Capitolul 25

Plecând furios de pe podişca lui Moromete, Tudor Bălosu simţi nevoia – o simţea pentru întâia oară – să se întrebe dacă ceea ce se petrecuse între el şi vecinul său era din vina lui sau din vina vecinului. Nu se întâmplase încă nimic, dar avea să se întâmple, simţea că de aici înainte avea să dorească şi mai mult să-l vadă pe Moromete aşa cum îi ţâşnise în clipa aceea dorinţa, adică acesta să vină la el la poartă şi el, Tudor Bălosu, să-şi bată joc de el şi să-l umilească.

Îi povesti într-adevăr lui Victor cele întâmplate şi avu bucuria – şi întrebarea despre cine era vinovat se stinse şi ea – să-l audă pe Victor ameninţând:

— O să-i arăt eu domnului Moromete. He, rânji Victor, domnul Moromete vine în casa mea şi bea ţuică şi pe urmă se duce şi-l pune pe Dumitru lui Nae să-şi bată joc de mine! Lasă, tată, pun eu mâna pe locu ăsta de casă, nu e vorba de asta… Dar nu e întâiaşi dată când domnul Moromete îşi bate joc de noi! Ai răbdare!

Era întocmai cum gândea şi Bălosu.

După ce desfăcură coşarul, se aşezară la masă grăbiţi. Vroiau să se înţeleagă cu Boţoghină chiar astăzi şi pe seară să se ducă să vorbească cu avocatul pentru contractarea vânzării. Plecară spre marginea pădurii, să mai vadă încă o dată locul lui Boţoghină. Conveniră că nu trebuie să dea mai mult de cinci mii de pogon şi se îndreptară apoi spre casa acestuia. Omul era taman la masă când cei doi intrară în curtea lui şi îl strigară să iasă şi să-i apere de câini.

Casa lui Vasile Boţoghină era aşezată la trei-patru case de fierăria lui Iocan. Avea o curte mititică în mijlocul căreia stătea căruţa omului; nu avea nici şopron, nici vreun salcâm mai umbros sub care s-o vâre. În fundul curţii se vedea un fel de gard mic din nuiele care despărţea casa şi bătătura de o grădină la fel de mică în care Vasile Boţoghină avea câteva straturi de ceapă şi usturoi. Între grădină şi curte omul făcuse un grajd pentru cai.

— Ia vezi, Irino, cine e la poartă, zise el când auzi câinele hămăind.

Vasile Boţoghină avea doi copii. Pe Vatică, un băiat de vreo treisprezece ani, şi o fetiţă pe clasa a treia primară, Irina. Vasile Boţoghină se însurase din dragoste şi Anghelina, nevastă-sa nu-i adusese ca zestre decât casa în care stăteau.

Fetiţa ieşi pe prispă şi se întoarse numaidecât îndărăt cu nişte ochi parcă speriaţi, deşi nu văzuse altceva decât doi oameni.

— Doi inşi, zise ea încet, chiar şoptit, ca şi cum cei de la poartă nu trebuiau să audă aceste cuvinte.

— Mă, Boţoghină, se auzi tot atunci glasul lui Tudor Bălosu.

— Ăsta e Tudor Bălosu, zise Boţoghină sculându-se de la masă şi ieşind în prag.

— Dă, mă, în câini, zise iar Tudor Bălosu. Ce făceai? Eşti la masă?

— Hai că nu e p-aci, e dus prin grădină, intraţi! răspunse omul din prag, frecându-şi mâinile de mămăligă.

Vatică şi Irina, auzindu-i pe cei doi apropiindu-se, se sculară de la masă şi încercară să treacă în odaie, dar chiar atunci Tudor Bălosu şi fiul său îi văzură în dreptul prispei şi Victor spuse repede şi tare:

— Mai bună masă! Dar staţi, staţi şi mâncaţi…

— Am cam terminat cu mâncatul, zise mama copiilor, ridicându-se şi ea de la masă.

Vasile Boţoghină stătea în prag şi nu se mişca. Cei doi, văzându-l că nu se mişcă şi nu spune nimic, se aşezară pe prispa casei.

— Treceţi înăuntru, zise şi Boţoghină, făcându-le semn cu mâna şi dându-se la o parte din prag.

— Nu, că nu stăm mult, răspunse Tudor Bălosu aşezându-se mai bine pe prispă. Ce mai faci, Boţoghină?

