Capitolul 24

Strigătele agentului făcuseră parcă gol în jurul casei Moromeţilor. Era tăcere şi nu se vedea nimeni. Moromete mai stătu câtva timp pe prispă, apoi se ridică cu fruntea în pământ şi o luă încet spre poartă. În dreptul ziarului se opri, se uită la el ca şi când ziarul ar fi picat acolo din cer, apoi se aplecă şi îl ridică.

De la poarta cealaltă Tudor Bălosu îl urmărea cu atenţie, auzise totul din curte precum şi suma mare pe care o avea Moromete de plătit, şi când îl văzu că iese pe podişcă, porni spre el. Bălosu se aşeză ca şi în seara trecută pe cealaltă stănoagă, dar de astă dată nu zise nimic, aştepta să înceapă vecinul vorba, fiindcă nu era plăcut să ţi se strige în gura mare că ai datorii, şi cum Bălosu avea de gând să-l întrebe din nou despre locul de casă, nu vroia să lase să se creadă că îl urmăreşte pe vecin la strâmtoare.

După câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, deodată ridică fruntea şi se uită vesel la Bălosu.

— L-am păcălit! spuse el.

Bălosu nu înţelese. Moromete vârî mâna în buzunarul dinăuntru al flanelei şi scoase de acolo nişte hârtii la care se uită încântat.

— Cât mi-ai dat tu pe salcâm?

— O mie două sute! răspunse Bălosu.

— L-am păcălit cu două sute de lei, repetă Moromete. I-am dat numai o mie, adăugă apoi cu ciudată voioşie şi cu o voce scăzută ca şi când agentul, care acum era departe, ar fi putut să-l audă.

Bălosu se uita la el cu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea. Glumea Moromete? Îşi bătea joc de el?

Fără să-şi dea seama dacă se înşeală sau nu, vecinul lui Moromete avu pentru întâia oară bănuiala că Moromete se gândeşte la el, la Bălosu, cum s-ar gândi Bălosu la nimic, adică aşa, ca şi când Bălosu nici n-ar fi. Se hotărî să-l întrebe totuşi despre loc şi îşi spuse că dacă şi acuma va glumi – şi gândind astfel Bălosu simţi deodată că îl urăşte pe acest om şi că îi doreşte să-l vadă venind la el poartă să se roage, iar el, Tudor Bălosu, să se uite surd, dispreţuitor, în aer, aşa cum se uita de astă dată Moromete – dacă deci nici acum Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da el cel dintâi bună ziua, aşa cum se întâmplase până azi, şi niciodată n-o să-i mai treacă cu vederea glumele lui tâmpite şi felul lui de a fi care totdeauna îl zgândărise.

— Moromete, te-ai mai gândit, mă, la ce-ţi spusei eu de dimineaţă? se pomeni Bălosu întrebând cu acelaşi glas de până acum, dacă nu chiar mai binevoitor ca de obicei.

În ultima clipă alungase undeva în adânc ceea ce îi trecuse prin cap. Nu se putea un loc mai bun unde să-şi facă Victor casă; era aşa de bun locul, îţi lăsa gura apă…

— Îţi dau bani frumoşi pe el! adăugă.

— A! Locul! murmură Moromete parcă pe gânduri.

— Ce dracu faci cu el acolo? spuse Bălosu cu dispreţ pentru loc, speriat acum că omul va ceda şi va cere un preţ prea mare. Stă de ani de zile acolo şi cresc scaieţi pe el. Să zici că ţi-l cumpără cineva, nu e bun, că e înghesuit, dar să fac eu un coşar pe el mai merge!

Nu trebuia să-i spună că vrea să-i facă lui fi-său pe el o casă…

— A vândut, mă, Boţoghină din lot? întrebă Moromete curios, amintindu-şi că la fierărie se spusese că Bălosu ar fi cumpărătorul.

— Da, m-am gândit să cumpăr eu, trebuie să mă duc să vedem cum îl dă, confirmă Bălosu.

Moromete căzu iar pe gânduri. Scuipă printre dinţi şi nu mai zise nimic. Bălosul vru să se înghesuie din nou în aşa-zisele gânduri ale celuilalt, dar trecu un flăcău pe lângă ei şi dădu bună ziua.

— Bună ziua, răspunse Moromete cu plăcere şi cu glas mult şi cum ceva îi atrase luarea-aminte la flăcău, se răsuci şi se uită îndelung în urma lui.

Când încetă să se mai uite, după clipe nesfârşite, cum i se păru lui Bălosu, se întoarse foarte nedumerit şi întrebă:

— Al cui e, mă, ăsta?

— Al Bâldii! răspunse Bălosu.

— O fi însurat?

— Nu este! răspunse Bălosu cu un glas surd.

— Dar pe unde stă Bâldea ăsta?

— Prin Căţeleşti.

— Hm! făcu Moromete.

— De ce te miri?

— Păi tu n-ai văzut?!

— Ce să văd, Moromete? întrebă Bălosu cu fălcile încleştate.

— N-ai văzut, mă, ce urât e?!

Bălosu se ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi plecă scrâşnind din dinţi:

— Îl dau dracu de om care eu îi spun una şi el face pe surdul! bolborosi el.

Moromete dădu din umeri cu totul nedumerit de ieşirea aceasta… „ăsta e nebun”, şopti el.

— Mă, Bălosule, nu e locul meu, degeaba te superi! strigă apoi în urma acestuia. E al soră-mii, mă, nu-ţi spusei de dimineaţă? Sau tu eşti zăpăcit?

