Capitolul 8

Timp de aproape două săptămâni după aceea, tot secerând şi făcând clăi, Moromete văzu aproape zilnic trâmbe de praf pe drumul dintre gară şi sat, făcute de tot felul de maşini. O lua ca odinioară spre lotul vecinului său, cel cu bună-dimineaţa locule, mulţumim dumitale Voicule, şi de departe i se auzea glasul întrebând de câte două ori acelaşi lucru, vrând să spună că nici de trei ori şi nici de zece ori nu era destul ca să înţelegi cât de cât despre ce era vorba.

— Măi Voicule, mă Voicule, ce e, mă Voicule, ce e, mă, cu acest du-te-vino, ce vor, mă, ăştia de la noi?…

Fiindcă veneau adesea şi pe drumurile de plan, se opreau, coborau din maşini şi mergeau pe jos kilometri întregi, asemeni lui Niculae în prima zi. Moromete se oprea din secerat când îi vedea că se apropie de capătul lotului, şi o lua spre ei.

Păreau oameni de treabă, cu şepcile lor pe cap, şi cu pantalonii lor de doc cenuşiu, în cămăşile lor colorate simplu, ca ale fietecui. Dar ori vorbeai unei căruţe, ori le vorbeai lor, tot aia era, nimic nu puteai smulge din spusele lor, oricum ai fi întors-o. Cum merge, cât mai aveţi, câte hectare, cu ce îl căraţi la arie, aveţi căruţe bune (dacă n-aveţi să spuneţi să vorbim cu tovarăşul preşedinte de sfat să vă facă legătura cu alţii care au terminat şi să vă dea prin bună înţelegere) şi aşa mai departe, şi apoi bună ziua, noroc, spor la lucru. Nu lăsau să se vadă nimic din ce gândeau şi parcă nici nu ascundeau nimic. Ai fi putut să rămâi chiar încredinţat că nici nu ştiau nimic, dacă nu ţi-ai fi adus aminte la timp că sunt mari şi că nu se poate să nu ştie ei chiar nimic.

— Mă, ce-i facem, Ilie, cu ăştia? Ce ţi-au spus?

— Voicule, zice Moromete, până acum am zis şi eu că ştiu ce va să zică nimic. Ei, exclama el cu un glas plin de admiraţie, n-am ştiut.

— N-ai ştiut?

— Nu!

— Mă, să fie-al dracu! se mira şi Voicu.

— Ascultă aici la mine, reluă Moromete, ori vorbeşti cu calu ăla al tău ori vorbeşti cu unul din ăştia, tot la rezultatul ăla ajungi.

— Te pomeneşti că tot ce spunea băiatul ăsta al tău e adevărat, zise Voicu.

— N-ar fi exclus, răspundea Moromete, dar nu-mi vine să cred.

— Nu-ţi vine ţie, dar ai să vezi că aşa o să fie.

Şi Moromete se apuca din nou de legat snopi şi de făcut clăi, încredinţat şi el ca şi ceilalţi, după cum şi-o mărturisea, după ceasuri de muncă sub vipia cerului când treceau unul la altul sub un pom de pe răzor să fumeze o ţigare, că nu se putea să fie adevărat ce spunea alde Niculae, zicea şi el aşa ca să nu spună ai lui de la raion că ia leafa degeaba, realitatea fiind că nu ştie nici el nimic. Numai ăştia mari ştiu şi nu vor să spună cine ştie din ce pricină… Şi poate că chiar n-o să fie nimic, o să fie ca anul trecut, o să ia de la cine are mai mult, de la ăştia cu averi, şi de la cine are mai puţin o să-i lase în pace. Şi după ce fumau ţigările se întorceau la snopi şi începeau cu familia lungi socoteli, cu cine din rudele lor sărace se puteau înţelege să le dea la treierat o parte din grâu, să facă şire mici la arie… Un ordin scris puse în vedere că vor fi acuzaţi de sabotaj acei proprietari care nu vor repara batozele şi nu le vor pune în bună stare de funcţionare şi nu le vor scoate la timp pe izlaz, la locuri anume destinate, în vederea treierişului. Un alt ordin le puse în vedere aceloraşi că uiumul luat ca plată pentru treierat revine acum statului în proporţie de optzeci la sută, iar cele douăzeci la sută de cereale care rămân vor fi supuse cotelor ca la orice ţăran, bineînţeles cu plata aferentă per kilogram, aşa cum se va stabili în acest an prin H. C. M. Şi încă alte ordine şi instrucţiuni sosiră în sat, unul după altul, tot timpul cât dură secerişul, încât Zdroncan abia mai prididea să le transcrie în condică, să le afişeze în afişierul de lângă sfat, sau să-l pună pe Bărăgan să sune cu goarna şi să aducă şi astfel la cunoştinţă conţinutul lor. De altfel, funcţionarii rurali, învăţători şi tineret şcolar erau mobilizaţi, constituiţi în echipe şi trimişi prin casele oamenilor şi pe câmp să „popularizeze” aceste dispoziţiuni şi instrucţiuni. Preotul însuşi, în prima duminică de seceriş, citi în biserică o enciclică a Patriarhiei Ortodoxe Române prin care, cu texte din evanghelie sau din scrisorile sfântului apostol Pavel, erau îndemnaţi ţăranii să asculte de ordinele autorităţilor şi să adune cu grijă „darul ceresc” al pământului, să nu risipească grâul, să-l secere la timp şi să nu-l scuture întârziind recoltarea. Pe un panou uriaş la răspântia satului fusese afişată o lozincă scrisă de elevi cu litere roşii de hârtie care se referea tot la strângerea recoltei, dezvăluind următorul adevăr: Te-ai grăbit, ai câştigat, ai întârziat, ai pierdut şi semnată I. V. Stalin. Iar pentru gazeta de perete a ariei principale din mijlocul izlazului, alături de lada de nisip şi uneltele care se amenajară împotriva incendiului, se obţinu de la acelaşi preot un articol pe care Zdroncan îl copie cu cerneală violetă pe hârtie mare cu scrisul lui plin de înflorituri la fiecare început de frază: „Un popor, sau mulţime, cum o numim, n-a putut fi liber decât prin puterea de unire şi consolidare între el fără a se ţine seama de burghezimea care ne-a supt sângele. Partidul Muncitoresc Român este singurul partid care poate să culmineze gândurile tuturor ce ar putea să se gândească la supraputernicie. Toate partidele politice, sau cum să le numim, toate frânturile care s-au perindat la alegerile trecute… „ Şi aşa mai departe, semănând mai degrabă cu un articol electoral decât cu unul de seceriş, dar Isosică şi Plotoagă nu stăteau ei acuma să se uite la deosebiri din astea. Lor le trebuia iscălitura preotului şi cu vorbe care să zică de bine despre regim, restul le incumba lor, ca organe locale. Şi într-adevăr, o aveau această iscălitură, adevărată şi cu cerneală, dedesubtul textului.