— Ce să mai fac? Dau din coadă să ies din iarnă. Am fost de dimineaţă şi am potcovit nişte cai. Începuse unul să cam şchioapăte, că nu-l potcovisem de mult…

După un timp de tăcere, fiindcă cei doi nu spuneau nimic, Boţoghină continuă:

— Am terminat şi noi de sapă şi aşteptăm să plouă iar, să băgăm rariţa în el. Mai prost cu secerea, n-am seceri, trebuie să mă duc zilele astea pe la gară să vedem cum fac de nişte seceri…

— Pe ce clasă e, mă, fata ta? întrebă Tudor Bălosu uitându-se la Irina care stătea puţin pitită pe după prag şi asculta.

— Spune, mă, lui nean-tău Tudor, pe ce clasă eşti, zise Boţoghină întorcându-se spre fiică-sa.

— Sunt în clasa a patra, răspunse Irina rar, rotunjind fiecare cuvânt şi aruncându-şi privirea pieziş.

— Şi a mea e pe-a patra, zise Tudor Bălosu ca să spună ceva.

— Ei! făcu Victor Bălosu ridicându-se de pe prispă şi prefăcându-se grăbit.

— Mai stai, Victore, zise Boţoghină alb.

— Ce să mai stau! Nu mai stau, mă duc pe la ăsta al lui Voicu să mă rad.

Se făcu iarăşi tăcere, Victor nu plecă. Vasile Boţoghină se întoarse în prag şi vorbi:

— Vatică, ei, ai mâncat! Eu zic să te duci cu caii. Până te aranjezi, până ajungi, se duce soarele.

— Mai lasă-l să se mai odihnească, zise femeia din tindă, răsturnând masa şi deretecând.

— Ce să se mai odihnească! Se odihneşte pe câmp. Până în seară se tot odihneşte, că n-are altă treabă.

Vatică ieşi din casă cu capul în jos şi porni încet spre grajdul cailor. Era un băiat cam galben la faţă, dar destul de înalt şi de bine făcut pentru anii lui. Semăna cu tatăl său. Picioarele desculţe erau negre de soare şi de pulbere. Peste mijloc cămaşa îi era spumuită de jur-împrejur, din cauza sforii cu care era încins. Un genunchi al izmenei era şi el spumuit, celălalt era cârpit cu un petic negru de basma, şi abia îi ţinea partea de izmana de la genunchi în jos. În unele locuri sfoara de cânepă cu care era încins stătea chiar pe piele. Boţoghină îl petrecu din ochi până ajunse în grajd şi în acelaşi timp îl înjură:

— Lapădă, mă, sfoara aia, raiul mă-tii de bleg, nu vezi că-ţi roade pielea?

— Cum o să merg, mă, aşa?! se răsti băiatul înfuriat.

El se descinse de sfoară şi cămaşa îi căzu ca o fustă de jur împrejur. Rupturile şi pielea i se vedeau şi mai rău.

— Cum să merg aşa?! zise Vatică, uitându-se arţăgos la tatăl său.

— Mergi aşa! Ceara mă-tii! Ce! Te vede princesa? răspunse tatăl cu glas moale. Apoi, după câteva clipe, zise iar: Hai, Vatică, tată; lasă, mă, că nu eşti flăcău! Uite, acum după secere am să pun pe mă-ta să-ţi facă o cămaşă d-aia cu piepţi! Am eu grijă de tine!

— Ai tu grijă de mine! mormăi băiatul aruncându-se în spinarea unui cal. Haidaaa! scrâşni el lovind cu putere calul, care ţâşni în aceeaşi clipă din loc şi ieşi ca un glonţ pe poarta de la drum.

— Încolo, ce mai faci, Boţoghină? Am auzit că vinzi nişte pământ! „Boţoghină cică vinde nişte pământ”, spunea unul mai alaltăieri, zise Tudor Bălosu în treacăt.

— Da, am spus, răspunse Boţoghină încet. Spusei şi azi-dimineaţă. Îmi trebuiesc douăzeci de mii de lei.

— Aha! făcu Tudor Bălosu, ca şi când cine ştie ce ar fi fost de înţeles. D-aia am venit să te întreb. Noroc că am nişte gologani… Altfel!…

— Irino, ia du-te încolo pe la fete, hai! zise Boţoghină uitându-se la fiica lui şi făcându-i semne aspru cu capul să plece.

