-a învăţat partidul. Bună seara.

— Bună seara, Niculae, şopti ea cu un glas senin şi îi întoarse spatele şi o luă spre poartă, în dosul căreia pieri tot aşa cum apăruse, fără un pic de zgomot nici când o închise şi nici când urcă prispa şi o deschise pe cea de la casă străbătând distanţa ca o nălucă.

Cu toate acestea, când se culcă, minute întregi mama îi auzi gâfâitul în aşternut: parcă se înăbuşea. Dar nu-i mai zise nici ea nimic, înţelese că pentru întâia oară fata ei avea un semn, venise în sfârşit la ea la poartă băiatul acela al lui Moromete care îi plăcea ei, se dăduse pe după colţul casei şi îl recunoscuse. Bine că venise, că se făcea de râsul lumii, ea după el şi el nimic. Acuma pesemne că era şi ea bucuroasă…