„Ei… pe mă-ta de chior, după ce că eşti chior, nici n-auzi bine”, adăugă apoi în şoaptă, pentru el însuşi. Bălosu nu se mai văzu.

— Toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să mai vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi! Să fi auzit ce cazanie s-a citit azi: că nu cel ce se îngrijeşte de viaţa asta, care e trecătoare, o să vie în împărăţia lui Dumnezeu! Ridica-voi ochii mei spre ceruri şi voi preaslăvi mărirea Ta!

— Şi dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe leturghii şi colive… şi adu cât mai multe proaste la biserică! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh… pe mă-sa de popă cu preoteasa lui şi cu tot comitetul lui bisericesc!… răspunse Moromete Catrinei, care se întorcea de la biserică şi se oprise lângă stănoagă.

— Ce se mai bucură Satana când te aude! continuă Catrina cu busuiocul în mână. Uite aşa bate în pumni de bucurie!

— Du-te, fa, d-aci, zise Moromete vesel, şi când Catrina se întoarse să intre în curte, Moromete întinse un picior prefăcându-se că vrea să-i pună piedică, la care Catrina se feri şi îl ameninţă cu busuiocul:

— Negru trebuie să fie sufletul tău, îi spuse. De păcate şi de tutun, adăugă ea stăpânindu-se din răsputeri să nu râdă.

Era furioasă că ţinea totuşi la el, aşa păcătos cum era, dar se străduia să uite de asta, ca să nu-şi strice starea ei lăuntrică de sfinţenie.

Moromete rămase mai departe pe stănoagă podiştei. Arăta într-adevăr bucuros că îl păcălise pe agent. Stătea pe stănoagă şi se uita cu atenţie pe şosea, fără grijă, fumând liniştit, întorcând din când în când capul după cineva. Într-o vreme se auziră nişte lovituri puternice dinspre curtea vecinului şi se întoarse mirat să vadă ce era. Victor Bălosu se urcase pe spinarea coşarului şi, cu un topor în mână, descleia acoperişul şi căpriorii. Lovea cu toporul şi părea îndârjit. Pesemne că tatăl său îi şi spusese despre a doua discuţie avută cu Moromete. Întâi zburară vârfurile putrede ale coşarului, apoi căpriorii şi stinghiile care susţineau şindrila. Victor Bălosu apucă apoi acoperişul şi după ce îl desprinse din ultimele cuie, îl aruncă la pământ. Trosnetele şi pocniturile tulburau liniştea dimineţii de vară. Între timp, ca un huruit îndepărtat se auzea dinăuntrul casei zgomotul maşinii de cusut. Când avea mult de lucru, Aristiţa lucra şi duminica.

Paraschiv terminase de rânit în grajdul cailor. Acum stătea cu mâinile în buzunarele pantalonilor lui milităreşti, singurii pe care îi avea, rezemat de uşa grajdului şi se uita şi el spre şosea. Moromete se ridică de pe stănoagă şi intră în curte. Văzându-şi feciorul, se uită la el lung şi în tăcere. Se uită apoi prin curte, peste grajduri, peste ulucile înnegrite şi rânjite de ploi, peste grădina goală acum de salcâmul ei falnic; umbre de îndoială şi nesiguranţă îi licăreau acum în priviri. Mototoli ziarul în pumn, se apropie de prispă, se aşeză şi oftă. Paraschiv se uita la el mereu, cu mâinile în buzunare, nemişcat şi încremenit, parcă ar fi fost totuna cu peretele de pământ netencuit al grajdului.

— Paraschive, chemă omul cu glas tainic.

— Ce vreai? mormăi flăcăul fără să se mişte.

După câteva clipe, simţind parcă ceva, Paraschiv se urni de lângă perete şi se apropie încet de tatăl său. Se aşeză lângă el pe prispă, abia privindu-l cu o uşoară urmă de interes. Moromete îl măsură de sus până jos, parcă nu l-ar fi cunoscut, vru să spună ceva dar se opri. Apucă ziarul de pe prispă şi încet de tot, cu migală curioasă, începu să-i rupă marginea albă. Fruntea lui bombată şi limpede era acum încreţită. Aştepta. În aşteptare, oftă din nou şi greşi ruptura ziarului. O aruncă, oftă iarăşi şi începu să rupă alta, mai încet şi mai cu grijă ca la început, cu mai atentă migală.

— Ce e, mă? îngăimă Paraschiv, moale, lipsit de chef, neînţelegând ce aştepta tatăl său de la el.

Moromete îşi privi a doua oară fiul, de astă dată mai pieziş, mai ascuns. Nu-i răspunse. Din nou ochii îi rătăciră peste curtea goală, plină de lumina fierbinte a soarelui, peste pereţii netencuiţi ai grajdului şi peste căruţa murdară de pământ pe care agentul o scosese de sub umbra salcâmului din dreptul porţii. Se uită din nou la Paraschiv, dar de astă dată îşi reveni, nu mai vru nimic de la el, se făcu nepăsător şi ceru fiului să-i dea o ţigare.

Paraschiv însă nu-i dădu, înţelegând pesemne că nu era vorba de ţigare. Se sculă de lângă tatăl său şi se îndepărtă spre grădină. Îşi ţinea şi acum mâinile în buzunare şi călca nepăsător. „Vreţi nepăsare? parcă întreba. Şi eu mă pricep la aşa ceva. Sigur, acum ai vrea să ai banii lui Bălosu, parcă îi spunea el tatălui său, dar când eu am vrut să-i fac, ţi-ai bătut joc de mine. Acuma descurcă-te!”

Nu înţelegea că tatăl său nu-l chemase pentru a-l învinui de ceva.