Fără nici un chef, fetiţa se dezlipi de lângă prag şi o luă spre poartă. Spre deosebire de fratele ei, Irina arăta mult mai mică decât trebuia să fie faţă de cei zece ani pe care îi împlinise. În schimb, părea mai sănătoasă decât el. Picioarele ei micuţe erau curate, şi la chip amintea de frumuseţea oacheşă a mamei. Într-o zi de iarnă, tatăl ei, răsfoind o carte de geografie, se oprise la o poză şi începuse să râdă. „Uite-o pe Irina”, spusese el, arătându-le la toţi o mică chinezoaică de pe pagina cărţii. Fetiţa îşi lăsase buza în jos şi începuse să plângă. Semăna într-adevăr cu poza din carte, cu umărul stâng ridicat puţin mai sus decât cel drept, cu umerii obrajilor înalţi şi apropiaţi de frunte. După câţiva ani se schimbase însă cu totul; liniile feţei căutau mereu asemănarea şi frumuseţea mamei. Numai umărul ridicat rămăsese ca şi înainte, lucru care o făcea să pară cu gâtul strâmb.

— Dau jumătate din lot, zise Vasile Boţoghină încet, când fetiţa se îndepărtă.

— Aha! făcu Tudor Bălosu nepăsător. E bine să se caute omul. Pământul poţi să-l pui la loc, dar viaţa… Mă, Boţoghină, tu ştii că am venit la tine şi anul trecut. Mă gândeam să vând toate oile, să mai pun ceva şi să cumpăr două vaci, tinere, de lapte. Ţi-am spus de atunci că ţi-aş fi cumpărat un pogon, două, pentru trifoişte, alea de pe lângă pădure şi gârlă. Acum e altă socoteală. Ei, cu cât dai pogonul?

Victor Bălosu se uită uimit la tatăl său când îl auzi spunând că nu-l interesează pământul de lângă gârlă. Tocmai că despre acele pogoane vorbiseră amândoi cu câtva timp mai înainte.

— Păi cu cât să-l dau?! Atât e preţul! Şapte mii!

— Aha, îngână celălalt. De unde e preţul ăsta?

— Cum de unde e? Ăsta e preţul pământului!

Tudor Bălosu se uită nepăsător prin vârful salcâmilor.

— Bine, Boţoghină, zise el după un timp. Încolo, ce mai faci? Ai terminat de sapă?

— Mai am niţel… Numai că e cam prost cu rariţa. Trebuie să mă duc pe la fierarul ăsta să-i ascută limba, că nu ştiu în ce s-a înfipt când spărgeam pământul cu ea şi i-a plesnit buza…

— Aha! Bine, mă! îngână Tudor Bălosu, ridicându-se. Ce faci după-prânz? Vii devale? Vin p-acolo să mai stăm de vorbă.

Vasile Boţoghină nu răspunse decât târziu. Felul nepăsător al celui care vroia să cumpere îl neliniştea. Tudor Bălosu nu părea hotărât să sfârşească repede socoteala, aşa cum ar fi vrut Boţoghină.

— Ascultă, nea Tudore, vrei să cumperi pământ? întrebă Boţoghină nemulţumit.

— Păi nu-ţi spusei? răspunse Bălosu din mers, fără să se mai întoarcă, îndreptându-se agale şi nepăsător spre poarta de la drum.

Boţoghină îl privi din urmă şi o clipă întârzie uitându-se în ceafa albă, nearsă de soare a lui Bălosu. Clipa aceasta cât şi privirea ascuţită a celui din spate îl făcu pe Bălosu să se oprească şi să se întoarcă pe jumătate spre Boţochină.

— N-auzi, mă, ne întâlnim devale! Boţoghină! Ce treabă ai?! Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârţâia, nu se lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi încălzi, atât Boţochină cât şi Bălosu se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea gura.

— Poate că nea Vasile o fi vrând să aranjezi acum, tată, zise Victor Bălosu, oprindu-se şi el şi întorcându-se pe jumătate spre Boţoghină.

— Păi ce să aranjez, mă?! Ce să aranjez? Nu tot trebuie să vorbim cu Voicu Dobrescu să ne facă vânzarea la ocol? D-aia ziceam să vină devale!

Atunci se auzi un glas aprig din tindă:

— Haide, Vasile, ce tot ţii oamenii de vorbă; fă aşa cum te-ai înţeles, nu mai tot ţine oamenii!

Cei doi deschiseră poarta de la drum şi ieşiră. Vasile Boţoghină se întoarse în tindă şi se aşeză pe prag, încreţit la faţă.